Divina Comedie/Paradisul/Cântul VI

Jump to navigation Jump to search
←←Cântul V Divina Comedie de Dante Alighieri
(Paradisul, Cântul VI)
Cântul VII→→
Traducere de George Coșbuc


 —"De când întoarse Constantin acvila
din nou spre estul unde-a fost urmat
pe-acel ce-i smulse lui Latin copila,

doi secoli și mai mult vulturu-a stat,
extremul Europei apărându-l,
vecin acelor munți de-unde-a plecat,

din mână-n mân-a lumii sceptru dându-l,
subt umbra sfânt-a aripilor lui;
și-așa veni și-n mâna mea, cu rândul.

Eu sunt Justinian și cezar fui.
și-amorul prim ce-l simt mi-a dat putință
să scot ce-absurd și gol în legi văzui.

Ci,-acestui lucru pân-a-i da ființă,
credeam că-n Crist e numai o natură,
și-aceasta-mi fu mult timp a mea credință.

Dar marele păstor, cu-al său din gură
cuvânt, fericele-Agapet, m-a dus
Încet apoi la dreapta-nvățătura.

Eu l-am crezut și-n cele ce mi-a spus
văd clar acum, cum tu-n contradicțiune
vezi clar că și-adevăr și fals e pus.

De-ndată deci ce-urmai credinții bune,
a vrut prin har să-mi sufle Dumnezeu
ăst lucru nalt și voie-n mine-a pune.

Deci oști am dat lui Belizarie-al meu,
cui ceru-i dete-atât-ajutorare
că semn îmi fu să m-odihnesc și eu.

Legat îmi e de prima ta-ntrebare
acest răspuns, ci-mi cat-acum să-ți spun
și-altce, silit de-această-mprejurare,

și-astfel să vezi de fac vrun lucru bun
câți sacrosanctul semn îl fac de-ocară,
căci ori îl țin de-al lor, ori i s-opun.

Să vezi ce mari virtuți îl afirmară
de-atâta stimă demn, din timpii-acei
de când muri Pallant spre-a-i da o țară.

Tu știi că stete-n Alba cuibul ei
trei veacuri și mai mult până ce-n fine
s-oștiră pentru ea cei trei cu trei.

Prin șapte regi, de când răpi sabine
și până când Lucreția fu-ngropată,
știi cum supuse-n jur cetăți vecine

și ce-a făcut ea, de romani purtată,
cu Brenn, cu Pirru-ntr-al Italiei prag,
și-alți regi, sau și cu soții câteodată;

din cari Torquat, și Decii, Fabii-și trag,
și Quintiu-așa numit din crețe plete,
al lor renume ce-l admir cu drag.

Strivi mândria punicelor cete
cari, pe-Annibal urmându-l, invadară
pe piscul cel ce Padul ni-l trimete.

Cu ea Pompei și Scipio triumfară,
de-abia flăcăi, și coastei de-unde tu
născut ai fost așa-i păru de-amară.

Aproape vremii,-apoi, când cerul vru
să-ntoarcă lumea-n drumul ei senin,
prin vrerea Romei Cezar o ținu.

și ce-a făcut din Varo până-n Rin
știu văile Saonei și-ale Senei
și-acele-o știu cari fac Rodanul plin.

Cum ea ieșind din porțile Ravennei
prin Rubicon trecu, grăbit cum nu-i
nici cursul limbii-așa, necum a penei.

Ea duse-apoi în Spania oastea lui,
Durazzo-apoi, Farsalia fu-mpumnată,
că Nilul scoase din durere-un hui.

Văzu iar Troia, de-unde-a fost plecată,
și pe-unde-i mort născutul din Hecuba;
și-apoi s-a-ntors pe Ptolomeu să-l bată.

De-acolo fulgerând trăsni pe luba,
și iar s-a-ntors spre-apusul unde-și strânse
pe-ai săi Pompei, din nou să-i sune tuba.

De-oștiri ce ea cu-a lui urmaș le frânse
și Brut și Cassiu latră în Căina,
și-oftă Perugia și Modena plânse.

și-a plâns, fugind de ea, spășindu-și vina
prin trista moarte grabnică ce-și dete
cu-o viperă-n Egiptul ei regina.

și până-n Marea Roșie-ale lui cete
le-a dus și-aduse-n lume-atâta pace
că-nchisă capiștea lui Ianus stete.

Dar ce ăst semn, care-a vorbi mă face,
făcu-n trecut și-avea a fi făcând
În regnul său lumesc ce-n mâni îi zace,

par toate făr’ de preț și-obscure, când
cu-al treilea cezar vezi ce-avu să fie,
de-o vezi cu ochi curați și liber gând.

Justiția sfântă, ce-mi dă vorbe-azi mie,
acelui braț de care-ți spui i-a dat
mărirea să-i răzbune-a ei mânie.

și-admir-acum și ceea ce-a urmat:
cu Tit ca să răzbune-apoi se duse
acel răzbun al vechiului păcat.

Când sfântă lege-apoi mușcată fuse
de dintâi longobarzi, subt umbra ei
Carol cel Mare biruind o puse.

Acum tu poți să vezi cine-s acei
pe cari i-acuz, căci au porniri nebune,
cum toate-a voastre rele-au cauza-n ei.

Un rege-acum crini galbeni îi opune,
iar alții-o iau ca steag al lor aparte;
iar cine-i mai greșit, nu-i lesne-a spune.

O, facă-și ghibelinii-ale lor arte
supt alt vrun semn, căci prea greșește greu
acel ce de biserică-l desparte;

și nu-l combată cu-ai săi guelfi mereu
ăst Carol nou, ci teama aib-o plină
de gheare cari au smuls mai tare-un leu.

Copiii-adese-au plâns a tatei vină;
nu creadă deci că Dumnezeu va vrea
pe crini să-și schimbe stema sa divină.

S-ornează îns-a noastră mică stea
cu duhuri bune ce-au lucrat cu dorul
În lume-onor și glorie să-și dea.

Dar vrerile când iau spre-acestea zborul,
greșind astfel, nu poate-o ridicare
mai vie-avea spre primul bine-amorul

Ci-a-i face plății noastre-alăturare
cu meritul ni-e-n parte-o veselie,
căci nu-l vedem mai mic și nici mai mare.

și-așa-ndulcește-aci justiția vie
pornirea noastr-astfel, încât nu poate
nicicând a se-ndrepta spre-o rea mândrie.

Din voci diverse-un dulce cânt se scoate;
și-n stări diverse viața-ne-ngrădită
dă dulcea armonie-ntr-aste roate.

Lucește-aci-ntr-a noastră mărgărită
lumina lui Romeu, lucrarea cui
frumoas-a fost și grea, dar rău plătită.

Dar cei cărora le fu-n Provanța cui
azi n-au de râs, căci rău sfârșeste cine
al altui bine-l ia ca rău al lui.

Din patru fete-a scos patru regine
Ramondo graful,
Romeu, un om umil din țări străine.

▲ Începutul paginii.