Elegie pentru mine
Amurgul cade, Toamna și ornicul se-ntoarce.
Viața își răstoarnă nisipul vremii. Totul
Se-ntunecă, se-nchide. Da, adu lampa. Prinde
De geana umbrei ochiul luminei. Dă privirii
Ce-mi scapă, alta care să-mi tremure pe suflet
Cum tremură o rază de soare în aleea
De ulmi primăvăratici pe piatra ce așteaptă
În umbră, clipa albă.
Ia-mi cartea. Ia-mi ierbarul
De buchii moarte. Masca tiparului mi-o smulge,
Sub care îmi tânjește ca un obraz ființa
Curată a simțirii. Abecedarul rupe-l.
Văratic cum e cerul cu zodii ne-nțelese,
Ce-aduc de sus norocul sau prăvălesc năpasta,
Pe pagină să crească neîncepute semne.
Abecedarul uită-l, l-a împietrit cetitul.
Vreau proaspăt, viu, cuvântul, și gol, așa cum sare
Din spuma mării sprinten băiatul cu sirena
Pe brațe. Sperioasă, o clipă mai păstrează
Minunea unei nașteri străină de dorința
Ce-o cheamă. Pe nisipuri se zbate un delfin.
Și un băiat își pleacă urechea pe scoică
Să mai audă-n suflet puțin. Atât rămâne.
În suflet, mai departe — în zarea lui, acolo
Privesc din umbră jocul cuvântului. Vocala
O văd și văd consoana, așa cum prinzi cu spaimă,
Copil fiind, în codri, împerecherea stranie
A unor zei de care n-ai bănuit nimica.
Acolo văd cuvântul, nu umbra lui: conturul
Acela de cerneală, ci miezul tainei însuși:
Un arc întins de sunet să săgeteze fuga
Ce-și profilează forma pe stâncile simțirii,
Un pas, un zbor, un dor, un vas cu amintire,
O urnă... Nu. Mai bine o dansatoare albă,
Marame lungi țesute cu socoteli subțiri,
Ca să răsară goală și iar să se-nvelească,
O statuie în umbre, în melodia vie
Ce-o poartă-n mine.
Vino cu lampa n mână. Prinde
De geana umbrei ochiul luminii. Dă-mi privirea.
Nici un cuvânt. Dă-mi sufletul. Atât rămâne.