Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed. a II-a)/Încadrarea dialectologică a graiurilor maramureșene și nord-transilvănene

Regiuni și localități Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș (ed.a II-a) de Dorin Ștef
Încadrarea dialectologică a graiurilor maramureșene și nord-transilvănene
Stratul indo-european

Din punct de vedere dialectologic, zona cercetată cuprinde graiuri ce se încadrează în două subdialecte [1], chiar dacă din punct de vedere administrativ vorbim de un singur județ.

Subdialectul maramureșean[modifică]

În zona de nord, numită și Maramureșul istoric sau Țara Maramureșului, se utilizează exclusiv subdialectul maramureșean. Acesta a fost pus în valoare de studiile lui Emil Petroviciu (1954), Sever Pop (1950), Romulus Todoran (1956) și Ștefan Giosu (1963). Cercetătorii au evidențiat faptul că graiurile din această regiune înregistrează mai multe fenomene comune cu subdialectul moldovenesc și cu cel crișean[2]. Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre un caracter de tranziție a acestor graiuri, așa cum au opinat unii dialectologi. Referitor la reproșul că e vorba de o zonă mult prea restrânsă, nu trebuie scăpat din vedere faptul că, în trecut, aria subdialectului maramureșean era aproape dublă, întinzându-se dincolo de Tisa, în Transkarpatia (regiune administrată azi de Ucraina).

Subdialectul maramureșean se caracterizează prin: pronunțarea dură a africatelor č, ğ; fazele de palatalizare s, z ale labiodentalelor f, v; caracterul sistematic al apocopei la formele verbale; pluralele feminine și neutre în -ucă; declinarea arhaică (cu articol proclitic) a numelor proprii feminine; vocativul cu deplasarea accentului spre finală și cu apocopa ultimei silabe; vocativul "respectuos" cu hăi interpus; sistemul demonstrativelor; frecvența și distribuția sufixelor diminutivale (în special a lui -uc și -ucă); particularități în topica adverbelor de mod; un nucleu dialectal compact delimitat printr-un număr considerabil de isoglose, fie față de graiurile crișene, fie față de cele moldovenești[3].

Din punct de vedere al elementelor lexicale specific, "numai Maramureșului și întregului Maramureș", Radu Todoran (1956) și Ștefan Giosu (1963) au propus termenii câtilin "încet", cocon "copil, prunc", cocoană "copilă, fată", fățoaie "față de masă" și ciup "smoc de păr", iar Magdalena Vulpe (1984) a mai adăugat cuvintele cușăiesc "gust", rapor și stur "pojar", în oară "în fire" și colejnă "șopron". Mircea Farcaș (2009) consideră că pe această listă trebuie să figureze și termenii boreasă "nevastă", budâi "putină", a luști "a desface boabele de porumb", menționând că acești termeni formează arii compacte în Maramureș[4].

Așa cum am precizat, subdialectul maramureșean se mai semnalează în satele românești din dreapta Tisei, aspect relevat și de un studiu de la sfârșitul sec. al XX-lea[5], deși, "contactele umane și deci lingvistice de-o parte și de alta a Tisei au fost întrerupte (...) după Primul Război Mondial"[6]. Analiza graiurilor din această regiune a evidențiat faptul că, în mod firesc, există trăsături dialectologice și cu graiurile din Crișana, Oaș și nordul Moldovei[7]. În concluzie, "cercetările graiurilor maramureșene de la nord de Tisa, deși vorbită astăzi într-un mediu alogen (rutean), pune în evidență, în mod convingător, apartanența lor la subdialectul maramureșean, în primul rând, și la subdialectul de tip nordic, în al doilea rând"[8].

Subdialectul crișean[modifică]

Tot de dialectul de tip nordic vorbim și în cazul Țării Codrului, Chioarului și Lăpușului, doar că, de data aceasta, caracteristicile indică elemente specifice subdialectului crișean. Acest subdialect este vorbit în partea de nord-vest a țării și cuprinde, alături de Crișana, vestul Transilvaniei, inclusiv județele Sălaj, Satu Mare, respectiv jumătatea sudică a județului Maramureș[9].

Din punct de vedere geografic, etnografic, istoric și dialectal, zonele Chioar, Codru și Lăpuș aparțin de Transilvania, constituind limita nordică a ținutului, dar și a subdialectului crișean.

Despre Țara Codrului știm cu certitudine că se încadrează în graiul someșean[10] a subdialectului crișean. Acest grai se întinde în jumătatea de nord a Crișanei, coboară la sud de cursul mijlociu al Someșului, până spre Valea Barcăului (jud. Satu Mare, cu excepția Țării Oașului) și cuprinde inclusiv nordul și estul județului Sălaj[11]. Același tratament dialectal îl regăsim și în Țara Chioarului, despre care s-a afirmat că "aproape se confundă cu Codrul"[12].

Evident, subdialectul crișean se manifestă și în Țara Lăpușului. Însă, regiunea întrunește o sumă de condiții pentru a funcționa ca o "zonă de tranziție" între subdialectele crișean, maramureșean și moldovenesc[13] .

Particularitățile lingvistice ale subdialectului crișean vizează termenii: nari "nas", prunc "copil", horesc "cânt", brâncă "mână", ciont "os", chefe "perie", ic "pană de despicat lemne", cotătoare "oglindă", câtingan "încet", șogor "cumnat", temeteu "cimitir", bolund "nebun", iagă "sticlă", toc "dos de perină" etc.

Alte teorii privind ariile dialectale[modifică]

Subdialect transilvănean. Discuțiile specialiștilor privind repartițiile dialectale ale dacoromânei au vizat, la un moment dat, definirea unui subdialect transilvănean, însă "numai dacă se admite teoria conform căreia (...) se disting ca subdiviziuni puternic individualizate graiul crișean, graiul oșean și graiul maramureșean"[14]. Alți autori[15], care au subscris, la rândul lor, la această teorie, au împărțit subdialect transilvănean în patru arii dialectale: crișeană, maramureșeană, transilvăneană de nord și transilvăneană de centru și sud.

Fenomenele fonetice comune identificate pentru acest ipotetic subdialect au vizat: ocurența vocalelor deschise é, ắ, ó; trecerea vocalelor e și i și a diftongului éa în ă, î, a, după consoanele s, z, ț, în unele graiuri și după ș, j, r; conservarea lui î etimologic în cuvintele cîne, mîne, pîne; rostirea mai lungă a vocalelor neaccentuate; transformarea lui a protonic în ă; conservarea lui u în paradigma verbelor a durmi și a adurmi[16].

Conform acestei teorii, zona cercetată pentru întocmirea prezentului glosar s-ar încadra într-un singur subdialect (transilvănean), cu două graiuri distincte: maramureșean și nord-transilvănean.

Subdialect nordic. Într-o altă clasificare, propusă de Ioan Gheție și Al. Mareș[17], dialectul dacoromân se divide în subdialectul nordic (care cuprinde Moldova, Transilvania de Nord și Banat) și subdialectul sudic (Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Transilvania de Sud). La rândul său, subdialectul nordic ar fi alcătuit din graiul moldovean, nord-ardelenesc și bănățean. Din perspectiva lucrării noastre am vorbi, deci, despre un singur subdialect (nordic) și un singur grai (nord-ardelenesc).

Note[modifică]

  1. Se admite, de către unii cercetători, faptul că limba română este formată din cinci dialecte: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân. Dialectul dacoromân, la rândul său, se subdivide în cinci subdialecte: muntean, moldovean, bănățean, crișean și maramureșean.
  2. Subdialectul maramureșean înregistrează două particularități lexicale comune cu subdialectul moldovean (omăt și țintirim) și șase particularități comune cu subdialectul crișean (ciont, șogor, chefe, goz, pipăiește, pântece).
  3. Magdalena Vulpe, în Tratat de dialectologie, 1984: 322 și 348-349.
  4. Ioan-Mircea Farcaș, Lexicul subdialectului maramureșean, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2009: 155.
  5. Cercetări asupra graiurilor românești de peste hotare, București, 2000.
  6. Victorela Neagoe, în Graiuri românești din Basarabia, Transnistria, Nordul Bucovinei și Nordul Maramureșului, editat de Institutul Al. Rosetti, București, 2000: 40.
  7. Idem.
  8. Idem, p. 39.
  9. Tratat..., 1984: 284.
  10. În cadrul subdialectului crișean se disting patru graiuri: graiul bihorean, graiul moților, graiul someșean și graiul oșean, v. Tratat..., 1984: 287.
  11. Tratat..., 1984: 287.
  12. Ioan Chiș Șter, în Graiul și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983.
  13. Din punct de vedere istoric, sunt atestate documentar contacte nemijlocite între maramureșeni și lăpușeni: "În 1553, voievodul satului Suciu de Sus era nobilul Andreica din Vișeu, iar în 1559, nobilul Ștefan Iuga din Maramureș era cneazul satului Stoiceni" (Mirescu, 2006: 24-25). Relațiile cu Maramureșul sunt păstrate și în secolele următoare, "ca dovadă fiind (...) întemeierea unei localități la sfârșitul secolului al XVIII-lea (Poiana Botizii, în 1766), prin roirea unei părți a populației maramureșene din Botiza" (idem: 25). Legăturile cu Moldova pot fi evidențiate prin faptul că mai mulți domnitori moldavi, începând cu Ștefan cel Mare, au stăpânit Lăpușul. Iar satele din sud-estul zonei, "în special Suciurile, au avut legături strânse cu zona limitrofă a Năsăudului" (Ibidem).
  14. Maria Marin, Bogdan Marinescu în Tratat de dialectologie românească, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, cap. Graiurile din Transilvania, p. 354-390.
  15. Vasile Ursan, Despre configurația dialectală a dacoromânei actuale, Revista Transilvania, nr. 1 / 2008.
  16. Idem.
  17. Ioan Gheție și Al. Mareș, Graiurile dacoromâne în sec. al XVII-lea, Ed. Academiei, București, 1974: 337.