Duminica

Jump to navigation Jump to search
Duminica
de Dimitrie Anghel
Publicată în Sămănătorul 17 iunie 1907


Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfîntă
Și cît îmi pari acuma de tristă și pustie...
Salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cîntă
Asemeni unui popă ce-ngîn-o leturghie.

Era cu toate-aceste așa de multă lume,
Veneau tenori celebri, și doamne diletante,
Poeți sermani, și fete ce între două glume
S-extaziau mirate : "Ah ! ce frumos andante !"

Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse,
Și cînd vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
Eu mă plimbam cu gîndul în carul Marei Urse,
Doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.

Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
Din gura ta căzute, mi se păreau divine,
Puteau să cînte-n pace și harpe și teorbe,
Căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.

Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei
Stau vastele fotolii și lung prind să se mire :
Pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,
Ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?

Oglinzile-și arată cu jale infinitul
Și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri,
— "Ce-ai căutat în lume, o, tu ! mult liniștitul
Poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri ?"

Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu — dară
Mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
În neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară
Rînjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfîșie.