Elegie (Iosif, 2)

Jump to navigation Jump to search
Elegie
de Ștefan Octavian Iosif
În amintirea poetului
I. Păun-Pincio


O, scump prieten, mă gândesc la tine
Și-s ani de când ai fost uitării dat;
Nu știu de ce mereu în minte-mi vine
Surâsu-ți bun și-atâta de ciudat.
Și răsfoind azi răvășita-ți carte,

Mă năpădesc, făcându-mă să plâng,
Miresme dulci de flori și frunze moarte,
Parc-aș străbate într-un veșted crâng.
Parc-aș vedea iar toamna ce-ntârzie

Pe lunca fermecatului Siret,
Și-aud cea de pe urmă poezie
Ce mi-o spuneai așa duios și-ncet.

Prieten mort, ți-aduci aminte oare
De zilele seninei primăveri,
Când îndrăgeam un fluture, o floare,
Ca doi șăgalnici și naivi truveri?
Ori, rătăcind pe lună prin alee,

Visam la vreo domniță-ntr-un castel,
Balconu-mpodobit cu azalee
Și scara de mătase către el?

Ți-aduci aminte-acele sfinte zile
Când dibuiam întâiul ritm din vers?...
Tu te-ai oprit la colțul unei file...
Dar eu de-atunci, vai, câtă cale-am mers!
Ci de trăiai și tu, era mai bine?

Nu ești mai fericit acolo, mort?
N-ai fi urcat Calvarul ca și mine,
Purtând pe umăr crucea care-o port?
N-ai fi văzut că cinstea-i vorbă goală,

Că totu-i fals și sterp, n-ai fi văzut
Cum cel mai bun prieten te înșală
Cu cât mai mult în el te-ai încrezut?
Și n-ai fi plâns, ca sub lumina stelei

La Getsemani, marele Isus,
N-ai fi strigat în spasmele-ndoielii:
"O, Eli, Eli!..." către Cel-de-sus?
O, mi-amintesc de ziua-ngropăciunii,

De drumul spre mormânt de la spital,
De steagul roșu ce-l purtau nebunii,
Cari tot aveau pe-atunci un ideal!
Căci inima ta nobilă și mare

Și sufletu-ți profetic de artist
Crezuse-n noua lumii îndrumare
Și-n înfrățirea ce-a visat-o Christ!...
Dar când cu toții-n cimitir intrară,

Nici chiar mormântul nu-ți era săpat,
Și s-au trudit groparii până-n seară
Ca să-ți aștearnă cel din urmă pat...
Văd o țărancă — e bătrâna-ți mamă —

Cu fruntea rezemată de sicriu,
Nemaiputând decât abia să geamă
De mult ce-a plâns pe singurul ei fiu...
Iar când plecarăm, coborî o ceață

Ca un zăbranic mohorât și greu,
Întocmai ca posomorâta viață
Pe care-ai dus-o tu, și-o duc azi eu...
Te-am plâns atunci... nu te mai plâng acuma.

Din tot ce-am fost visat, m-aș mulțumi
Să mă-nvelească și pe mine huma,
Să pot uita, să pot măcar dormi...