Estetice

Jump to navigation Jump to search
Estetice
de Garabet Ibrăileanu


1. Din punctul de vedere al plăsmuirilor și al senzațiilor, care sunt adevăratele elemente ale artei, poezia este expresiunea cea mai înaltă a artei. La muzică sunt numai senzațiuni și plăsmuiri auditive, la pictură numai vizuale, la sculptură iarăși vizuale. Poezia are însă toate plăsmuirile și senzațiile cunoscute. Poezia pe lângă că dezvoltă idei, ca și celelalte arte, dar conține chiar idei. Entuziasm în cel mai mare grad îl produce muzica și poezia. Muzica deșteaptă mai cu greu decât celelalte arte „idei senzuale".

2. Un stil umflat, lipsit de idei, e ca și un corp búget, lipsit de sânge. Precum sângele nutrește, dă viață corpului, așa și ideile dau viață stilului.

3. Literatura românească va fi, când scriitorii se vor întoarce la popor, unde e și materialul, și formele, și stilul, și limba, căci limba, literatura, poezia sunt naționalitatea unui popor.

4. ...un popor nu-și poate justifica dreptul la existență distinctă în sânul popoarelor civilizate, decât dacă poate contribui cu ceva la cultura universală, dându-i nota specifică a geniului său.

5. Poezia e mai ales simțire, și simțirea, încă o dată, e lucrul cel mai individual, cel mai cu neputință de împrumutat.

6. Poezia (...) este ca, și cugetarea normală și de toate zilele a omului primitiv, iluzionare și misticism: acesta e un adevăr banal.

Poezia e refugiul în cugetarea naturală a omului.

7. Dl Sadoveanu e cel dintâi cântăreț al pământului țării sale, vreau să zic că nimeni nu e legat ca dânsul, prin atâtea fibre tainice, cu sufletul acestui pământ, cu câmpiile lui, cu apele lui, cu oamenii lui, -- cu tragedia lui.

8. Arta [...] are menirea să prindă, să imobilizeze o clipă din viața capricios fugară și s-o fixeze, pentru totdeauna, prin formă.

9. ... romanul, ultimul termen al evoluției literare, e genul cel mai pretențios, nu numai din punctul de vedere al fondului, ci și din punctul de vedere al compoziției. Și la această compoziție, mai ales într-o literatură fără tradiție, nu se poate ajunge deodată. Tinzi către ea, încercând, dibuind, făcând preludii, exercitându-te.

10. A face numai ceea ce cu adevărat poți este o mare virtute artistică, deoarece în artă se pare că ar fi „posibil și imposibilul", -- dovadă atâtea opere literare în care autorii vorbesc de lucruri pe care nu le cunosc, de sentimente pe care nu le-au simțit, de probleme pe care nu le-au cugetat.

11. Opera literară e o sumă de momente ale spiritului unui scriitor, o manifestare multiplă și variată a impresiei pe care lumea o face asupra unei sensibilități.

12. ...durerea, regretul și tristețea au fost întotdeauna un izvor incomparabil mai puternic de poezie decât fericirea și speranța. Toți marii lirici ai lumii au fost și niște mari nemulțumiți.

13. ...numai cine are o personalitate puternică se poate sustrage de la influența modelelor, adică a literaturii curente.

14. Gustul estetic al publicului este o superioritate națională, și a feri de scădere și perversiune gustul poporului tău este un act de patriotism.

15. Turgheniev a fost un pesimist idealist. Idealist pentru că are respectul ființei omenești, pentru că nu vede în ea o gorilă, nu o urăște, nici nu râde de ea. Pesimist, pentru că nu concepe fericirea. Pesimistul mizantrop zice oamenilor: „Gorile, cât sunteți de stupide!". Pesimistul idealist le spune: „Fraților, cât suntem de nenorociți!"

16. ...ceea ce merită să fie relevat de artist, nu este ceea ce e animalic în om, lucru prin care toți oamenii se aseamănă, dar ceea ce e omenesc, lucru prin care oamenii se deosebesc așa de mult.

17. ... o carte recitită, niciodată nu e aceeași. O operă literară e ceea ce vedem sau, mai bine, ceea ce punem noi în ea. De aceea, pentru fiecare din noi aceleași pagini conțin altăceva.

18. Un tânăr care se înscrie, el de la sine, într-o „școală", se hotărăște singur să renunțe la ceea ce formează esența poeziei și ambiția poetului: originalitatea de fond și de formă...

Și tot atât de adevărat mai este că imitarea îl face ridicol și pe scriitorul imitat.

19. ...când o poezie impresionează sute de ani în șir, înseamnă că are aprobarea unui număr nesfârșit de oameni înșirați de-a lungul vremii. Și mai înseamnă că o poezie astfel selectată are în chip eminent acea calitate care se numește caracter general omenesc, dacă a putut corespunde sufletului atâtor oameni, atâtor feluri de oameni din atâtea vremuri deosebite.

20. O poezie cultă e rezultatul autocriticii vremelnice a unui singur om. O poezie populară e rezultatul autocriticii seculare, a sute și mii de oameni. E rezultatul autocriticii unui întreg popor.

21. Poetul cult nu scrie numai când gândurile și simțirile lui cer „vestmintele vorbirii". El scrie și pentru ca să scrie, pentru ca să-și facă obiceiul, pentru ca să-și împlinească volumul ori seria, pentru ca să încerce o formă nouă, pentru ca să întreacă pe altul, pentru că i se cere etc., etc. Poetul popular, păstorul de pe „un picior de plai", nu are nici unul din motivele acestea. El cântă numai când simțirea lui a ajuns la acel diapazon care cere în adevăr „vestmintele vorbirii". Așadar, independent de alte însușiri, poezia lui va avea în grad absolut pe cea mai însemnată: spontaneitatea, sinceritatea.

22. O poezie populară e concepută de un om care simte și niciodată de unul care vrea să fie poet. E concepută într-un moment de inspirație și niciodată în unul de voință. E realizată fără calcule impuse de anumite forme fixe. Rămâne numai dacă place. Înfruntă vremea numai dacă place îndelung generațiilor următoare. E analizată, criticată la infinit și necontenit corectată, purtând cu vremea tot mai mult pecetea sensibilității unui întreg popor... Iată de ce poezia populară e atât de profundă, atât de frumoasă, atât de universal omenească.

23. Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare; al sufletului moldovenesc între români: al sufletului țărănesc între moldoveni; al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni.

24. Cu sentimente idealiste se poate face poezie eterată, niciodată tragedie profundă.

25. Critica literară nu poate trăi, nu poate înfrunta vremea decât numai când este psihologică, când conține adevăruri asupra sufletului omenesc, ca și romanul sau poezia; sau când aduce teorii originale estetice, care rămân în discuția urmașilor...

26. Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzațiilor, imaginația completă, inteligența înaltă. El a concentrat în sine vârstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil -- nou în fața universului, el a fost în același timp înarmat de cunoștințe ca un învățat și abstractor de idei ca un metafizician.

27. Literatura, și arta în genere, dacă nu e produsul societății decât în oarecare măsură, e, în schimb, cu totul în funcțiune de societate. Voim să spunem că talentul se naște, societatea îl îndrumează într-o măsură, dar ceea ce e principal e faptul că societatea îl selectează. Alege, încurajează, slăvește ceea ce-i convine și respinge, descurajează, usucă ceea ce nu-i convine.

28. În toată lumea unitatea completă sufletească a unui popor se desăvârșește prin limba literară.

29. În poezie totul e individual și, cum inteligența nu a progresat în omenire de la începutul timpurilor istorice până azi (Platon nu e mai puțin inteligent decât profesorii noștri de filozofie), în poezie nu poate fi vorba de o lege a progresului.

30. O literatură ca să se numească nouă trebuie să fie nouă.

E greu, desigur, de stabilit câtă vreme un lucru e nou și când începe să fie vechi. O pălărie nu mai este nouă după vreo două luni. Iar dacă îți cumperi alta peste o lună, cealaltă, fără să se fi învechit, devine veche.

O literatură e nouă, f[...]ndoială, mai multă vreme decât o pălărie, dar nu poate fi nouă și după treizeci de ani de la apariție.

31. ... dacă oamenii se strică prin cărți, se strică puțin și prin cărțile lipsite de talent, căci atunci nu-s impresionante, și prin cele scrise cu talent, căci atunci emoția estetică luptă cu oarecare șanse în contra senzațiilor de ordin inferior.

32. ... nici un moralist, oricât ar pretinde el că zugrăvește pe „om", nu zugrăvește în realitate decât pe omul unei societăți din vremea sa și anume din categoria în care trăiește, pe care o cunoaște și care, de obicei, îl nemulțumește.

33. Un analist, oricât de obiectiv, observând o societate cât de normală, va zugrăvi tot „negru" pe oameni. Toți analiștii mari, fie „moraliști" puri, fie romancieri, sunt mai mult sau mai puțin „detractori ai omului".

34.... când disprețuiești profund pe oameni, nu te simți obligat să fii sincer cu ei, să le faci, de pildă, onoarea de a-ți susține părerile față de dânșii, când știi, mai ales, că sinceritatea ți-ar aduce dezagremente.

35. Poezia lirică pierde prin biografie în orice caz, chiar când, ca să vorbim (...) de poezia erotică, eroina ar fi o ființă angelică. Valoarea unei poezii lirice e generalitatea ei, posibilitatea ce o dă cât mai mult și cât mai multor oameni, să-și trăiască sufletul lor cu ajutorul ei. Orice explicație biografică este o limitare, un atentat la generalitatea ei.

36. Poezia populară dă unui scriitor cult o mulțime de resurse specific naționale. Dar dacă nu i-ar pune la îndemână decât una, limba, încă ar fi un minimum satisfăcător, pentru că limba unui popor nu e o colecție de semne abstracte ca cuvintele unui volapük. În limba unui popor, în cuvinte, în chipul de a forma familia cuvântului, în construcții speciale, în idiotisme, în sintaxă etc., e depozitat sufletul unui popor, experiența lui de-a lungul vremii, chipul lui de-a simți, de a gândi, de a considera lumea.

37. Cine disprețuiește literatura anterioară a tării sale, nu poate fi scriitor bun, chiar și aiurea, unde influențele străine sunt neînsemnate și unde, deci, nu e atâta nevoie de sprijinul tradiției pentru asimilarea acestor influențe...

38. O operă poate fi expresia unei societăți care nu mai este a sa, dar care are asemănări cu ea. De aceea un scriitor poate „muri" o vreme și învia mai târziu, ca să moară și să învie apoi din nou -- și așa mai departe.

39. „Beția de cuvinte" e frazeologia pretențioasă și dezordonată, e o invenție verbală pricinuită de asociații incoherente de cuvinte, e fraza care merge fără nici un substrat de gândire, într-un fel de amețeală care ucide orice putere de inhibiție. Această stare se produce mai ales atunci când un temperament intelectual-fals vine în atingere cu idei în probleme mai presus de interesul real și de înțelegerea individului.

40. După ce mor, scriitorii mari au nenorocirea de a li se da în vileag tot ce au scris -- și devin astfel mai mici [...]. Apoi, cu vremea, opera aceasta slabă, ca și cea slabă publicată de scriitorii înșiși, cade în uitare, rămâne în circulație numai opera lor bună -- și ei devin din nou mai mari.

41. Într-un roman, un personaj principal trebuie redat complet, cu calitățile și defectele lui, pentru că romanul trebuie să dea complet ceea ce dă: un mediu, un tip, o problemă etc. Nuvela dă felii din toate acestea. Într-o nuvelă, un om apare numai în aspectul sau în aspectele necesitate de temă sau de intrigă.

42. Actul creației poetice arată mai bine decât orice cât e de complex sufletul omenesc și ce rol are inconștientul în viața sufletească.

43. Poezia intimă, când omul se destăinuiește sie însuși, nu are nevoie de cuvinte noi. Are nevoie de vechile cuvinte trăite și suferite de toți câți au trăit și au suferit înaintea noastră. În intimitate cu el însuși, omul e natural, e slab, și gândește în limba naivă a tuturora. Cuvântul nou (...) e pretențios, e retorică, e afectare, și cine poate fi mai ticălos decât omul care ia atitudini față cu el însuși când se retrage în incinta sufletului său?

44. Anatole France este în primul rând inteligența. Inteligența pură, jocul cu idei, în forma sensibilă a artei.

45. Atitudinea poetică a autorului păgubește chiar și poeziei lirice. Poezia trebuie să rezulte din fapte, adică din senzații, impresii, imagini, idei. Cu atât mai puțin poate fi îngăduit poeticul acolo unde nu e vorba de sentiment, ci de înțelegere.

46. O piesă de teatru, care n-a găsit niciodată actori buni, încă nu există ca piesă de teatru. E încă în faza de text pentru teatru.

47. Un creator nu copiază realitatea, ci-și realizează concepția sa despre realitate.

48. Creația este artă și, prin urmare, nu se poate închipui creator lipsit de concepția individualului care e obiectul creațiunii. Cu cât cineva are mai puternică această concepție, cu atât este mai creator.

49. ... poezia mare este, și nu este altceva decât fiorul tragic în fața vieții...

50. Dl Sadoveanu este un pictor și un poet al naturii. Și amândouă în același timp. Dar ceea ce e mai impresionant -- dacă se poate face disociația -- e poetul.

51. Poezia este, în primul rând, ecoul unei sensibilități fragede într-un organism psihic superior: sensibilitatea ia act de univers; sentimentul și inteligența răspund, organizează.

52. Senzațiile, sentimentele, ideile sunt material pentru artă, și nu spovedanie sau motiv de sociabilitate cu cititorul.

53. Eminescu a fost o anticipație. O apariție aproape inexplicabilă. Un meteor căzut aici, printre noi, din alte lumi. A fost prea mare pentru vremea când a apărut, pentru cultura acelei epoci, vreau să spun, pentru cei care au voit să-i priceapă integral psihologia, viața, opera.

54. ...operele de ficțiuni care se isprăvesc cu triumful binelui și cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea și dezmint experiența omenirii; sunt imorale, pentru că creează iluzii zadarnice; sunt lipsite de interes, pentru că toate fericirile sunt la fel...

55. Iubirea, nebunia filozofiei, nu se poate spune toată, decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin țipete, și muzica e țipătul perfecționat. Pictura și sculptura sunt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ține mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura și sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este „reprezentare". Muzica ori nu e nimic, ori ține de sublim, ca tot ce zguduie adâncurile insondabile ale ființei noastre, ca tot ce exagerează durerea de-a trăi. De aceea, orice muzică, chiar și un vals, dacă mișcă profund, e tristă.