Dunărea (Ioan S. Nenițescu)
Sub negre, cătrănite ceruri,
Pe-o noapte plină de misteruri
Lipsită de sclipiri cerești
Și de murmure pământești —
Bătrâna Dunăre în taină
Se ridica din uda-i haină,
Și asculta în depărtare,
În spre apus și către mare.
Atuncea iat-a auzit,
De la apus și răsărit,
A auzit și-a cunoscut,
Al Tisei grai și glas de Prut.
Ascultă Dunărea, ascultă,
La Prut și Tisa vreme multă,
Dar când destul îmi ascultă,
Din cap ea tristă clătina,
Din coamă-i picături căldura,
Și jalnic cuvenită din gură:
«O Tiso! cum de mi-ai uitat,
«Frumosul graiu ce te-a-nvățat
«Mult harnicul bărbat Traian!
«Te-ascult de-un an
«Te-ascult de zece
«Le-ascult de-o sută și mai mult.
«Și vai! cu cât mereu te-ascult
«Mi-e inima mereu mai rece,
«Și tot mai mult indurată,
«Căci... ai uitat ce-ai fost odată!»
Iar Tisa capul clătină,
Și un adânc oftat ofta:
«Nu... n-am uitat bătrânul grai,
«Căci îl aud mândrul rai
«Prin care valu-mi se sprevale,
«De sus din munte până-n vale,
«Dar am uitat ca să cutez:
«Nu sunt în stare să mai cred!
Greu Dunărea s-a oțerit,
Și s-a întors spre răsărit:
«O, Prutule cu val frumos,
«Prea iute-mi fuși necredincios!
«Atât de repede te schimbi ?
«Îmi și vorbești în două limbi?»
Tiptil mustratul se pleca,
Spre Dunăre se furișa
Și spăimântat și mult grăbit
El îi grăi: «Sunt nevoit!
«Dar cum am fost eu iar voi fi
«Atunci când timpul va veni!»
Și iarăși Dunărea în taină
Se înveli în uda-i haină,
Curgând sub cătrănite ceruri
Pe-o noapte plină de misteruri.
București, 1884 Mai