Elegie în pădure
În vale iar tălăngile răsună
Și pier sunând a vremuri vechi pe drumul
De toamnă, ce coboară către țară...
Rămâne muntele pustiu și singur.
Făgetul e de aur, numai brazii
Stau pururi verzi pe cerul mai albastru.
În codru ghionoaia bate toaca
Grăbit, și toaca schitului răspunde.
Și nu mai știi de-o vreme: e monahul
Sau pasărea ce-și spune rugăciunea.
Dar au tăcut ca să înceapă vântul.
Ca un izvor cu ape șopotite
El curge tot mai lin, tot mai departe
În liniștea înaltă care-l soarbe.
Amurgul a intrat în codru, calcă
Pe foi uscate pașii de lumină,
Și un ecou deodată se trezește
Din somn adânc ca să adoarmă-n vale.
De-acuma lasă-mă să sui la munte.
Păstor de zile grele și de gânduri,
Să mă opresc la stâna părăsită,
Să-mi număr turma grijelor în tihnă,
Să sun domol din fluier să-mi adoarmă
Durerea, o mioară, la picioare.
Să-mi pun urechea la pământ s-audă
Surd inima pământului cum bate,
Și ochii să-i ridic pe culmi să vadă
Întâia stea crescând mereu lumina
Ce tremură aprinsă la icoana
De sticlă și de taină a tăriei.
Și mai târziu, rotindu-se, să prindă
Sus zodiile cerului în care
Stă scris de când e lumea soarta lumii
Și soarta pasării și soarta frunzei
Și soarta muntelui și soarta mea.