Elegie în toamnă
Stă vântul deodată pe iazuri, și stelele toamnei.
Vâslind din aripe bătrâne ca ziua și noaptea,
Un stol se înșiră de ducă sub zodii, dar nimeni
Nu știe să răstălmăcească azi semnele firii.
Și fumul rămâne albastru pe sate și frunza
Rămâne pe umăr ușor ca o mână uitată
Și timpul se-adună, cenușă, în ornicul serii.
Aleea cotită te-aduce de unde plecase.
Bătrânul găsește într-însul flăcăul din vremuri.
Păstori au venit dela munte, proptiți în toiege
Întreabă luceafărul care lucește pe staul.
Dulăii cu botul pe labe le stau la picioare
Și turmele lor, împietrite, s-au strâns pentru noapte.
O lampă se-aprinde în casă și omul deschide
Iar cartea cea sfântă, citește iar slovele sfinte.
Femeia întinde pe masă o pânză curată
Și frânge iar pâinea și varsă iar vinul. Copilul
Privește icoana, icoana privește copilul.
În poartă așteaptă ologul și orbul șoptește:
„La cină am stat în Emaus și astăzi cu Domnul“.
Dar nimeni nu vede minunea, n-aude cuvântul,
Și totul rămâne în lume, doar aripa zboară.