Domnița Ruxandra

(Redirecționat de la Domniţa Ruxandra)
Jump to navigation Jump to search
Domnița Ruxandra
de Nicolae Gane


I[modifică]

Era în Săptămâna Patimilor. Soarele apusese și umbrele nopții se întindeau asupra Iașului. Numai vârful Hlincei și al Cetățuiei străluceau încă de cele din urmă raze murinde ale asfințitului. Clopotul din turnul Trei-Ierarhilor chema credincioșii la rugăciunea de noapte, umplând aerul cu vocea sa de aramă.

Un mare zgomot de cai și arme se auzea înspre Curtea domnească, și iată că pe porțile cele mari ale curții, deschise în două laturi, se vede înaintând în sunetul trâmbițelor și a tobelor o ceată de călăreți în fruntea căreia mergea la pas pe un cal alb asturcan domnul Vasile Lupul. El purta gugiumană pe cap, pe umere o manta albă cu guler de samur, în picioare ciubote lungi și la brâu o sabie bătută în pietre scumpe. Fruntea sa era împresurată de gânduri, aureolă obicinuită a domnilor buni, căci Vasile Lupul era dintre acei domni rari care urau birurile, iubeau dreptatea, și erau totdeauna încinși de grija țării, așa zic cronicarii bătrâni.

După dânsul veneau călări în haine strălucitoare vistiernicul Buhuș, Savin hatmanul, vornicul Patrașcu, spatarul Ciugolea, și alți mulți boieri curteni, toți răi la harță și buni la sfaturi. Apoi se vedea înaintând o caretă mare, cu capul de zimbru zugrăvit pe obloane, trasă de patru cai negri arăpești, înlăuntrul căreia ședea, la dreapta, doamna țării, soția lui Vasile Lupul, și la stânga, domnița Ruxandra, fiica sa.

Dacă în mersul alaiului toate capetele se descopereau și se plecau dinaintea măririi lui Vasile Lupul, și mai adânc se plecau ele dinaintea frumuseții domniței Ruxandra, căci niciodată floare mai mândră, mai aleasă, n-a împodobit valea dunăreană.

Ea era albă și senină ca zorile dimineței.

Auriul părului, veselia zâmbetului, dulceața ochilor izvorau din chipul ei fecioresc, întocmai ca un râu de raze ce înconjoară numai fruntea îngerilor.

Vestea despre frumusețea ei merse departe, peste hotarele țării, și mulți magnați poloni, unguri și germani venise la Curtea Moldovei spre a-i cere mâna, însă nici unul nu avu fericirea să atragă privirile ei.

Careta cu doamnele înainta încet spre Trei Ierarhi; în urma ei venea o ceată de oșteni călări, dorobanți, panduri, plăieși, călărași, din mijlocul cărora se înălța steagul țării, martur glorios de vitejiile lor. Toate ușile și ferestrele se deschideau înaintea alaiului domnesc și de prin toate se întindeau covoare și se aruncau flori.

Ajuns în curtea bisericii, domnul descălecă, și la ușă fu întâmpinat de norod și de mitropolitul țării cu crucea în mâini. El sărută crucea, spuse norodului un cuvânt bun, apoi intră în biserică și se așeză în strana domnească, care era mai înaltă decât celelalte, lucrată în săpături poleite și împodobită cu armele țării. Doamna se puse din a dreapta lui, iar lângă treptele stranei domnești stătea în picioare domnița Ruxandra, ca un înger de pază, cu o carte de rugăciuni în mâni. Mitropolitul începu slujba divină; bolta Trei Ierarhilor răsuna de cântări; frunțile credincioșilor erau plecate spre pământ, când, deodată, întocmai ca o nălucă venită nu se știe cum și de unde, apăru dinaintea domniței Ruxandra un necunoscut, care, dându-i o ramură verde, îi zise: Acela căruia cerul te-a menit, îți hărăzește acest semn al iubirii sale și jură a te avea de soție sau a muri.

Domnița, care luase instinctiv ramura din mâna străinului, crezu că aude răsunând în urechea ei glasul înfricoșat al destinului, și, ridicând un moment privirea pe necunoscuta figură, văzu sub genele-i posomorâte scânteind mii de flăcări, pornite dintr-un suflet neîmpăcat. Niciodată fulger din ceri n-a produs în lume mai multă zguduire decât acești doi ochi pe inima domniței. În lumina lor, întocmai ca în două oglinzi, ea întrevăzu soarta ei înlănțuită de a sa; i se păru că întreaga-i ființă, contopită cu a lui, se pierde în întunericul nemărginit. Ea simți amețeala ce simte porumbelul când se vede răpit de vultur și purtat în gheare deasupra prăpăstiilor.

Acest om sămăna a fi însuși diavolul ieșit din temeliile bisericii. Fruntea sa era încrețită și amenințătoare; nările sale se băteau la fiecare răsuflare; pe buzele sale era semnul cruzimei și al îndrăznelii, dar ce avea el mai înfricoșat erau ochii săi încruntați, în fundul cărora părea că se luptă o furtună de patimi.

Un fior trecu prin inimile tuturor la vederea acestei arătări omenești.

Nimeni nu cuteza să sufle. Numai domnul, păstrându-și sângele rece ca în zilele de bătălie, porunci hatmanului să puie mâna pe obraznicul care îndrăznise să se apropie de domniță.

În același moment însă, întocmai ca scânteia ce se pierde în vânt, străinul dispăru. Altarul, pridvorul, clopotnița fură cercetate; curtea bisericii, chiliile, pivnițele, răscolite. Străinul era negăsit, nevăzut. Femeile și copiii înspăimântați își făceau cruce, scuipând asupra diavolului, bătrânii ziceau că e semnul unei ispite dumnezeiești, ostașii buimaci loveau cu sabia zidurile și pământul care răspundeau a deșert, iar domnul în mânie grăi hatmanului:

— Tu, hatmane Savin, și tu, vistiernice, și tu, vornice, și voi toți, oameni de oaste și de muncă, martori ați fost că în Vinerea sfântă, în casa lui Dumnezeu și în fața voastră, un păgân a cutezat să ridice ochii asupra fiicei mele. Îndată să se înșire pe toate cărările, de-a lungul și de-a latul țării, cârduri de arcași și pușcași, de pedeștri și călări, să-l caute și să mi-l aducă viu, sau mort.

În zadar însă arcașii și pușcașii, călăreții și pedeștrii înșirară drumurile, cutreierară pădurile, șesurile, munții și văile, păgânul nu lăsase nici urmă după el. Toți se întoarseră acasă încredințați că l-a înghițit pământul; numai povestea despre dânsul rămase la vetrele ostașilor.

II[modifică]

Cine se zărește colo în depărtare, călare pe un cal negru, dar alb de spume, tăind în două apele Nistrului? Numai nările calului se văd uneori de printre valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic care preface apa în stropi. Călărețul, înfipt în șea, se vede și el numai de la brâu în sus; el ține frâul cu mâna sigură, și fruntea sa nu se amețește de luciul amăgitor al undelor. Iată-l ajuns dincolo, pe mal; calul se scutură de apă, iar călărețul îi dezmiardă coama.

Nu era însă sfârșit periculul pentru călător, căci dincolo de Nistru se întindea și mai fioros pustiul ca o a doua apă nesfârșită, care la răsărit se unea cu ceriul.

Călărețul însă, îndrăzneț ca și când ar fi el stăpânul pustiului, luă șesul de-a curmezișul, fără drum, nici cărare, și mergea împotriva vântului care șuiera în urechile lui.

Sosi noaptea care învăli pământul cu mantaua sa cernită și o tăcere adâncă se făcu într-un întuneric și mai adânc. Nici o lumină, nici o șoaptă; numai scânteile ce ieșeau din copitele calului se vedeau din când în când, numai tropotul lui se auzea răsunând sec pe prundiș.

Ceriul era acoperit; ici-colea câte o stea singuratecă se ivea la încheieturile nourilor și părea că întreabă sfiicioasă pe călător pe unde merge; apoi, uimită de sumeția lui și de tăcerea nopții, își ascundea iarăși fața sub umedu-i văl.

Sosi miezul nopții și iată că de la un colț al pustiului despre apus se auzi un răcnet ascuțit și lung care se preumbla de-a lungul pământului, clocotind lugubru ca un duh de blăstăm, și nu bine apucase acest răcnet să se stângă, că un al doilea, și mai ascuțit, și mai înfiorător, se auzi spre răsărit.

S-ar fi zis că pustiul, trezindu-se din somn, se îngâna singur pe dânsul.

Și un al treilea, și un al patrulea răspunseră în miazăzi și în miazănoapte, până când aceste răcnete se împreunară într-un concert îngrozitor de care și ceriul și pământul păreau înspăimântați.

Atunci călărețul se opri un moment, descălecă, strânse chingile la șea, cercetă cremenele la pistoale, încălecă și plecă iarăși ca vântul și ca gândul.

Mergea întocmai ca o fantasmă, tăind întunericul, despicând vântul, încrucișând urletele, când deodată zări înaintea sa două lumini ațintite asupra lui ca ochii iadului și o duhoare ferbinte îi lovi obrazul.

Calul sforăi din nări, dar nu dădu îndărăpt; călărețul scoase cu liniște un pistol de la brâu și detună între cei doi cărbuni aprinși.

În geamăt înăbușit, o frământătură prin petre și nisip, un clănțănit de dinți se auzi, și apoi nu se mai auzi nimic.

Atunci el înfipse pintenii în coastele fugarului care plecă ca săgeata zburând peste dihănii, iar acestea, de câte ori în turbăciunea lor se prea apropiau de călăreț, întâlneau gloanțele lui și copitele fugarului.

Până-n ziuă se prelungi grozava luptă cu turma lupilor flămânzi ce goneau prada cu spume la gură, când, în fine, renunțând la biruință, se împrăștiară în nesfârșitul stepelor, lăsând în urmă-le un lung șir de cadavre.

Încă trei zile și încă trei nopți merse călărețul pe șesuri întinse, adăpându-și calul la părăiele ce izvorau la mari distanțe de sub nisipuri și hrănindu-l cu ierburi de sub petre; și în calea lui se călăuzea de paserile zburătoare, de luceafărul zilei, de stelele de noapte, asculta pământul, întreba văzduhul, și niciodată nu rătăcea.

În sfârșit, el ajunse la malul Donului, pe șesul căruia se întindea o mare tabără de oșteni.

Abia trecuse printre cele dintâi corturi și vestea despre sosirea lui se răspândi pretutindene. Toți din toate părțile alergau înaintea lui, dând semne de cea mai mare bucurie.

— Bine-ai venit, Timuș, fiul lui Bogdan! strigară cu toții. Tu ne lipseai, și noi rătăceam ca turma fără călăuz.

— Călăuzul vostru este Dumnezeu, și eu ascult porunca lui.

— Și care este porunca lui?

— Auzit-ați voi de o țară depărtată, țara Moldovei, cu fânațe înflorite, cu lanuri mari de pâne, cu ape dulci, cu codri umbroși. Acolo trebuie să mergem, să nuntim sau să războim!

— Să mergem!

— Acolo este fiica domnului, o frumuseță precum n-a înveselit încă pământul, n-a dezmierdat încă ochi omenești. Acea fiică îmi trebuie mie de soție și vouă de stăpână.

— Să mergem!

— Grijiți armele, înhamați caii, luați merinde, căci calea e lungă, dar răsplata frumoasă! Să luăm domnița sau țara Moldovei!

— Vom lua domnița, strigară cu toții, învârtind ca niște trestii sulițele între degete, și, dacă nu-ți va ajunge, vom lua și țara Moldovei.

Acest străin cu numele Timuș era șeful cazacilor. Înzestrat de un curaj neînvins și stăpân pe un popor aprig și iubitor de războaie, el purta spaima în țările vecine. Regele Poloniei de mai multe ori închinase steagul dinaintea oardelor sale, plătindu-și umilința cu taleri numeroși, și moscalii, strâmtorați în hotarele lor, lăsară toate câmpiile Ucrainei, Crimeei, Bugeacului în voia lui Timuș.

Cazacii îl ascultau ca pe un Dumnezeu; și, în adevăr, că dintre toți el era cel mai bun călăreț, cel mai ghibaci pușcaș, cel mai ascuțit la minte și mai oțelit la inimă. Faima îl boteză cu numele de viteaz. La vocea lui Timuș, care răsună ca tunetul în văile Donului, oastea lui se pregăti de război, și, însetată de aur și de sânge, porni spre Moldova ca un roi grozav de lăcuste.

III[modifică]

Dacă răsăritul avea pe Timuș de stăpân, și apusul avea eroul său, însă acesta se deosebea de cel dintâi prin o figură gingașă de FătFrumos. El era polon și se numea Coribut. Nobil, bogat, june și înflăcărat, el culese multe izbânzi în câmpul războaielor și mai multe în câmpul amorului. Și unele și altele umplură lumea cu numele lui.

Lucruri mari se povesteau de dânsul. Se zicea între altele că el avea o pavază fărmecată, primită moștenire de la străbuni, că un înger îi sfințise sabia, că un drac era ascuns în calul său și că de aceea în bătălii plumbul și oțelul nu se lipeau de trupul lui; se mai zicea că domnițele, crăiesele și împărătesele, când îl vedeau, nu-și puteau lua ochii de pe el, așa era de frumos în hainele sale de oștean călare pe calul fărmecat.

Coribut auzise de domnița Ruxandra și hotărî să o ceară de soție. Însă el nu vroi să se arăte sub strălucirea numelui său, sigur fiind de-o prea ușoară izbândă; de aceea el luă un nume străin, se îmbrăcă în haine simple de călător, și sosi la Curtea lui Vasile Vodă amestecat în ceata unui polon cu numele Calinowschi, care venea ca sol din partea regelui Poloniei.

El vroia să învingă inima fecioreasă a domniței numai prin puterea frumuseței și a amorului său.

Domnița Ruxandra îl văzu, îl deosebi dintre toți, dar rămase răce.

Toată ființa ei era zdruncinată din ziua în care văzuse pe străinul cu ramura verde.

Vorbele amoroase ale junelui polon răsunau gol în urechile ei, și, ostenită de a-l întâlni mereu în cale-i, ea căuta chipuri de a-l încunjura. Într-una din zile ea îi zise:

— Cunoști pe Coribut?

— Negreșit îl cunosc.

— Și eu îl cunosc, adaose ea, l-am văzut, l-am ghicit!...

Coribut nu știu ce să răspunză: tot sângele îi biciui fața.

— Dar l-am gâcit, căci un suflet ales ca a lui nu se poate ascunde sub haine de rând.

Coribut era gata să se arunce la picioarele ei.

— O, ce figură are el! Parcă-l văd și acuma dinaintea mea, amenințător ca ceriul în tunete.

Coribut nu răspunse nimic; un fior rece îi cutremură tot trupul.

— Și cine putea să fie altul decât Coribut, străinul care mi-a dat ramura verde?

— Ramura verde?

— Da! Ramura verde pe care o păstrez și acuma, căci nu știu ce mă face să nu pot uita nici acuma spaima ce simții în acel moment.

La aceste cuvinte, Coribut fu atins ca de un fulger. El înțelese că de acum înainte s-a sfârșit cu amorul său și că, din toate fericirile ce visase, nu-i rămase nici măcar dreptul de a spera. Dar, mai crudă decât însuși pierderea speranței, era umilința de a vedea că rivalul său purta în închipuirea domniței aureola numelui său.

Tot sângele strămoșilor lui se revoltă în el.

Ce feli? unui necunoscut i-a fost de-ajuns o clipă de întrevedere pentru ca să răpească inima domniței, și eu, Coribut, adevăratul Coribut, gândea el, să mă văd după atâta timp de ședere la Curtea Moldovei respins cu însuși numele meu!...

De astă dată lovirea atinse direct mândria sa polonă. A fost un moment în care Coribut era cât pe ce să se descopere ei, însă, făcând asupra-și silințe, el se opri.

Și oare cu numele meu, își zise el, robit-a străinul pe domnița, el care n-a spus din ce părinți și țară este?...

Nu!... Ce face numele când îl poartă un nevrednic? E ca haina frumoasă pe un trup urât. Dar eu cu un alt nume nu mai sunt nimic?... Nu mai sunt vrednic să sărut nici urmele picioarelor unei femei?... Numele m-a făcut pe mine mare sau eu pe dânsul?... A! oricine ar fi acest nou Coribut care s-a furișat în inima domniței, jur pe umbra strămoșilor mei că-mi va plăti cu viața cutezanța de a se face deopotrivă cu mine

Din acea zi Coribut încetă de a mai vorbi domniței cuvinte de amor, încredințat fiind că ea iubește pe un altul, iar domnița, mulțămită că a scăpat de prigonirile lui, frământa în mintea ei gânduri secrete ce nu mai avusese pănă atuncea și care o duceau la melancolie.

A iubi era ceva necunoscut pentru dânsa; singură ideea o spăria, și negreșit că trebuie să fie spărioasă, pentru o inimă tânără, această simțire puternică care se anunță ca începuturile furtunei.

Ziua, fugind de Curtea domnească unde era prea mult vuiet, ea rătăcea singuratică în aleele întunecoase ale grădinei și acolo asculta cu drag ciripitul păserilor ce se jucau prin crengi, urmărea zborul flutirilor, privea cu ațintire la verdeața ierbei și, când auzea vreun pas omenesc, tresărea, ca și când ar fi surprins-o săvârșind vreo faptă rea.

Ea purta în inima ei o taină, o comoară ascunsă, pe care n-ar fi destăinuit-o oamenilor cu prețul vieții, dar care era prea grea, pentru a nu o spune vântului și florilor.

Noaptea, pănă a nu adormi, ea cugeta la mii de lucruri fără șir, precum la stele, la războaiele părintelui ei, la furtunele de pe mare, la stafii și, în fine, la străinul cu ramura verde.

Dar ce idee?... Un străin ieșit din fundul pământului, cu o figură posomorâtă ca zilele înnourate, putea să atingă inima de înger a junei domnițe?... Nu!... Negreșit, nu!... Ea se înroșea numai gândind la una ca aceasta și, de frică, închidea ochii, spre a nu-l mai vedea. Dar... cu ochii închiși îl vedea și mai bine. Figura îndărăpnică și nedespărțită tovărășiță a căpătâiului ei de noapte lua fel de fel de forme fantastice în închipuirea ei, până când, ostenită de a o alunga, domnița adormea surâzându-i.

Cine ar fi socotit că asemene înfrățire de inimă s-ar fi putut întâmpla în așa scurt timp între Ruxandra și Timuș, între dulce și aspru, între frumos și urât, între ceri și iad?

Astfel trăia domnița de la vederea străinului, singuratică, gânditoare și cuprinsă de un dor neînțeles, care s-ar fi prefăcut în suferințe, dacă n-ar fi fost ades răcorit de roua lacrimilor, căci lacrimile izvorăsc din dor, spre a-l alina, când iată că într-una din zile la Curtea domnească sosi un cazac călare pe un cal negru înspumat, cu o scrisoare de peste Don. De grăbit ce era cazacul, el intră la domn acoperit cum era cu colbul de pe drum, și-i dădu scrisoarea, care zicea:

Prealuminate voievod, domn țării Moldovei, de la plaiuri pănă la mare!

Eu, Timuș, fiul lui Bogdan Hmelnițki, singur stăpân pe șesurile Ucrainei și ale Donului, de a cărui poruncă ascultă 50.000 suflete de voinici încălecați pe cai sălbateci și înarmați cu biciuri plumbuite în mâna stângă și cu suliți lungi de 18 picioare în mâna dreaptă, robit de frumusețea fiicei tale Ruxandra,cer mâna ei de la tine. Oastea mea așteaptă pe malul stâng al Nistrului, să treacă ca nuntași sau ca dușmani pe pământul măriei-tale.

O mare jale căzu pe curtea lui Vasile Vodă la primirea acestei scrisori. Se știa cine e Timuș și oastea lui. Războiul cu el era război de pustiire.

Domnul chemă pe fiica sa și-i zise:

— Pe țărmurile Donului trăiește un om jumătate sălbatic, cu numele Timuș. Hrana lui e sângele, bucuria lui e prada. Poporul său n-a învățat să brăzduiască pământul, ci rătăcește prin pustiuri, adăpostit sub corturi, și trăiește din munca altor neamuri. Voiești tu să-l iei de soț?

— Care este voia ta, părinte?

— Voia mea nu este.

— Atunci mă supun ție.

Domnul își simți inima ușoară și dădu în țară veste de război, iar domnița își simți inima grea și începu să plângă.

Chemarea la război, trâmbițată prin mii de guri, se preumbla de la un capăt al țării pănă la celălalt ca un vânt de gheață și, la glasul ei, cete numeroase de oameni, părăsindu-și vatra și familia, plecară de prin târguri, de prin sate, de prin munți, cu sineața pe umere și cu merinde în traistă.

Ei cântau din frunze de răsunau văile și codrii, căci mergeau cu sete de vitejie și cu dor de acasă.

Patruzeci de mii de oșteni domnul întruni sub steagurile sale, și porni spre Nistru, pentru a pedepsi pe Timuș de cutezarea ce avuse de a cere mâna fiicei sale.

Două neamuri aveau a se ciocni și din lovitura lor era să izvorască un râu de sânge, și pământul să se acopere cu hoituri.

Și Dumnezeu a voit ca aceasta să se întâmple din cauza frumuseței domniței Ruxandra!

Coribut, care se găsea încă la Curte în centrul tuturor pregătirilor de război, știa tot ce se petrecea. El înțelese că Timuș este fericitul său rival și jură pe umbra strămoșilor lui să-l omoare.

IV[modifică]

Era o noapte de vară caldă, înstelată și cu lună plină. Domnița se preumbla singură ca de obicei prin grădină și gândea la soarta amară ce-o împresura. Niciodată suflet de fecioară n-a fost mai greu chinuit decât al ei. Ea iubea, sau credea că iubește pe Coribut; Timuș o cere de soție, și un război cumplit se încinge. Să se însoțească cu Timuș, trebuia să frângă voia părintelui ei și amorul ce nutrea în taină pentru pretinsul Coribut; să-l refuze, trebuia să aducă un nămol de nefericiri peste pământul țării sale... Ea se preumbla deci tristă, așteptând un sfat de la stele, de la lună, de la Dumnezeu. Când, deodată, un freamăt de frunze se aude îndărăptul ei; ea tresare, freamătul devine mai mare, crengile se clatină cu putere, frunzarul se despică, și o figură omenească apare dinaintea ei. Domnița spăriată voiește să fugă, însă o putere neînvinsă o oprește în loc. Ea se uită cu ochi mari la figura ce se desemna ca o fantomă în lumina lunei, și... ce să vadă?... Figura străinului cu ramura verde!...

Atunci o amețeală îi cuprinse creierii; ea nu mai știu pe ce lume se găsește.

Figura stătea nemișcată ca o statuie dinaintea ei. Aceiași ochi care vărsau scântei amenințătoare, aceeași gură care părea deprinsă a nu rosti decât cuvinte de moarte, însă o îndulcire, o rază de bunătate abia văzută răsărea acum de sub asprimea trăsăturilor sale, întocmai ca un colț de senin albastru pe un ceri înnourat.

Domnița, uimită, nu-și putea întoarce ochii de pe strania nălucă, urmărind cu groază orice mișcare se producea pe figura ei, iar fantoma, sub privirile domniței, părea că se transformă, se îndulcește din ce în ce, și în același timp, prin un neînțeles mister, domnița simți și ea cum spaima se risipește din inima ei, făcând loc unei alte simțiri mai line care o îndemna să se apropie de dânsa... Atunci ea făcu fără voie un pas spre fantomă, ca și când ar fi voit să se încredințeze de realitatea ei. Capul ei era fierbinte, însă un vânt răcoros amestecat cu parfum de flori îi dezmierdă fruntea și-i limpezi vederile, urechile ei păreau că aud o muzică de pe altă lume, cântată în note misterioase de frunzele ce se clătinau pe arbori, luna surâdea de sus cu nevinovăție... Domnița făcu un al doilea pas... Cel al doilea e întotdeauna mai ușor!...

Ce era ea vinovată dacă și noapte, și lună, și vânt, și frunze unelteau spre ducerea ei în ispită?... Dacă însuși Dumnezeu a răsădit în inima ei sămânța unei patimi, care e dintre toate cea mai înșelătoare, fiindcă se îmbrobodea cu haina fericirii?...

Fantoma stătea neclintită. Domnița, atrasă ca de o putere magnetică, se apropia mereu; pe buzele lor născură ca două surori îngemănate două zâmbete de iubire care se împreunară în lumina lunei; ochii lor ardeau, când... în același moment, o mână de fer se înfipse pe umărul domniței și o pironi în loc; era mâna părintelui ei. Palid și înfricoșat, el stătea înaintea-i cu sabia goală, gata să o spele în sângele ei.

— Copilă nebună, strigă el, ce pedeapsă se cuvine ție pentru această faptă vinovată?

Copila însă nu răspunse nimic; ea căzu jos leșinată.

Fantoma dispăru, și era timpul să dispară căci o larmă cumplită de glasuri, tropote de picioare și sunete de arme se auzea din toate unghiurile grădinii.

— Prindeți-l, prindeți-l, strigau cu toții; mai multe detunături de pușcă făcură să treacă ecourile grădinii, însă când se făcu iarăși liniște, se găsiră trei morți și doi răniți, între care și Coribut, iar străinul nicăirea.

— L-am scăpat, strigă cu ciudă Coribut, legându-și brațul sângerat, a doua oară însă jur pe umbra strămoșilor mei să nu-l mai scap!

A doua zi, Vasilie Vodă porunci să ducă pe fiica sa la cetatea Sucevei, spre a sta acolo închisă pe post și rugăciuni, pănă când se va isprăvi războiul cu Timuș, căci pănă atunci el nu avea timp să se gândească la pedeapsa ce să-i deie.

Un călugăr și un oștean fură trimiși spre a întovărăși pe domniță în călătoria ei.

Dureroasă fu despărțirea ei de maică-sa, care o iubea, de tată-său care o nedreptățea, de odaia ei, de grădina unde avusese atâtea visuri de fericire, de slugile care-i sărutau mâinile plângând. Ea merse pe jos din târg în târg, din sat în sat, pănă când ajunse la malul Siretiului la locul unde el se împreună cu râul Suceava.

Obosită de drum, ea se puse jos, spre a-și odihni pe iarbă verde înspinatele picioare, și nu departe de dânsa bătrânul călugăr, nu mai puțin ostenit, se răzămă și el de un trunchi de copac, începând să-i povestească din cărțile sfinte. Iar oșteanul, mai la o parte, dormea dus ca omul fără grijă.

Soarele era la asfințit ceriul purpuriu se oglindea în apele limpezi ale Siretiului, care curgea lin pe sub sălcii, cristeii cântau în iarbă, vântul dormea pe crengi; toate aceste dulci șoapte ale naturii făcură pe juna domniță să adoarmă, ea care de mult nu gustase dulceața somnului.

V[modifică]

Pe un drum singuratic și nebătut ce merge de la Iași spre Nistru, alerga Timuș călare cât îi luau picioarele calului. Deodată, calul se opri în loc și scutură din urechi; Timuș îi dădu pinteni să plece înainte, însă calul nu făcu bine câteva sărituri, îmboldit de pintenii călărețului, și poticni.

Atunci Timuș se puse pe gânduri, căci calul are câteodată vederi năzdrăvane.

— Negrule, îi zise el, fă pe cheful tău și du-mă unde voiești tu. Tu știi mai bine ce stă în calea stăpânului tău.

Negrul sforăi din nări, scurmă pământul cu picioarele de dinainte, apoi se întoarse drept în loc și plecă în fuga mare îndărăpt.

— Negrule, unde mă duci? să văd lacrimile iubitei mele și să nu le pot șterge?...

Negrul scutură din cap și îndoi fuga.

Treceau pe lângă Timuș copacii, casele, dealurile întocmai ca niște fantasme, și fugarul nu obosea.

— Negrule, mă duci între dușmanii mei, eu sunt unul și ei sunt mulți...

Negrul scutură a doua oară din cap și întrei fuga, mergea ca și când ar fi avut șepte suflete și o mie de picioare.

— Cât va fi mers și de se va fi odihnit undeva, nu se știe, dar într-un amurg de soare ajunse pe șesul Siretiului, nu departe de locul unde dormea domnița Ruxandra...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Din senin ceriul se înnoură; din somn vântul se trezi și începu să sufle cu strășnicie, și un vuiet lung, îngrozitor, venea clocotind îndărăptul călărețului încât se părea că munții, dezlipindu-se de pe temeliile lor, încep să dănțuiască în urma lui. Atunci Negrul se opri.

— Negrule, mânia lui Dumnezeu ne gonește din urmă, fugi din aceste locuri să nu perim!

Negrul stătea pironit pe pământ, neauzind glasul stăpânului său, neauzind vijelia ce se apropia.

— Nu vezi tu în urma noastră cum vine un val de apă drept ca zidul, cu creastă de spume, cu vârtej de furtună, cu întuneric de mormânt. Fugi, Negrule, fugi!...

Negrul stătea înfipt...

Valul de întuneric veni și într-o clipă acoperi pământul cu un ocean de apă.

Luna se ivi printre nori sarbădă și despletită, ca o fărmăcătoare ce râde cu hohot la priveliștea furiilor sale.

Negrul înota deasupra apei, tăind cu voinicie turbatele valuri, iar Timuș se lăsa în voia lui.

Iată că un punct strălucitor se zărește în mijlocul valurilor, ca un soare sub apă, ce se unea cu ceriul prin o dungă de lumină. S-ar fi zis că ochiul lui Dumnezeu privește în acel loc; iar în mijlocul luminii, în spuma apei, în pulberea argintie în care se jucau curcubeile, un trup de femeie se vedea învălit într-o rețea de păr de aur. Nu era un trup ce moare, ci un trup care se naște, așa de frumos și luminos părea acest sân femeiesc legănat pe sânul valurilor.

Valurile, mulțămite de comoara ce duceau cu sine, își potoliră furia, și furtuna se opri.

Timuș, atras de icoana de sub apă, înainta mereu spre dânsa despicând șuvoiul tulbure și răpede, iar minunea cea transparentă mergea la vale lunecând între spume și văzduh, și apa părea că nu voiește să-i facă rău.

Timuș o ajunge, o ridică la piept și... recunoaște pe domnița Ruxandra. Ea părea că doarme de cel mai dulce somn și un surâs îngeresc încrețea încă buzele ei.

Tumuș cu iubita sa în brațe și cu sufletul zdrobit apucă înspre cetatea Sucevei cu gând de a depune trupul ei în sfânta monastire; însă nu bine călători câteva oare, că deodată în mijlocul unei păduri, un om călare, armat pănă-n dinți, îi opri calea, punându-se de-a curmezișul drumului.

— Pe umbra strămoșilor mei! de astă dată nu-mi vei scăpa! strigă omul cel armat.

— Nu am vreme să stau la vorbă cu tine, răspunse Timuș, voind să meargă mai departe.

— Pune-ți jos prada și pregătește-te să mori! adaose străinul scoțând sabia.

Ambii descălecară. Timuș depuse trupul domniței la umbra unui copac și încrucișă sabia cu Coribut, căci el era inamicul ce i se pusese în cale. Coribut avea speranță în norocul său care niciodată nu-i dăduse greș; Timuș n-avea speranță în nimic, căci îi era totuna să trăiască sau să moară.

Lupta între dânșii nu fu lungă, căci ei nu se luptau cu gând de cruțare.

Coribut făcu mai multe atacuri înfuriate asupra rivalului său care au mers în deșert, iar Timuș nu făcu decât unul singur, însă în lovitura ce dădu, cruntă ca desperarea sa, capul lui Coribut, rătezat de pe umere, căzu la pământ bolborosind cuvinte neînțelese.

Apoi, urmându-și calea, el ajunse la monastirea Sucevei, încredință trupul domniței în mânile egumenului și, depunând o lungă și ferbinte sărutare pe fruntea ei răce, plecă îndărăpt cu gând de pustiire.

Ajuns în fruntea oștirii sale, el urmări și întâmpină armata lui Vasilie Vodă. Amândouă se ciocniră ca doi munți, ce se risipesc unul asupra altuia, însă din teribila vijelie, care ținu din răsărit și pănă în apus de soare, Timuș ieși învingător. Armata lui Vasilie Lupul fu nimicită; satele și târgurile ardeau ca fuioarele de cânepă pe urmele lui Timuș; țara înspăimântată credea că a sosit peirea lumii. Timuș ajunse la malul Prutului, nu departe de Iași.

Vasilie Vodă, văzând că nimic nu rezistă șuvoiului pustiitor a cazacilor, scrise lui Timuș că-i dă mâna fiicei sale numai să înceteze cu războiul, însă acesta, știind ce-a devenit domnița Ruxandra, se oțărî și mai rău, și-și puse în gând să nu lase în Iași nici o casă pe temelia ei. El dădu ordin cazacilor să treacă Prutul. Cazacii aruncară pod pe șeice și trecură dincoace.

A doua solie fu trimisă din partea lui Vasilie Vodă cu rugăminte să-i fie milă de țară, și să vie cu pace la Iași unde îl așteaptă logodnica înaintea altarului, iar Timuș răspunse:

— Voi veni să-mi vaz logodnica , căci logodnica mea este coroana ta și te sfătuiesc să te silești a nu mi-o da.

VI[modifică]

Ori Vasilie Vodă era nebun, ori voia să înșele pe Timuș, ori fiică-sa trăia... Care din trei era adevărată?...

Bătrânii spun că cea din urmă.

Poate că sărutarea înfocată ce Timuș depusese pe fruntea ei în momentul când se despărți de dânsa, o rechemă la viață, sau poate că Dumnezeu voi să facă o minune precum a mai făcut și alte dăți...se poate!... dar ceea ce se spune este că, îndată după plecarea lui Timuș din cetatea Sucevei, ea deschise ochii, în ciuda preoților care o tămâiau și se rugau pentru sufletul ei.

Ea se trezi ca dintr-un vis, își reculese cu încetul ideile, își aminti puhoiul de apă care o surprinsese dormind, dar mai departe nu-și aminti nimic.

Cei de pe lângă dânsa îi povestiră că ea datorește viața lui Coribut care o urmărea de departe cu iubire, însă că din nenorocire, îndată după scoaterea ei din apă, viteazul polon fu ucis pe la spate de un hoț care se credea a fi Timuș.

O furtună se stârni în pieptul bietei domnițe la auzul acestor întâmplări care se adeveriră și prin o scrisoare a părintelui ei vestitoare cum că Timuș, ucigașul lui Coribut, e învingător, că țara e ajunsă la peire și că alt mijloc de scăpare nu este decât ca ea să se jertfească a fi soția lui Timuș.

Plângea nenorocita domniță, plângea cu lacrimi amare, stoarse din adâncul inimii; însă durerea de a plânge era nimic pe lângă durerea de a-și înăduși plânsul, de a-și sili inima, de a-și acoperi capul cu flori și beteală și a se arunca jertfă nevinovată în brațele inamicului țării, în brațele ucigașului iubitului ei. Moartea pentru dânsa ar fi fost o binefacere; însă nici moartea nu putea să o cheme. Trebuia numaidecât să asculte glasul părintelui ei, glasul țării îngenuncheate, căci nu degeaba era fiică de domn. Acei ce domnesc peste popoare sunt câteodată lipsiți de averea ce posedă însuși cerșetorii, de dreptul de a muri când vor.

Așadar, mare pregătire de nuntă se făcea la Iași, în Curtea domnească, iar în tabăra lui Timuș mare pregătire de război.

Timuș ajunse cu armata lui la marginea Iașului. Acolo el alese cincizeci de oșteni, cei mai voinici dintre toți și, înconjurat de ei, intră în oraș.

Deșerte se făceau ulițele dinaintea lui, căci pretutindene spaima se preumbla cu dânsul. Ușile și ferestrele se închideau, copiii se lipeau de sânul mamelor, și o jale îngrozitoare apăsa orașul.

În sfârșit, el ajunse la curtea domnească... Acolo Vasilie Lupul, împreună cu doamna și toți curtenii îl așteptau în scară cu zâmbet silit și cu bucurie prefăcută, ca pentru un ginere ce vine nechemat, iar Timuș în creierii lui frământa planuri de grozavă răzbunare.

— Să vedem pănă unde va merge viclenia moldovanului, gândea el, dezmierdându-și mănunchiul săbiei.

El urcă scările palatului pe care erau așternute covoare moi de Persia, intră în paraclisul domnesc unde îl primi mitropolitul cu cununa de mire, se uită împrejur, văzu toate pregătirile de nuntă, dar miresa nicăirea!... Atunci el aruncă o privire secretă oștenilor ce-l întovărășeau, un freamăt surd se făcu în jurul lui, săbiile ieșiră pe jumătate din teacă, când iată că o ușă nevăzută se deschide și, palidă ca moartea, apăru domnița Ruxandra...

La această neașteptată vedere, ei rămaseră înmărmuriți, necrezând ochilor lor; și cum să creadă când el o știa înecată în apele Siretiului de unde cu însăși mâna sa o dusese la monastirea Sucevei, și când ea îl știa mort sub numele de Coribut, ucis tocmai de acela care acum se înfățișa ei sub figura iubită a străinului cu ramura verde?

Se zice că bucuria mare se asamănă cu durerea, căci ca și dânsa prin lacrimi se exprimă. Astfel Timuș, pentru întăia oară în viața sa, vărsă lacrimi, amestecându-le cu ale domniței, care și ea, pentru întăia oară după atâtea suferinți, le primi de la izvorul fericirii.

În fața acestei nespuse bucurii ce unea pe ambii logodnici, toate fețele se înseninară, săbiile dușmane reintrară în teacă. Vasilie Vodă care crezuse un moment că, întocmai ca un al doilea Avraam, duce pe fiica sa la înjunghiare, își simți inima reînviind; iar bătrânul mitropolit săvârși cununia, mulțămind ceriului că a schimbat răul în bine.

Nuntă lungă și nesfârșită se făcu pe urmă, căci ea venea cu binecuvântare de sus, cu iubire între soți și cu pace peste țară; nuntă în adevăr domnească, cu bogăție, cu veselie, cu cântări și cu danțuri, încât îi merse vestea pănă în Țarigrad, de unde sultanul, auzind de frumuseța Ruxandrei și de voinicia lui Timuș, le trimise bogate daruri.

(Convorbiri literare, anul VII, nr. 3, 1 iunie 1873).