Fiica lui Decebal și Armin cântărețul

Jump to navigation Jump to search
Fiica lui Decebal și Armin cântărețul
de Vasili Andreievici Jukovski
Traducere-adaptare de Constantin Stamati


    Eroul Daciei,
Decebal faimosul, avea o cetate,
    Scaunul crăiei,
Ce umbrea subt dânsa râu limpede foarte.
    Împrejur, pe dâmburi,
    Codrii s-îndesa,
    Florile pe țărmuri
În luciul apei viu se revărsa.

    Când gonea din munte
Decebal, eroul, cu câini îndrăzneți,
    Pe urși, vieri și ciute,
Pe domnii pădurii, pe cerbii măreți,
    De-al cornului țipăt
    Codrul răsuna,
    De-al câinilor țâhnet
Liniștea pustiei din somn se scula.

    Iar când în cetate
Crai și domni la benchet era-nvitați
    Din țări depărtate,
El cu de cerb coarne de dânsul vânați
    Și arme-nvechite
    A strămoșilor săi,
    Ca un semn de cinste
Pe pereți de-a rândul punea prin odăi.

    De-a lor bărbăție
Cu chef după masă Decebal rostea
    Și cu sumeție
Spre vechile arme ochii-ș țintea;
    Zale blehuite
    Cu-adânci săpături,
    Paloșe zimțite,
Coifuri ciocârtite de multe lovituri.

    Fiica lui, Minvana,
Împodobea încă palatul domnesc...
    Precum neguri toamna
De zori aurite munții învălesc;
    Ale ei cosițe
    În răscol cădea,
    Ca de aur vițe,
Și pe piept și spate se învăluia.

    Cu galeșă lene,
Patimă ascunsă ochii ei rostea.
    Printre negre gene,
Ce ca două raze inimi răzbătea,
    Sunet de izvoară
    Se părea vorbind
    Gura de foc pară,
Iar bunul ei suflet toate covârșind.

    Minvanei frumoase
Ii mersese vestea și prin alte țări,
    Și prea mulți cercase
Tineri să o ceie, și de neam boieri;
    Dar mândrul ei tată
    De dânșii râdea...
    Când cu a lui fată
Armin cântărețul pe-ascuns se vedea;

    Prea frumos la față,
Chiar ca și o roză, acel tânăr om
    Cânta cu dulceață,
Dar de soi nu mare, nici fecior de domn.
    Minvana uitase
    Al său neam înalt,
    Căci s-înamorase,
Ea, neprihănită, de prostul amat...

    Deci pe-a nopții frunte,
Când discul de aur al lunii plutea
    Ș-a lacului unde
Dulcele ei raze tremurând clătea,
    De pe deal cetatea,
    Pe mal copaci deși
    Umbre culca noaptea,
Pe luciul apei ca mari urieși.

    Un izvor din munte
Curgea pe aproape de-un stejar tufos,
    Ce era a multe
Mistere ascunse martor credincios;
    Căci subt el Minvana
    Tristă se primbla,
    Așteptându-l sara;
Iar de frică mare abia cât sufla!

    Cu arfa strunită
Venea la Minvana subt stejar Armin;
    Firea adormită...
A lor inimioară se bucură lin;
    Aerul răcoare,
    Stelele clipeau
    Și la țărmușoare
Valurile apei încet plioscăiau.

    Iar într-o sară
Armin și Minvana, mâhniți amândoi,
    De valuri se miară
Ce lucea la lună, zicând mai apoi:

Minvana
Ah! vezi cât d-în pripă
    Pâraiele curg!

Armin
    Așa anii-n clipă
Fericirea noastră o răpesc, o duc.

Minvana
    De ce gânduri triste
Pentru anii grabnici ce trec, se sfârșesc?
    O, dragă iubite,
Cu dragoste anii și viața răpesc.

Armin
    Minvană! Minvană!
    Eu sunt cântăreț,
    Iar tu de soi doamnă,
Strămoșii tăi falnici, tatăl măreț...

Minvana
    Ce-mi pasă de cinste!
Dragostea ta numai, cântăreț smerit,
    Mult mie iubite
Covârșește crăiia și domnescul drit,
    De ce cu mâhnire
    Să mai tânguim
    A noastră fericire!
Las-anii să treacă, noi veseli să fim.

Armin
    O, voi dulci minute
Fericirii mele, voi treceți curând,
    Iar inima simte
Soarta ce m-așteaptă, zorile sosind;
    Căci zi de s-arată,
    Sunt nefericit,
    Ea îi doamn-îndată,
Iar eu, cântărețul de soi, înjosit.

Minvana
    Las’ să se reverse
Zorile plăcute de care vorbești;
    Las’ să lumineze
Lumea întru care tu, Armin, trăiești;
    Cu domnești odoare
    Mâini de voi fi eu,
    A mea inimioară
Și ochii la tine vor fi, scumpul meu...

Armin
    Te las sănătoasă,
Amată Minvană! căci la răsărit
    Ziua se revarsă
Și a dimineții vântișor eu simt.

Minvana
    O, nu, ți se pare,
    Pîn’mâini este mult,
    Nu-i de ziuă zare,
Și nici simt că trage cât de puțin vânt.

Armin
    Parcă se treziră
În cetate oameni — aud că șoptesc.

Minvana
    O, nu, se clătiră
Pe crengi păsărele, de se cigălesc.

Armin
Iată de zi zare.

Minvana
Oh, sufletul meu!...

Armin
    De ce simte oare
Inima tristețe și-mi vestește rău?
    
Deci apoi își leagă
Arfa de o creangă cântărețul trist.

(Către arfă)

    Fii pentru a mea dragă
Amanetul nopții ce m-au fericit!
    A ta răsunare
    Sună mângâios
    De-a mea tristă stare,
Și adă-i aminte de-al ei credincios.

(Către Minvana)

    O, Minvană dulce,
La sunetul arfei îndată să sosești,
    Ca măcar atuncea
Cu-a lui Armin umbră să te-nsoțești,
    Căci de nime frică
    Eu atunci ne-având,
    Nici trupesc nimică
Intrând cu viața toate-n mormânt...

    Toate... dar nici moartea
Amorul tău numai nu mi-l va răpi,
    Ș-al meu suflet poate
Și în ceea lume de a te iubi;
    Pe stejar las martor
    Ce-acum ne umbrește
    Ș-a vântului abur
Ce duios prin strune viind ne bocește.

    Tăcând își țintiră
Ochii săi pe gânduri cătr-a sa amată,
    Și parcă-i vestiră
Glas că ea de dânsul va fi depărtată.
    Deci pe ea fierbinte
    În brațe strângând,
    Apoi cu pas iute
Armin ca o umbră s-au dus lăcrimând.

    Luna se ivește
Sub arbori Minvanei, Armin au fugit,
    Vai! și ea simțește
Că-n veci fericirea lor au pierit,
    Aflând a ei tată
    Că s-au întâlnit,
    Pe Armin îndată
Peste mări departe l-au și urgisit.

    Sara, dimineața,
Sub stejar Minvana lăcrimând gândea...
    Și ei cu dulceață
Numai izvorașul din deal răspundea.
    Dar în zadar plânge
    Al său sorț amar;
    Cântărețul dulce
Nu va aștepta-o de-acum sub stejar.

    Toamna pe răcoare
Un vântișor sara stejarul clătea,
    Și a sa suflare
Se juca prin coarde, iar arfa tăcea,
    Primăvara dulce
    În fine sosind
    Viață aduce
Înfrunzind pădurea, câmpul înflorind;

    Iată și apusul
Cu-a soarelui raze munții poleia,
    Luna după dânsul
Negură și rouă lin împrăștia,
    Iată, pe cer vânăt
    Stelele clipesc,
    Al apelor sunet,
Frunzele și vântul dorm, se liniștesc.

    Minvana, mâhnită,
Sub stejar cu gândul în loc depărtat;
    Firea adormită,
Deodată, obrazul plâns... și-nfocat;
    Oarece simțire
    Și făr-a fi vânt
    Frunza se clătiră
Și pe lângă arfă o umbră zburând...

    Și iată tăcere,
Trist se răsunară de-un zgomot duios,
    Precum adierea
Zefirului sara suflă mângâios;
    Ea se spăimântară
    Văzând umbra lui,
    „Au murit! strigară,
De-acum sunt pierdută, căci dragul meu nu-i...”

    Și de chinuri grele
Căzu ca o moartă pe udul pământ,
    Și suspin cu jale
În coardele arfei răsună în vânt;
    Iar când se treziră
    Din leșinul greu
    Ziua se iviră
Și tăcură toate împrejurul său.

    De-atuncea mâhnită
Ea numai cât noaptea sub stejar ședea,
    Lângă arfa tristă,
Și la ceea lume ne-ncetat gândea
    Ca-n etern să poată
    Cu Armin trăi...
    Atuncea deodată
Și arfa răspunse că așa va fi.

    „O, dragilor strune!
Sunați... iată, ceasul cel de-apoi sosi,
    Căci amărăciune
Floarea vieții mele de tot veșteji;
    Și mâine crudul tată
    Va plânge amar
    Găsindu-mă moartă,
Dar ale lui lacrimi vor fi în zadar...”

    Au murit Minvana!!!
Deci când pe văi, ape, negura cădea
    Și ca prin fum toamna
Luna făr’ de raze roșie plutea,
    Atunci gemănate
    Două umbre vin,
    Saltă-nturlocate,
Stejarul se mișcă, arfa sună lin.