Filomela
Odinioară ungurul
Când înc-astfel cuvânta:
Dacă-i pâră, fie pâră!
(Nu chiar de mult fu așa).
Unde-va colo la Tisa
Petru și Pavel trăiau,
Despre acești vecini și gazde
Nițel a vă năra vreu.
Petru și Pavel ca doi soți,
Sunt cunoscuți de noi toți,
Cum ei pașnic cu mult dar
Încap vara-n călindar.
Îi ușor de ei în carte,
Căci ei aici pace au,
Dar l-ai noștri Petru-Pavel
Treburile altcum stau.
Ceartă, landră auzi făr' fine
În a lor casă de toi;
Hei vecini; ce-afurisire
Că ei nu-s prieteni vioi!
Lui Pavel coșul de-afumă,
Strănută Petru de loc,
Din contra dacă găina
Lui Petru tot scociorește,
Sărmanul Pavel grăiește
Și strigă mereu cu foc:
Că acea găină ludă
Păretele-i mai că-nburdă
De l-alui colibă.
De aci apoi să vezi
Gălăgie cât nu crezi,
Ce s-aude și-n livezi.
Nici ăsta nu iartă
Nici cela din ceartă;
Din două căși toți se-nșiră,
Mic cu mare-n câră-mâră,
Stau, să-mbursucă deodată,
Ca și cânii lor când latră,
Ce-n mânie sar în garduri
Și rup din el mii de țanduri.
Dar să spun treaba din capăt:
Pavel în grădină — avea
Din vechimi un mândru nuc ce
Creanga-n vecini și-o-ntindea.
Și fiind că după dânsa
Nuci la Petru încă cădeau,
Ăsta n-o tăie și vorbe
Pentru ea ei nu făceau.
Cum, cum nu se-ntâmplă odată,
Că-i pe astăi creangă, 'naltă
— Ce l-ambii era comună —
Ca după un altar întoană
Chiar într-o duminecă
O filomela prea mică
Către cer dis de dimineață
Un cântec ce te răsfață
Mulțămind cu al ei dor
Prea sfântului Creator:
Soarele cel măiestos
Ce-acum să ivi frumos,
Razia,
Roaua,
Zefirul,
Parfumul,
Creanga verde de pre arbor,
TTnde a ei soție,
Stă pe oaue-n cuibușor...
Bucuria ei cea mare
Ce în animioară are,
C-un cuvânt tot ce simțește
Și-n jurul ei ea privește,
Pompa lucie și dalbă
Care laudă — nu-i voarbă —
Numai pentru ea
Sunt toate
Aceste create — așa!
întru atâta încât Pavel,
Ce cu dulce o asculta,
Vesel astfel eschiama:
«Doamne Dumnezăul meu
Cât de-ncântător
Aud eu
Că-mi cânta cu dor,
Pasărea mea dragă,
Colo pe cea creangă.»
«Ba a ei umbră-i a ta frate!
Grigi, că-npripă-ți fac eu parte.»
Se aude prin gard în jur
Rostindu-se un cuvent dur.
«Dar a cui — pocnește Paul —
Când ea stă pe al meu pom ?»
— »Nu-i drept! că-n al meu ocol
Auzît-am al ei ton.»
Pavel strigă : ba, că așa!
Petru sbieră : că nu vrea!
Tot așa din vorbă-n vorbă
Să cîondrănesc ei cum treabă,
Mai ântâiu să suduesc,
Apoi bâte înbrâncesc,
Și turbați ei foc
Gardul trec de loc,
Să bat, se ieu la trântită,
Tocmai-n zî mărită.
Până-s de sânge-nchiegați,
Dar nu cumva cugetați,
Că cutare-va ar lăsa
Din al său drept sfânt ceva.
Pavel să înfuriază,
Și cu nasul său de sânge,
Merge de să plânge
La jude, chiar el se-1 vază,
Și căința lui s-o crează.
Dreptul său el nu .și-l lasă,
Fie ori ce lui nu-i pasă,
-N coate și genunți de treabă
El și la împărat aleargă.
Dar al pasărei cântat
Ce din nuc lui i-a sunat
Nu-1 va lăsa ori ce-a ti
Nu, de ar ști chiar că a peri!
Isprava se fie bună
Un taler țipă din mână
în cântarul de dreptate,
De unde pentru a lui parte
ll iă-ncet cu vorbe bune
Și-n busunariul său drept
Judele frumos îi pune.
Dar nici Petru nu se lasă,
Dreptul lui treabă se iasă.
Judelui far pregetare
lș spune pera cea mare :
Iac- așa și așa — nărează —
E lucru sfânt
C-al păserei cânt
E al lui, — el opinează.
Nici nu cred că este
în lumea toată vre-o țară
Unde dreptul său se piară.
Dumnezeu, omul se-1 vadă,
Și numai lui sengur creadă.
Vorba se nu-i sune-n dar,
Scoate din al său șerpar
Și el un taler pompos,
Ce în buzunariul stâng
— Al judelui — sub inimă
Lunecă tare frumos.
A sosit ziua oftată
Când pâra să se desbată,
Și cântatul să se știe
Că a cui oare se fie?
Dar toată știința azi
Judelui făcu necas.
Și-nzedar că doi procatori
Să certau cu mult alaiu,
în cărți nu dau de așa baiu.
Și nu aflau ei nici cum
Din scrisori vre-un dreptar bun,
Se le spună legea dreaptă,
Că cântatul filomelei
A cui să fie far- ceartă?
Judele se mânia,
Busunarele-și lovea,
Pe perâși el areta,
Și n urma așa graia:
Știți voi mei, ce ve spun eu,
Că acea privigliietoare
Nu v-a cântat voaue, zeu!
Nici la unul, nici la altul
Nu i-a resunat cântatul.
Ci (lovind în dreapta) mie,
Iar- (lovind în stenga) m ie,
Sună acea melodie.
Iar din ochii mei acum
Acasă vă dați la drum!
* * *
Ce frumos că în prezinte
Nu auzi așa cuvinte.
Vecinii nu se sfădesc,
Neamurile-n lume
Toate-s bune,
Ungurii ca frați trăiesc.
Nu e nimeni care-n pace
Lucru se nu-și-l împace;
Frații toți
În lume-s soți,
Și au traiu lin, bun,
Prietenii de-a cum.
Pentru lucruri mici pe rând
Nu se pârăsc ei nicicând.
Nu se mâncă-n veci din gură,
Nu trag în vercolitură.
Dar fiscal unde ar și fi
Care azi s-ar invoi
Pentru a filomelei
Așa șoadă cântătură
Să-ți mai poarte încă pâră!