Fie voia ta!

Jump to navigation Jump to search
Fie voia ta!
de Alexei Mateevici
(Povestire)


Se ivea de după dealuri
Noaptea-n umbre mohorâte,
Scuturând întunecimea
Din aripile urâte.
Nu-i lumină nicăierea,
Numa-ntr-un bordei pustiu
Luminează-o luminiță,
Ca un suflet de-abia viu.
Și într-acel bordei, pe paie,
Numa-n petice-nvelită,
Zăcea mama celor patru
Prunci, cu fața necăjită.
Ea se zbate, se frământă,
Mila Domnului o cere
Și, privindu-și copilașii,
Se sfârșește de durere.
Și cucernica-i gândire,
Din credință izvorâtă,
Și-o îndreaptă către ceruri,
Către Maica Preacinstită.
Și se roagă cu căldură
Pân' ce graiul i se curmă.
Copilașii plâng de foame,
Căci felia cea din urmă
Au mâncat-o de-acu ziua,
Le-a rămas numai o coaje;
Biata mamă le-o-mpărțește
Și-i îndeamnă să se roage;
Iar ea cade-n pat zdrobită
Și de milă, și durere.
Și privirea i se stinge
Și puterea toată-i piere...
Copilașii plini de groază
Plâng, se vaietă și zbiară;
De-a lor țipete de groază
Chiar și moartea se-nfioară.
Toți o strigă și-o sărută
Și-o dezmiardă fiecare:
„Mamă, mamă, scumpă mamă,
Vom fi buni, o, milă-ți fie,
Nu muri! deschide ochii!
Lasă-ne-o, o, Doamne, vie!
N-auzi, mamă?" Ș-a lor lacrimi
Și durerea lor nespusă
N-ar putea un grai de oameni,
Nimeni ca s-o facă spusă...
Moartea galbenă ca ceara
Stă la căpătâi c-o coasă,
Dar și ea simțește lacrimi
Că îi pică jos pe oase.
„Nu, nu pot, ea se gândește;
O mai las pe biata mamă
Să-ngrijească copilașii
Amărâți și plini de teamă,
Voi răbda chiar și osânda,
Dar o las această seară..."
Și ca umbră nevăzută
A ieșit pe ușă-afară.

*

Se deșteaptă biata mamă
Ca trezită fără veste,
Plânsul pruncilor, durerea
I se par numai poveste.
Se ridică de pe paie,
Copilașii-n brațe-i strânge
Și-i sărută și-i dezmiardă,
Că nici unul nu mai plânge,
Culcă unul câte unul
Sărutându-i cu dulceață;
Iar pe cel mai mic, sărmanul,
Îl adoarme-n a ei brațe,
Și îi pace și îi bine,
Tot visează fericire.
Ce nu poate-o mamă face
Cu a ei sfântă iubire?

*

Către cer pleacă mâhnită
Moartea și se tot frământă,
Ce va fi oare cu dânsa,
Ne-mplinind voința sfântă?
Dumnezeu i-au dat poruncă
Și i-au zis: „Iată, spun ție,
Mama pruncilor de astăzi
Între vii să nu mai fie!"
Ș-a nesocotit cuvântul;
I-a fost milă, i-a fost jale...
Ce va zice Domnul oare?
Cum să-i vie ea în cale?
Și muncindu-se cu gândul
A ajuns la sfânta treaptă;
Și plecat, lângă Stăpânul,
Osândirea și-o așteaptă...
Dumnezeu pricepe gândul,
Știe toate și rostește:
„Moarte, ai ceva la cuget?
Spune ce gând te muncește?"
Cu privirea-n jos stă moartea:
„Înțeleptule Stăpâne!
Tu știi tot ce este astăzi
Și ce va veni pe mâine,
Știi că totdeauna fost-am
Fără milă și cruțare:
Țipetelor dureroase
Nu le-am dat eu ascultare.
Am smuls soțul fără milă
L-am trimis la vecinicie,
Fără grijă că îi tată,
Fără milă de soție.
Câte suflete iubite
Despărțit-am fără veste,
Câte mame, frați, surori
Și mirese și neveste
Le-am lăsat fără nădejde,
Doamne, toate le știi bine,
Că-mplinit-am totdeauna
Lucrul meu, cum se cuvine,
Dar acuma nu, Stăpâne,
Mama pruncilor trăiește;
Te îndură și mă iartă,
Ori, de vrei, mă osândește,
Căci atât amar și jale,
Țipetele și durerea
Bieților copii, săracii,
Mi-au luat de tot puterea
Ș-am lăsat pe biata mamă
De copiii ei să cate,
Cui să-i fi rămas în grije?"
Și aude ea răspunsul:
„O, voi, minți întunecate,
Văd că nu-nțelegeți firea,
Nici pricepeți voi cuvântul
Care stăpânește lumea
Și tot cerul și pământul.
Moarte, vina ți se iartă,
Du-te fără-ntârziere
Și pătrunde cu grăbire
În adâncul de la mare,
Și de jos din adâncime
Să-mi aduci aceea piatră,
Care vei afla-o-ndată,
Când vei întinde mâna dreaptă.
Înțelegi?"
„Prea bine, Doamne".
Și ca fulgerul de iute
Moartea valurile taie
Și-n vreo câteva minute
Află piatra poruncită

Și cu ea la ceruri pleacă,
Tot gândindu-se că oare
Cu ea Domnul ce să facă?

*

Dumnezeu ședea în slavă
Luminoasă, lucitoare,
Primprejur luciri de aur
Mai frumos decât în soare!
El privește mersul vremii,
Taina de puțini pătrunsă
Și zidește viitorul
Cu-ntocmeala lui ascunsă
Și ia-n seamă isprăvirea,
Veacurilor trecătoare,
Ce se pierd în vecinicia
Care-i este la picioare.
Câte taine ne-nțelese
Are firea cea cerească
Și minuni nepricepute
De gândirea omenească!
Și ce n-au putut pricepe
Învățații-o viață-ntreagă
Dumnezeu, dacă voiește,
Într-o clipă tot dezleagă,
Tot așa au fost din veacuri,
Tot așa au fost să fie,
Dar puterea nevăzută
Taină va fi pe vecie...
Moartea lângă tron așteaptă
Pân' ce Domnul către dânsa
Cu privirea se îndreaptă:
— „Ai venit?" — „Da, Împărate:
Am adus piatra cu mine".
— „Ai adus-o din adâncuri?"
— „Din adâncuri, Doamne!"
— „Bine! Acum frânge-o drept în două!
Ce-ai aflat?" — „Doamne, minune!
Vierme viu a fost într-însa".
— „Ei, ș-acum? Ce-i asta? Spune?"
Umilită moartea cade
La pământ, cerând iertare:
— „Vei pricepe-acuma oare
Soarta cu-a ei taină mare?
Știi acum cine-ngrijește
De toată făptura vie?
Mergi acum după femeie!"
— „Doamne, voia Ta să fie".

Septembrie 1911