El — ei(1)
Toamna și-a întins marama de aramă pe zăvoi;
Taie aerul cu zboruri mici și frânte, rândunele;
Frunze cad, și-n praf de aur, de la munte după ele
Pică și treptat se umflă gârla turmelor de oi.
Am lăsat pridvorul casei sub umbraru-i lat de nuci,
Urmărim, urmând poteca, șipotul de apă vie;
Pasul nostru sperie sturzii hrăpăreți, și sus în vie
Dulci, se pârguiesc la soare strugurii de pe butuci.
Să-i oprească de la jafuri nu vedem nici-un pândar,
Și ciorchina rumenită, bob cu bob o s-o aleagă...
Crede-mă, Iubito,-n van e, căci al lor e-al toamnei dar.
Lasă-te de voie bună ca Amor să te culeagă!