Epitaf (Tăutu)

Epitaf de Ionică Tăutu

Publicată de Mihail Kogălniceanu în Alăuta românească (nr. 5, 1838, p. 52–54).

    Zac fără suflare,
    În vecinic-uitare
    Aici în mormînt ;
    De toți despărțită.
    În veci părăsită,
    Mă-ngrop în pămînt.

    Așa-i la o floare,
    Ce-a vîntului boare,
    Cu-a zorilor plîns
    O să fac să răsaie ;
    Săcerea d-o taie,
    Tot lustrul i-au stîns.

    Mărirea, averea,
    Norocul, puterea,
    Toate-s acum lut ;
    Și nu duc cu mine,
    Decît rău sau bine.
    Ce-n lume-am făcut.

    Fericirea-i dusă,
    Lumina-i apusă,
    Și tot ce-am lăsat
    Îi spre neuitarea,
    Și spre pomenirea
    Tristului bărbat.

    Inimilor vie,
    În nemernicie,
    Iară sfat le las,
    C-așa să petreacă,
    Cum ar vre să facă
    Într-al morții ceas.

    Rudele o slabă
    Mîngîiere aibă,
    C-în negrul pămînt
    Precum legea scrie,
    Întru vecinicie
    N-om vidè curînd.

    Așteaptă, cetește,
    Trecător oprește,
    Pașii nu grăbi,
    Marginea-ți va spune
    Uitatul meu nume,
    De voiești a-l ști.