Djali

Jump to navigation Jump to search
Djali
de Duiliu Zamfirescu


Acolo unde râul plângând murea în mare,
Djali-și găsise luntrea.
               O dulce legănare
De vânt, încet o duse pe tainicul canal.
Treceau întinse umbre de nori din val în val,
Furând razele lunii, și-n zborul lor cel mare
Scriind pe fața apei poveste marinare.
Văzduhul amuțise. Se-ntuneca. Furtuna
Se-mlădia pe mare. Tuna. Pierise luna.
Din când în când, un zgomot străin, din altă lume,
Țipa; geniul mării striga totul pe nume:
Nori, vânt, curente, glasuri se deșteptau.
               Djali
Desprinse de la barcă lopata și-o zvârli.
Apoi vorbi:
„Ce-mi pasă de tinerețea mea
Când port fără de voie în pieptu-mi o ruină
De dor, de suferință, de-amărăciune plină?
Când nu pot nici să sufăr așa precum aș vrea?
Ce-mi trebuie lopata când văd că fiecare
Născându-se-și începe un cântec de-ngropare,
Când știu că-i dat să fie viața pe pământ,
Al fericirii noastre cel mai adânc mormânt,
Când și pe poarta vieții ca și pe-a morții poartă
S-a scris cu slove negre aceeași vorbă moartă:
Durerea?
               Deci furtuna și vânturile sale
Să-mi ducă suferința pe-a valurilor cale,
Și piară tinerețea-mi într-un ocean spumos
Cum piere-n dimineață un vis, cel mai frumos!”
O... Dante! de pe ușea infernului s-a șters
Și-acum pe ușea vieței s-a scris celebru-ți vers!
Ea se-necă:
               - Se spune c-adeseori, când tună,
Pe mare se ivește, ca geniu de furtună,
O tânără femeie.
               Și iarăși câteodată,
Când marea vrea s-o ducă spre marginea-i uscată,
O văd luntrașii veseli pierind ca-ntr-un mormânt
În valuri.
               Fuge vecinic departe de pământ.

August 1880