Ferul și aurul
Zadarnic focul te-ntăretșe
Zadarnic te ascuți de piatră!
Cel care-n lume poruncește,
De jos din țărăneasca vatră
Și-până în crăiesc palat,
Sunt eu, al lumei împărat,
Eu, aurul cel nestimat.
Cât lumea asta e de largă
Neîncetat și mic și mare,
Toți după mine, toți aleargă
Cu figuri și cu însetare.
Iar tu, o fier! desprețuit
Tu de tirani ești prețuit
În lanțuri când ești făurit.
Eu sunt dovadă de mărire,
Semn de voință și putere;
Iar tu ești semn de înjosire,
De muncă grea și de durere!»
«Nu tu, noroi strălucitor
În lume ești stăpânitor.
Eu poruncesc aici, sub soare,
La împărați și la popoare
Puterii tu, nu dai voință
Și nici măririi dai putință,
Căci slabe inimi tu cuprinzi
Și-n ele patimi joase-aprinzi.
Eu, fierul, însă întăresc
Voințele ce șovăiesc,
Cresc brațul celui ce mă poartă,
Sunt paznic l-a virtuții poartă.
Și unde-s eu nu-i sărăcie,
Ci e a muncii bucurie,
Căci omul e de cer sortit
A propăși necontenit.
Prin muncă, în spre înălțare
Și spre a minții luminare.
Și... munca am născut-o eu,
Sudoarea e copilul meu!
De când tu însă prețuiești
Cu luciul tău, și cântărești
Al muncii rod cu-al tău cântar,
Pieri al muncii drepte har!
De-atunci virtutea a scăzut,
Înșelăciunea a crescut,
Și lenea a luat avânt
Pe-acest nenorocit pământ.... —
În timp de pace eu sunt plug,
Sunt șina roții, cui la jug,
Sunt clește, sunt ciocan, topor,
Sunt daltă, clanță la obor.
Eu am deschis cei codri-adânci
Și am tăiat cărări prin stânci.
Tot eu, pământul răscolesc,
Bogat ogoarele rodesc,
Și pun în inimi bucurie
Și-nseninată veselie:
Cel ce câștigă viața sa
Prin muncă spornică și grea,
Mai mult viața-și prețuiește,
Și mai cu drag o și trăiește. —
Dar și-n năprasnicul răsboi
Nu eu sunt cel ce stă napoi,
Ci vecinic merg tot înainte.
Dau omului curaj și minte;
Căci lance sunt, baltag și spadă
Și tirania fac să cadă.
Sunt născător de libertate,
Apărător pentru dreptate,
Iar tu, spion corupător,
Al stricăciunii născător.
Tu, te tocmești cu mișelia,
Iar eu mă lupt cu vitejia.
Eu nasc martiri, tu nașei călăi. —
Eu nasc eroi, tu naști mișei. —
Căci chiar atunci când lanț eu sunt
În piepturi pun măreț avânt
Spre asuprita de dreptate,
Și spre cereasca libertate.
Mândria dreaptă n-o sugrum,
Dar pe tirani prefac în scrum...
Și nici-odată nu-s mai tare
Decât când merg la răzbunare,
Când dintr-un lanț apăsător
Mă fac baltag străpungător.
Iar tu o! Aur — lanț când ești
Grozav atuncea înjosești....
Curajul bărbătesc îl frângi,
Și dorul binelui îl stingi!
În aur cel ce-i lănțuit
Acela-i rob desăvârșit!»
Bucureșci, 5 Aprilie 1888