Filozofia morții

(Redirecționat de la Filozofia morţii)
Jump to navigation Jump to search
Filozofia morții
de Alexandru Macedonski
Toast purtat la un banchet


Eu nu voi zice Morții c-o voce nențeleaptă
„Din mersul tău o clipă mai stai și mă așteaptă!"
Să-mi dau a mea suflare, oricând, sunt pregătit!
În ea e libertatea, și-n viață, e robia...
Cu brațele deschise ne-așteaptă Vecinicia...
Reintri iar în sânul din care ai ieșit!

Ea nu e-ngrozitoare cum unii vor să fie;
Privirea sa e lină ca bolta albăstrie.
În ea se oglindește întregul Nenceput!
Pe granița lumească e-o poartă triumfală,
Și flacăra din preajma-i de patime ne spală,
Iar sufletele noastre le curăță de lut!

De s-află vreun spirit lipsit de-a ei credință!
Atunci e demn de viață și demn de suferință!
A nu mai fi-nsemnează a nu mai suferi!
Pe legea mea! Mi-e silă să dorm, să beau și iară
Să-ncep același lucru din zi și până-n seară,
Să pot trăi, nu însă, să pot a și muri!

Dar ce e după moarte?... Mai este altă viață
Când sângele s-oprește de frigul ce-l îngheață?...
Un Nu ca să rostească ce om ar îndrăzni?...
Și moartea ce e oare?... — Un somn de-odihnă sfântă,
În care, lutul nostru, prin lut iar se frământă,
Suprema preschimbare să-și poată înlesni!

Hârtia dacă arde, cenușă este-o parte,
În fum ușor pe dată cealaltă se desparte;
Așa și corpul nostru din două e-ntocmit
La lut, rămâne lutul, de flori ca să-l brăzdeze,
Iar gazele prin aer se duc să-nvioreze
Aceleași elemente din care au ieșit!

Sfintelor umbre care-ați trecut,
Nu, voi prin moarte nu ați murit,
Trăiți în totul ce e văzut
Din nevăzutul unde-ați pierit;
Al vostru suflet este-n tot locul,
Zboară cu vântul, arde cu focul,
Se află-n frunza care-nverzește,
Șoptește-n apa ce șerpuiește,
Respiră-n floarea ce-mbălsămește,
În noi trăiește, trăim într-însu.
Mume cernite, ștergeți-vă plânsu,
Copiii voștri sunt tot cu voi!

Nu, nu se pierde-n lume nimic,
Nimic nu trece, totul e viu
Firul de iarbă oricât de mic
Ca și țărâna care-o să fiu!
Zadarnic piatra cea mormântală
Ne țintuiește sub umezeală;
Paseri pe dânsa vin de s-adapă;
Vântu-o izbește, ploaia o sapă!
Mușchiul o roade, timpul o crapă;
Cade-n rugină lacăt și toarte
Soldați ai țării, mergeți la moarte,
Veți fi-n tot locul, veți fi și-n noi!

Nu mă voi duce-n iad ca să cat
Pe câți din lume nălucă pier,
Și-n rai îmi pare prea depărtat,
Că-i lungă scara până la cer!
Ci-n două vițe tânăr unite
Voi afla inimi îndrăgostite,
Iar în răchite lăcrămătoare,
Poeți cu harpe dezmierdătoare,
Amante june în orice floare!
Mume,-ntr-acele tulpini puternici,
Și în stejarii de munți — eroi!

De moarte să se teamă ființa mărginită
Ce pune, ca să scape de-o vecinică ispită,
Sfârșitul veciniciei l-al traiului hotar;
Dar dincolo de groapă acei ce pot să vadă, --
De-ar fi pe-ale ei margini și gata ca să cadă, --
Ca mine, pentru Moarte, deșerte-acest pahar!