Eminescu și epigonii lui

(Redirecționat de la Eminescu şi epigonii lui)
Jump to navigation Jump to search
Eminescu și epigonii lui
de George Topîrceanu


Pentru generațiile care vin, Eminescu, așa cum ne obișnuisem a-l cunoaște, nu mai există. Există alt Eminescu — un poet inegal, adeseori mediocru și incorect, care-și repetă unele figuri și întorsături de cuvinte până la saturație.

Aceasta se datorește tocmai unora dintre admiratorii lui entuziaști, care nu s-au mulțumit să-l admire de la distanță, ci s-au apropiat să-l pipăie, să se frece bine de el, pentru propriul lor lustru.

Se știe cum a început infamia.

A apărut întâi un volum timid de „postume” — adică poezii definitive care nu au fost publicate de poet în timpul vieții lui... Noi ne revoltam atunci că se dau drept „poezii postume de Eminescu” și se pun la îndemâna publicului mare niște bucăți de versuri pe care Eminescu însuși le condamnase. Acele bucăți nu trebuiau să servească decât cercetătorilor speciali, pentru lămurirea personalității artistice și sufletești a poetului.

A apărut apoi alt volum în care, printre poeziile definitive, publicate în timpul vieții, erau strecurate și câteva postume, fără indicația că sunt „postume”... Admiratorii își continuau opera. Publicul neprevenit primea acum niște bucăți condamnate de Eminescu, drept poezii publicate cu știrea și în timpul vieții lui!

Am suspinat iarăși după ediția clasică Maiorescu, singura care se apropie, credem noi, de ceea ce Eminescu însuși ar fi dorit să lase posterității.

Și iată că acum, când se împlinește un sfert de veac de la moartea poetului, se pune în vânzare un volum de „opere complete”: ni se dau drept „poezii de Eminescu”, fără nici o altă indicație, toate încercările lui neizbutite sau, după cum a arătat pe larg dl Ibrăileanu, bucăți din care părți întregi fuseseră utilizate de el, bruioane, note, eboșuri, simple aruncături pe hârtie, la un loc cu poeziile clasice care i-au făcut gloria. Ni se dă drept „roman de Eminescu” o lungă bucată de proză, scrisă în adolescență, plină de naivități, greșeli de limbă și ardelenisme, din care el de asemenea a utilizat o bună parte. Se publică acest material literar, pe care poetul, deși ar fi avut destulă vreme, n-a găsit de cuviință să-l publice. Și se dau în vileag, drept pagini definitive de Eminescu, până și acele pasagii pe care el evident le condamnase definitiv, ștergându-le cu creion roș.

Astfel au scăzut pe Eminescu admiratorii lui. Dușmani să-i fi fost, și poate că i-ar fi respectat mai mult memoria!

Dacă unui poet din zilele noastre i-ai umbla prin saltare, ca să furi și să dai publicității drept opere definitive niște însemnări provizorii imperfecte, acest poet te-ar chema în judecată sau — genus irritabile — s-ar apăra cu pumnii împotriva unei astfel de injurii.

Eminescu însă, despre care se știe cât era de scrupulos cu propria-i producție, nu se mai poate apăra.

Și această injurie i se aduce tocmai acum, când se împlinesc 25 de ani de la moartea lui — ca un omagiu!

Într-o țară unde bunul-simț și priceperea nu pot ține, în publicistică, locul unei legi efective împotriva nechemaților și răufăcătorilor, știm că nu mai e cu putință să se remedieze răul înfăptuit. Altminteri, am cere Societății scriitorilor români să apere pe Eminescu împotriva admiratorilor lui.

Oamenii de gust vor ști desigur să aleagă și de aici înainte pe Eminescu cel adevărat, din Eminescu cel astfel pocit de admirația activă a epigonilor. Dar pentru cititorii cu un gust mediocru — și tocmai aceștia au nevoie de îndrumare — Eminescu cel clasic nu mai există.

În alte țări, opera marilor scriitori caută să fie limpezită, degajată și selecționată, cu fiecare ediție nouă. La noi s-a întâmplat pe dos. Urmașii lui Eminescu i-au încurcat toată opera, așa încât criticii viitorului vor trebui s-o descurce din nou, ca să arate generațiilor care vin pe Eminescu așa cum a fost.

*

Partidul Conservator vrea să ridice un bust sau o statuie „aceluia care a fost ziaristul” Eminescu.

Acum, în preajma reformelor, când și poetul este la modă, s-a găsit că e bine să se amintească în mod concret conservatorismul lui teoretic.

Facem o reflecție banală: Ce bine ar fi fost dacă, cu jumătate din banii cheltuiți acum pentru bustul „aceluia care a fost ziaristul” Eminescu, s-ar fi ușurat atunci existența chinuitului ziarist! Și ce bine ar fi fost dacă, măcar cu a suta parte din acești bani, i s-ar fi înlesnit cel puțin repaosul acela „de trei zile” despre care vorbește poetul într-o scrisoare.

Dar, ce vreți, morții de la groapă nu se mai întorc. Și apoi, vina e a tuturor ș-a nimănui.

Inițiativa ridicării unui monument „ziaristului” a găsit în presă o aprobare deplină. Un gazetar, cuprins de un sentiment de colegialitate frenetică, a luat chiar apărarea lui Eminescu împotriva acelora care cred că poetul a fost gazetar numai de ocazie, silit de nevoi.

Ca să vadă cu câtă plăcere făcea Eminescu gazetărie la Timpul, îl rugăm să consulte Amintirile dlui Vlahuță sau chiar propriile mărturisiri ale poetului: „Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung repaos, ca să-mi vin în fire. Și cu toate astea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăieri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc. Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc”...

Că Eminescu făcea gazetărie bună, e firesc. Dacă el ar fi fost nevoit să învețe ciubotăria, ca să trăiască, poate că ciubotele făcute de el ar fi ieșit minunate. (S-ar fi găsit și atunci oameni care să susțină că această activitate a lui are mai multă importanță decât cea poetică!)

Gazetari de talia lui Eminescu au mai fost — poate și mai mari. Poeți de talia lui, nu.

Adevăratul lui titlu de glorie este și va rămâne poezia lirică — acele minuni de armonie și simțire în care s-a închegat puterea hipnotică a geniului său.

Pentru acelea să-i ridicăm statui și monumente, iar nu pentru niște articole de gazetă, stoarse din mizeria nenorocitei lui vieți — articole care ne-au lipsit poate de câteva capodopere, secătuind, tocmai în timpul din urmă când geniul lui ajunsese la apogeu, o energie sufletească atât de rară și atât de scumpă.

*

Am văzut, mai ales cu prilejul aniversării, portretul poetului însoțit pretutindeni de Veronica Micle. Rare au fost articolele despre Eminescu în care Veronica să nu fi fost menționată. Eminescu și Veronica, peste tot; în timpul din urmă a fost o adevărată Veronicomanie.

Sunt oameni pe care această întovărășire perpetuă i-a lovit întotdeauna în chip neplăcut. Mai întâi, ea nu e tocmai potrivită cu admirația virilă pe care o datorăm unui om ca Eminescu. Cu prilejul ei avem neplăcerea ca, fără voia noastră, să ne aducem aminte de împerecherea, cam comică, a veșnicului „Jeanot avec sa Jannette”.

Și apoi, din scrisorile poetului către Veronica Micle, se vede clar, pentru cine are ochi să vadă, câtă dreptate avea dl Maiorescu când spunea că pe Eminescu o femeie cu greu l-ar fi putut prinde și reține în mrejele ei mai multă vreme... Și, ca să fim drepți, Eminescu a avut mai multe, așa-numite, cu un termen drăgălaș, muze. Se știe acum că unele din cele mai bune poezii ale lui nu au fost inspirate de Veronica. Pentru ce dar să le nedreptățim pe celelalte? De ce, când am pornit-o pe calea biografiei indiscrete și picante, să nu dăm portretul poetului, înconjurat de toate muzele sale?...

Goana după senzațional și reclamă a făcut pe unii biografi să dea în vileag — nulla ratio — chiar și acele scrisori care conțineau pasagii cu desăvârșire intime și rușinoase.

Ba ceva mai mult.

Inocenții biografi nu s-au mulțumit să fie singuri ridicoli cu comentariile și extazul lor în fața prieteniei curate dintre Eminescu și Veronica, pe timpul cât trăia Micle.

Ei au reprodus, fără nici o necesitate, o scrisoare a lui Ștefan Micle către un prieten, în care spunea că are deplină încredere în cinstea soției sale. Și aceasta, alături de o scrisoare din același timp, în care Veronica se adresa amicului ei: „Mițicule, dacă vii la Iași, voi fi atât de blândă cu tine și te voi legăna pe brațul meu”...

S-a bovaryzat astfel, din prostie, un om cu totul străin de discuție — expunându-se ridicolului postum figura bătrânului profesor Micle.

Cabotinajul se întinde tot mai mult în publicistica noastră. Ceea ce caracterizează pe cabotin este mai ales dorința lui de a-și expune mutra, obiceiurile, preferințele, amicii și viața intimă văzului tuturor — și credința că publicul dorește să i le cunoască. Iar publicul — acest mare cabotin, cum i-a zis Lemaître, sau acest mare protector al cabotinilor, cum i-am zice noi, — aplaudă întotdeauna. Căci pe el îl interesează parcă mai mult dessous-urile vieții unui om mare, decât însăși opera acestui om.

Dar Eminescu, neînduplecat în mândria lui singuratică, om superior în înțelesul inaccesibil gloatei, n-a avut nici un atom de cabotin în ființa lui. El niciodată nu a comis indiscrețiuni, ca un Emil Isac oarecare.

De ce dar să-i scormonim cu atâta înverșunare intimitățile?

Lăsați-l să se odihnească așa cum a trăit: solitar și departe, ca luceafărul.

Căci dacă s-ar scula din mormânt, Eminescu ar trebui să se expatrieze acum, de rușine.