Domnu' Hube

Jump to navigation Jump to search
Domnu' Hube
de Dimitrie Anghel
Din volumul plănuit "Arca lui Noe"

Publicată în Flacăra, I, 1, 22 oct. 1911, p. 3.


O legendă teutonă povestește de un rege că, urcîndu-se pe tronul părinților lui, a poruncit să-i așeze un clopot de argint în înaltul unui turn, ca să poată, ori de cîte ori ar încerca vreo mulțămire, s-o anunțe și norodului său. Mută însă a rămas limba clopotului din înaltul turnului cît a trăit el, și singura dată cînd regele a deșteptat din somn limba tăcutului clopot ca să-și vestească norodul că e mulțumit a fost atunci cînd a murit.

Domnu' Hube era și el teuton, dar clopotul în viața lui a jucat cu totul un alt rol. El, în sunetul clopotului s-a deșteptat, în sunetul clopotului a mîncat și în sunetul clopotului a adormit toată viața lui. Tăcerea și liniștea pentru el au fost un cuvînt van, un nonsens aproape. Gălăgia infernală a celor patru clase de copii, peste care vigilența lui trebuia să se exercite, îi suna neîntrerupt în urechi ca murmurul mării în cuprinsul unei scoici. Amestecul de capete blonde și brune, pe care îl vedea veșnic reînnoindu-se în fața lui ca un norod de buruiene îndărătnice ce nu-i chip să le stîrpești, toate fețele aceste ce purtau stigmatul atîtor eredități și a atîtor porniri ascunse ce mijau de-abia, așteptînd imboldul care să le trezească, tot amestecul ciudat de ființe, de biete vlăstare fragede, venite pe lume cine știe cum, odrasle ale ceasurilor de păcat ori ale clipelor de fericire, născuți din melancolii ori din voluptăți intense, hibride ale unor gîrbove senilități, cum puteau fi puse de acord vreodată în fața binefăcătoarei liniști ?...

Anii curgeau și, ca un flux necontenit de valuri, nesimțit, generațiile vechi împingeau pe cele noi, copacul vieții tot alte foi schimba, și numai domnu' Hube sta neclintit și privea cu disperare la această hidră ce-și reînnoia capetele necontenit. Să simți eterna tinerețe care vine spre tine, veșnicul flux primăvăratec ce-ți dă asalt biruitor, pururea metamorfoză ce ți se dezvălește sub ochi, și să nu ți-o poți apropia ca să renaști și tu, poate fi ceva mai sfîșietor ?

Tumultul însă creștea necontenit, căci într-o grămadă de copii, ca în pădurea fermecată cînd rupi o frunză și se trezesc toți copacii și încep să murmure, e de ajuns ca unul să deștepte întîiul glas. De-abia de-și lăsa pe mînă capul bătrînul pedagog ca să viseze la romantica lui țară, cîntată așa de duios în baladele tipărite în Lesebuch-ul ce-i sta dinainte, și tot visul trebuia să se destrame, toate elfele și cobolzii să dispară, tot norodul învechit al romantismului german să se reîntoarcă în țara lui. Ființele supranaturale iubesc liniștea, pasul lor abia lasă urmă, atît de ușor calcă ; și clarul de lună, în care-s muiate vechile balade, numai singurătăților li se potrivește...

În arca lui Noe n-aveau ce căuta astfel de ființi, și domnu' Hube, avînd poate o ureche mai muzicală decît patriarhul Noe, la cel mai mic zgomot sărea în sus. Fac această apropiere fiindcă tinerile vlăstare încredințate pedagogului erau toate dăruite cu numele unui dobitoc, toate speciile pure ori impure își aveau reprezentantele lor, iar toată școala era pentru dînsul o vastă arcă pe care i-o încredințase domnul director s-o ducă spre un Ararat mîntuitor.

O nervozitate neîncetată îl agita. Mînele lui pale ca fildeșul n-au știut desigur niciodată ce sunt dezmierdările, locul nu se îndulcea în preajma lor, lumina pe ele cădea rece și neprietenoasă, și ele păreau veșnic un simbol al amenințării. Ochii vizi, înconjurați de niște ochelari cu cercuri negre ca două nule, ce i s-ar fi urcat din catalog pe nas, priveau fără să adune soarele în ei. Părul, încărunțit și plin de dungi albe ca tabla pe care se jucau copiii, împrăștia veșnic ca un praf de cretă împrejurul lui. Așa era în linii mari domnu' Hube. Adus de cine știe ce nevoi în țara noastră, cu gîndul de a face cîteva economii pentru a se însura poate și a-și dura o familie, a rămas robul copiilor altora.

Vesele și triste precum erau și zilele, luminate de soare ori acoperite de neguri, crescute de vînt ori asurzite de surdina zăpezii, se auzeau sunetele clopotului, veșnic și neîndurat suna din oră în oră măsurînd timpul care trecea fără să mai poată aduce nimica nou pentru dînsul. În sunete clare și sunete triste era țesută viața lui, o ploaie fărîmată de sunete erau ceasurile și zilele cari nu-i vesteau nici o fericire...

Dobitoacele strînse în arcă se răspîndeau în lume și deveneau oameni, amestecul de capete blonde și brune pe care îl vedea veșnic reînnoindu-se în fața lui, ca un norod de buruieni îndărătnice, reveneau sub altă formă, cu mustăți și bărbi acuma, aducîndu-și la rîndul lor odraslele, un alt crîmpei al hidrei, un alt eu chinuitor, un alt specimen pe care domnu' Hube trebuia să-l boteze, căutîndu-i un nume în vasta-i nomenclatură.

El singur rămînea locului după catedra lui ca îndărătul unui fragment de baricadă, în fața atîtor generații ce-i dau năvală, visînd, în tumultul care îl împresura crescînd necurmat împrejurul lui, timpul cînd clopotul va suna și pentru el minutul de dezrobire, fericitul minut cînd se va face liniște ca în Lesebuch-ul ce-i sta dinainte și elfele vor putea veni, în sfîrșit, neturburate, să-l ia de mînă și să-l ducă aiurea, într-o lume mai bună.