Două glasuri

Jump to navigation Jump to search
Două glasuri
de Dimitrie Anghel
Publicată în Minerva, IV, 1273, 3 iulie 1912, p 5.


Subt cerul tragic, o singură dungă de lumină însîngerată a mai rămas luminînd naltele zări. Ca o ultimă ghiulea strălucitoare și aprins de licăriri, soarele a căzut după deal, trîmbe mari de neguri, amestecate cu fum, tîrîndu-se de pretutindeni, s-au ajuns împînzind funebrul peisaj unde s-a dat lupta...

Petele mari și capricioase ale sîngelui căzut ici pe o prispă de casă, colo pe o foaie ce visa la o margine de drum s-au întunecat și ele, au mînjit marginea unei ciuturi peste care se pleacă să bea o gură însetată, a pătat o albă aripă de pasăre ce venea să caute și ea o lacrimă de apă vie, și-a pus stigmatul doveditor al sălbăticiei pretutindeni pe unde a trecut biruința sau înfrîngerea și a odrăslit în floare roșie pe mohorîtul cîmp stăpînit de moarte.

De un tropot surd de copite îmi mai aduceam aminte, și apoi urechea mea lipită la pămînt, ca atunci cînd eram copil și cercam să prind îndepărtatele zgomote, n-a mai auzit nimic.

Tăcerea, ca o mare pînză udă, s-a așternut peste toate vibrațiile. Nici un vînt nu bătea, ca să trezească un zvon, nici o gînganie nu mișca un fir de iarbă, ca să se pornească o undoiere ; nici o pietricică nu se desprindea dintr-un mal, ca să rupă funerara pace.

Era o liniște din acelea care nu se lasă decît în urma zăpezilor mari, după ce-a fulguit îndelung, și nu știu pentru ce, ridicat pe un cot, mi s-a părut ciudat că nu văd în jurul meu livida lumină ce o au troienele, ci numai negrele și funebrele covoare ce le întind umbrele în așteptarea nopții.

O durere vie mă făcu să duc mîna la frunte și să-mi aduc aminte ce se întîmplase cu mine. În învălmășita goană a retragerii, în care abia mai puteam vedea luminoasele frînturi colorate ale steagului, căzusem lovit pe marginea drumului, unde, călcat de frații și tovarășii mei, ce n-aveau vreme să se înduioșeze, rămăsesem singur și părăsit sub uriașa boltă a cerului.

Alături de mine, o roată de tun înnămolit își zugrăvea spițele pe cer ca niște minutare de umbră oprite pe ochiul unui cadran într-un ceas fatal, iar după silueta ei, linia întinsului cîmp, unde mulți alți ca și mine căzuseră, desigur, acolo unde-i ajunsese ceasul rău.

Împăcat cu soarta, în liniștea și singurătatea aceea mare ce mă împresura, simțeam că mi-era lesne să mor. Cu fața în sus, pîndind întîiele licăriri ale stelelor, așteptam niclintit clipa din urmă și, nu știu cum, simțeam chiar un fel de voluptate, știind că nimeni nu se va apleca pe agonia mea și că voi muri liniștit, cu ochii mari deschiși spre zarea de lună ce începea să rumenească cerul.

Dar, în liniștea aceea nesfîrșită și întunecată, deodată un glas de durere chemă după ajutor. O plîngere lungă urcă, se tîrî în aerul adormit, se apropia de mine, trecu mai departe, negăsind parcă ce căuta și tăcu din nou ca și cum n-ar fi fost decît o părere.

Înfiorat, mai întîi am crezut că poate-i ecoul propriului meu glas, al propriei mele chemări după ajutor ce-mi scăpase fără să-mi dau seama ; dar glasul celui ce poate sta să moară ca și mine, înfricoșat de singurimea ce-l împresura, reîncepu iarăși mai sfîșietor, mai îndurerat și mai plin de spaima morții !

Împăcarea ce-o simțeam cu o minută mai înainte în fața necunoscutului, în care stam să intru, pieri. Și-acum cînd auzisem un glas omenesc, o durere ce era soră cu a mea, nu mai voiam să mor și aș fi vrut pe cineva la căpătîiul meu, ca să pot înfrunta agonia...

Și-atunci, ca un răspuns plîngerii aceleia, ce trezise în mine dragostea de viață, răsuflînd îndelung, am răspuns cu o altă plîngere, cu un alt strigăt de ajutor, la care glasul nevăzutului muribund s-a trezit din nou, simțind și el desigur ca și mine că nu e singur în fața morții și că o durere necunoscută se înfrățește cu a lui.

Sus, cerul larg se înflorise cu stele. Ca ochii licăritori ai altor răniți poate, cari căzuse pe întinsele cîmpii azure, nenumăratele puncte luminoase clipeau în infinit privind la mine, și din minutul acela, la intervale, glasurile noastre urcară regulat îmbărbătîndu-se unul pe altul.


Știam că nimeni nu putea să ne dea ajutor, că împrejurul nostru tăcerea și singurătatea erau nesfîrșite, că nici un fanar nu avea să-și arate ochiul de foc, că nici un brancard nu avea să se legene și că trebuia oricum să murim acolo, dar dragostea de viață ce doarme în fiecare e nesfîrșită și geamătul acela, pe care îl aruncam unul altuia, era o îmbărbătare, era ca un fel de imbold, care spune : "Stăruie înainte", care întreabă : "Mai trăiești tu ?" și care răspunde : "Eu tot mai trăiesc".

Și cît a ținut plîngerea aceea a necunoscutului, viața mi s-a părut cu putință, stăruința firească, nădejdea, ceva sublim.

Una după alta însă, stelele au murit, luminoșii ochi de sus și-au închis pe rînd pleoapele și plînsul abia a mai ajuns pînă la mine, pînă ce la urmă a tăcut.

Degeaba mai întrebau gemetele mele : "Mai trăiești tu ? Ori ai murit — răspunde !" Degeaba repetau : "Răspunde !"... Căci glasul, de la un timp, n-a mai răspuns, și eu iarăși m-am simțit singur și am consimțit să mor închizînd ochii...

Un alai nesfîrșit de oameni, mînat de vălmășag după un steag ce-și flutura culorile într-un nour de fum, a trecut parcă peste mine, un zgomot surd de glasuri pline de spaimă s-a înălțat, un uruit lung de roate și de pași grăbiți au trecut ca o furtună și s-au depărtat apoi, și iarăși n-am mai știut nimic, pînă m-am trezit în patul alb al unui spital...

Al cui era geamătul acela ce venise pînă la mine în noapte, al cui era strigătul acela de ajutor ce se înfrățise cu al meu, făcîndu-mă să stăruiesc la viață ; cine era fratele acela ce-și amestecase agonia mea cu a lui și de ce a tăcut și n-a mai răspuns — nu am putut să știu niciodată.