Divina Comedie/Purgatoriul/Cântul VIII

Sari la navigare Sari la căutare
←←Cântul VII Divina Comedie de Dante Alighieri
(Purgatoriul, Cântul VIII)
Cântul IX→→
Traducere de George Coșbuc

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
În ziua când le-au zis „drum bun“ ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu să strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: „Ce-mi pasă de-alte celei“

„Te lucis ante“, așa de dulci sunând,
Încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț să-mbete.

— „Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie.

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

„Acum vom scoborâ, ne-a zis apoi,
să stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi.“

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— „Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!“

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — „De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?“

— „O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel.“

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr’ de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — „Sus, Conrad,
să vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!“

Iar mie-apoi: „Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
„de ce“-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți să iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura.“

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

și-a zis Virgil: — „Ce cați tu sus în gol?“
Iar eu: — „ Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol“.

Iar el: — „Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele“.

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— „Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!“

și-un șarpe,-n partea făr’ de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— „Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată.“

— „O, zisei eu, a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
Încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

îi dă natura și-uzul privilegii
Încât, pe răul drum oricâți să plece„
el merge drept, urând călcarea legii.“

—„Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
să doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
În capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri.

▲ Începutul paginii.