Discuție Utilizator:NGC 54

Jump to navigation Jump to search

Vezi aici pagina mea de discuție de pe Wikipedia

Tudor Arghezi[modifică]

Din păcate operele lui Tudor Arghezi intră sub incidența drepturilor de autor. Mi-ar părea rău să vă faceți de lucru cu conținut care va fi șters. --Mishuletz (discuție) 25 iulie 2019 08:00 (EEST)

@Mishuletz: Cum să-mi dau seama dacă un articol este sub incidența drepturilor de autor? Mulțumesc! --FonAfon (discuție) 25 iulie 2019 11:51 (EEST)
Pentru Arghezi scrie pe pagina lui de autor. Dacă în schimb mă întrebați de un subiect asemănător, am găsit un basm despre o mâța ceva mai mare la Autor:Alexandru Odobescu:
Tigrul păcălit. Puteți găsi textul la I. Odobescu - Opere complete. Volumul 1.pdf Commons la pagina 258. Vă pun totuși textul necorectat aici, dacă luați o pauză de la NGC puteți să-l citiți sau să-l introduceți corectat.
Tigrul păcălit. Puteți găsi textul la I. Odobescu - Opere complete. Volumul 1.pdf Commons la pagina 258. Vă pun totuși textul necorectat aici, dacă luați o pauză de la NGC puteți să-l citiți sau să-l introduceți corectat.
Mai deunăzi eram la Galați și pentru ca să-mi treacă de urît și să mai aflu câte ceva, am eșit să mă primblu la port. Norocul a voit ca să întâlnesc îndată pe un vechiu amic al meu, pe care de muit nu-l văzusem și să petrec cu dânsul câteva ore foarte plăcute. Amicul meu este un neguțător din partea docului, om foarte considerat și foarte iubit de toată lumea, fiindcă el, prin munca sa, și-a câștigat o avere însemnată, de care se bucură, făcând bine cui poate; iar firea lui este așa de veselă și de glumeață încât cu dânsul nu poate cuiva să i se urască. Știe să spună și să descrie o mulțime de lucruri pe care însuși le-a văzut și le-a învățat în numeroasele sale călătorii; căci, fiind de părinți din Galați, el, de tânăr s’a înrolat ca matroz pe o corabie englezească și, cutreierând toate țările și toate mările lumii, s’a ales pănă în sfârșit cu multă minte, sănătate, avere și voie bună. Astfel este amicul meu domnul Stancu Poloboc, cu care mă primblam mai deunăzi pe portul Galaților.

Vorbind cu dânsul când de una, când de alta, ne oprirăm în fața unei mândre corăbii englezești,, care pluteâ falnic de-asupra apelor Dunării, lănțuită în ancorile ei; dintr’însa se descărca felurită marfă și mai ales butoaie cu căpățâni și cu ■bulgări de zahăr. Amicul meu, aducându-și aminte cu plăcere de timpul tinereții, pe când și el n’aveâ altă locuință decât o astfel de scoică uriașă de lemn, îmi arătă și îmi explica folosul și întrebuințarea diferitelor părți ale corăbiei, precum catarturi, pânze, frânghii, cârme, palimari și altele. .

In timpul acesta, matrozii corăbiei și cărătorii sau hamalii portului, umblau în sus și în .jos, ca furnicele, scoțând din magaziile adânci ale pântecosului vas plutitor, baloturi și butoaie cu marfă, încărcându-le pe roabe (sau, cum ar zice la Galați, pe taraboanțe), și aducându-le, pe un podișor de bârne, pănă la mal, unde le așezau în teancuri. Toate acestea se făceau cu o iuțeală, cu o aprindere, cu un zgomot care mă asurzeau și mă amețeau; dar totuși îmi plăcea foarte a mă uită, căci toți erau veseli, sprinteni și lucrau cu inimă și cu mulțumire.

Pe când în acea învălmășeală taraboanțele încărcate cu marfă trepădau în toate părțile, purtate în fuga mare de matrozi, se întâmplă ca două din ele să se ciocnească și butoaiele de zahăr se răsturnară pe jos, rostogolindu-se care în cotro apucă. Unul din butoaie se și desfundă în acea cădere și zahărul în bulgări, ce eră în el, se risipi pe pământ. îndată câinii, cari nu lipsesc în portul Galaților, se ră-peziră să îmbuce din el, socotind bietele javre flămânde, că au dat peste vreo mană; dar matrozii, ca să-i depărteze,, deteră brânci butoiului crăpat, carele sucindu-se de o dată, acoperi, ca într’o cușcă, pe unul din lacomi.

Toată lumea se puse pe râs ; dar mai mult și mai tare decât toți radeâ amicul meu Stancu Poloboc; îi dase lacrimile în ochi și se ținea la piept și la pântece, bietul om, de hohotele ce îl podidise. Mie unuia îmi era teamă să nu se înece cu atâta râs.

Când se mai potoli această veselie, abia putu să îmi vorbească, stăpânindu-se cu anevoință.

«Frate, — îmi spuse, — când am văzut întâmplarea cu câinele și cu butoiul, mi-am adus aminte de o istorie ce am pățit eu, sunt acum mulți ani, tocmai prin insulele Africei ; și trebuie să știi că de câte ori îmi vine în gând istoria tigrului, pe care l’am păcălit așa de frumos, zău, nu mă pot opri de a râde ore întregi».

Și spuind astfel, Stancu meu se porni din nou pe râs. Eram foarte curios să cunosc istoria tigrului păcălit; dar abia mai târziu o putui află dela amicul meu, carele mi-o povesti într’astfel:

«Pe când eram matroz, lucrând și câștigându-mi pâinea pe o corabie englezească, se întâmpla adesea ca să călătorim pentru negoțul nostru pănă prin țări foarte depărtate, și treceau uneori luni întregi fără ca să vedem pământul cu ochii, ci numai valurile mărei jur împrejurul nostru, iar deasupra capului, cerul, când albastru și senin, când întunecos și posomorit.

«Dar când, atunci, după o lungă plutire soseam la vreun țărm, mare plăcere era pentru noi de a ne coborî din corabie și de a călca pământul țeapăn sub picioare. Erâ pentru noi, corăbierii, ca o zi de sărbătoare, când puteam să gustăm un prânz liniștit, întinși la umbră, pe iarbă verde. Insă ocaziunile de acest fel erau așa de rare încât uneori ne coboram chiar pe țărmuri pustii și necunoscute, fără de a purtă cea mai mică grije de primejdiile ce ni se puteau întâmplă.

«Intr’o zi dar, trăgând cu vasul la coasta unei insule nelocuite din mările Africei, mi se făcu tare dor de a vedea de aproape și de a pipăi cu piciorul iarba câmpului. Cerui atunci voie dela căpitanul corăbiei ca să mă dau jos la mal și să petrec câteva ore pe uscat. Matrozii, tovarășii mei, nu prea aveau încredere în acele locuri necunoscute, și abia găsii unul dintr'înșii, un american înalt și uscat, cu barbă dar fără mustăți, carele primi să mă însoțească în călătoria mea pedestră. Luarăm cu noi o spată grasă de râmător ’ afumat, o butilcă cu vin de cel mai bun, un urcior cu apă proaspătă și cu aceste merinde, ne pornirăm veseli către mal.

«Când mă simții, eu unul, pe uscat, de bucurie și chiuind trăsei un pui de danț românesc, o corăbiască vâr-toasă de Galați; iar tovarășul meu, americanul, văzând așa, începu și el să tropote în fața mea,' jucând foarte serios și pe țăcăneală un danț englezesc ce se chiamă «Gig». Danțul însă ne făcu gol la inimă și îndată ne veni în gând să găsim un adăpost de soare ca să ne așternem masa. Eu căutam cu ochii în dreapta și în stânga; mi se pornise, biet, mințile cu dor către răcoroasele dumbrăvi din lunca Șiretului; acolo, în insula cea pustie și prigorită de soarele african, abia se zăreau câțiva copaci din aceia cu ramurile înalte și șuie, care se chiamă palmi, .și niște tufiș sălbatic, pe unde mai totdeauna cuibează șerpii cei veninoși cu plesnitori la coadă și alte fiare urîcioase.

«Pe câmpia șeasă, văzurăm însă un ce negru și rotund, despre care nu ne prea puteam da seama. Stăturăm câtva la îndoială dacă ne vom îndreptă sau ba către acel punct necunoscut, care, dreptul lui Dumnezeu, ne cam punea la îngrijare; dar americanul meu scoase un ochian din buzunar și, îndreptându-1 către acel punct, văzurăm curat și lămurit că obiectul bănuit nu eră altceva decât un butoi de lemn, așezat în mijlocul câmpiei.

— «E un poloboc!» — strigai eu cu bucurie, vorbind moldovenește, pare c’aș fi fost chiar în portul Galaților,

— «O! o! Poloboc!» — repetă americanul de mai multe ori cu mirare și din minutul acela, el nu mă mai chiamă altfel pe nume decât Poloboc. In urmă, matrozii ceilalți făcură toți ca dânsul, și iată cum iubite, amice mi-a rămas numele de Stancu Poloboc, de care nu mă plâng câtuși de puțin.

«Fie dar Poloboc! noi alergarăm îndată pănă la butoiul cel minunat și acolo, la umbra lui ne și așezarăm ca să ne facem prânzul. Rezimați amândoi de doagele lui, cercuite, deșertarăm veseli butelca de vin, îmbucând și din spata afumată. Lumea ni se părea toată a noastră, și crez că în palate de marmură și pe covoare de mătase, n’am fi trăit mai fără grije decât la umbra butoiului, pe iarba cea verde.

«Dar pe când noi gustam așa dulci și liniștite plăceri, im mare pericol ni se pregătea. Se vede că mirosul mâncărilor și răsunetul veselelor noastre cântări deșteptară pe un tigru, mare și flămând, care dormea ascuns sub un tufiș învecinat. Fiara cea sălbatică, semănând la trup ca o pisică uriașă, la păr galbenă și vărgată cu negru, se sculă binișor din locul unde eră pitită, se furișă printre bălării și pe tăcute se apropie de butoiul nostru. Ajunsese foarte aproape, când noi auzirăm fâșâind în dosul butoiului. Ne scularăm deodată în picioare, trântind jos talere și pahare, și când deterăm cu ochii de acea groaznică dihanie care sticlea privirea ei încruntată asupra noastră, inima în noi se făcu cât o gămălie de ac; tot sângele ne peri din față; părul ni se ridică vulvoi și ne crezurăm mai mult morți decât vii. Cu noi, armă n’aveam. Fiara răcneă cu turbare, rânjeă și-și arătă colții. • Butoiul singur ne despărțiă de dânsa.

Ce să facem ? încotro s’o apucăm ? .

«Tigrul lungi pasul ca să ne ajungă; noi ne strecurarăm împrejurul butoiului. El începu să iuțească, dând ocol polobocului ; noi alergarăm mai tare în jurul lui. Și astfel, noi înainte și tigrul după noi, ocolirăm de mii de ori butoiul. Nici dânsul nu ne puteă prinde; dar nici noi nu puteam scăpă. începusem a crede că soarta ne-a osândit la groaznica pedeapsă de a ne petrece de aci înainte toată viața, dând mereu raite și târcoale în jurul butoiului, cu tigrul după noi.

«Vai! ce viitor de spaimă! — ziceam noi în mințile noastre, turbate de frică și de osteneală.

'Dar se vede că și tigrului i se urîse cu această goană rotocolită, întocmai ca alergătura cailor când treieră la arie. El deodată se opri în loc, și cugetând un minut, se repezi să sară drept deasupra butoiului ca să ne ajungă îndată pe partea cealaltă. Dar, cum drese, cum făcu, că sărind, i se acățară labele de dinainte de buza butoiului, care eră desfundat. Greutatea fiarei îl făcu să se clatine și să se po-vârnească în partea ei. Noi atunci (pare că cerul ne-a luminat) răsturnarăm polobocul cu fundul în sus, tocmai deasupra tigrului ce stă agățat de buza lui, și fiara rămase sub butoi, ca un șoarece prins în cursă. Atunci amândoi sărirăm pe fundul vasului și ne proptirăm din toate răsputerile d’asupra lui, ca nu cumva lighioana înfuriată să-1 ridice deodată în sus și să scape dela închisoare.

«Tigrul răcnea cu turbare și se zvârcolea amarnic între doagele polobocului, izbind într'însele cu capul, cu labele, cu coada, cu ce putea. Noi apăsam deasupra cât ne sta prin putință, gândindu-ne acum că ne-a ajuns altă nevoie ; căci într’adevăr, ceeace câștigasem eră numai o schimbare de osândă. în loc să dăm veșnice ocoale butoiului, acum ne vedeam siliți să stăm toată viața deasupra lui, proptindu-l ca să nu se miște.

«Dar norocul ne mai ajută și în rândul acesta !

«Din multele suceli și învârteli ale tigrului de dedesubtul . polobocului, coada lui cea lungă și stufoasă, scăpă deodată pe gaura cepului ce eră dat la fund, și ieși ca un pămătuf la iveală. Cât văzurăm noi așa, tovarășul meu se prinse cu amândouă manele de dânsa, și eu de el, și cu multele noastre silințe, cu multă nevoie, o trăserăm toată afară pe gaura cepului.

«Ce,mai coadă! parcă eră un șearpe flocos, cu dungi galbene și negre, ș’apoi lungă, să te fi încins de două ori cu dânsa ! D'aș fi putut atunci să o retez dela curmătura ei, negreșit că aș fi păstrat-o și pănă acuma.

«Americanul însă și eu, ne gândirăm atunci într’altfel. Și să vezi că rău nu ne-am gândit. Ce nu-i dă omului în cap la vreme de nevoie !

«Văzând așa lungime de coadă, ne apucarăm s’o înodăm de vreo două-trei ori și, făcând astfel dintr’însa un câtă-mai ghemul, mult mai gros decât vrana prin care ea eșise, izbutirăm de a legâ pe tigru de butoi.

— «Urra» ! ! ! — strigarăm atunci amândoi cu o nespusă veselie, și sărind jos de pe butoi, p’aci ne fu drumul! O luarăm la fugă cât ne țineau picioarele și apucarăm drept către corabia noastră.

«Tigrul smunci atunci butoiul și își scoase capul la lumină; dar trupul lui rămase jumătate în fundul vasului, încât abia putea să se miște din loc. Scăpând la sănătoasa, noi ne întorceam ochii din când în când spre dânsul, ca să râdem de turbarea lui, căci de câte ori voia să facă o mișcare, el simțea și auzea polobocul rostogolindu-se și hodorogind în urma lui.

«Când în sfârșit ne văzurăm noi în corabie și tigrul urlând la mal, eu, simțindu-mă atunci în largul meu, râdeam din băerile inimii și pisând pumnii, după obiceiul nostru românesc, strigam în gura mare :

«Sâc, tigrule, sâc ! Sâc, că te-am păcălit!»

«Iar americanul meu, și toți matrozii după dânsul, înșirați de-a rândul pe coverta corăbiei, repetau cu hohote de râs : — Poloboc ! poloboc !

«Atunci și eu, văzând că cu meșteșug am scăpat de primejdie, ziceam românește :


Poloboc nu-i dobitoc !
Poloboc e cu noroc !»

Iată istoria tigrului păcălit pe care mi-a povestit-o râzând amicul meu dela Galați.

Râdeți și domnia-voastră, dacă vă este pe plac !

București, 1875.

@Mishuletz: Bine. Mă voi ocupa. Dar ce anume trebuie corectat? Doar greșelile de punctuație? --FonAfon (discuție) 4 august 2019 20:12 (EEST)
Citește-l de la cap la coadă. Nu-i bai dacă scapă ceva greșeli.--Mishuletz (discuție) 4 august 2019 20:27 (EEST)
Mda, n-a fost prea veselă povestea:/ Ar mai fi unele din basmele mitologice ale lui Odobescu dacă ești interesat, sau poate un alt scriitor?--Mishuletz (discuție) 4 august 2019 23:05 (EEST)