De dragoste

Jump to navigation Jump to search
De dragoste
de Garabet Ibrăileanu


1. Amor adevărat e acela la care ia parte și imaginația și inima. Amorul, lipsit de una din aceste două părți, e o stare bolnavă a individului.

2. Ceea ce se numește imaginație în amor e partea estetică a acestuia; ceea ce se zice inimă, e partea lui senzuală.

3. Ce este dragostea? Și anume dragostea pentru un individ, nu dragostea de oameni în general? Este un fel de afinitate între doi oameni.

Dacă este o afinitate între doi oameni, atunci, firește, trebuie să fie o afinitate între toate chipurile de a fi ale acestor doi oameni. Un om ni se prezintă nouă sub mai multe aspecte: ca trup, ca simțire, ca minte. Așadar, afinitatea dintre doi oameni, ca să fie completă, trebuie să fie din aceste trei puncte de vedere: trebuie să fie afinitate fizică, ca să zic așa, adică fiecăruia dintre cei doi să-i placă celălalt ca fizic, să-i placă fața așa cum este ea, cu gura, nasul, ochii etc., trebuie să fie afinitate de simțire, adică să simtă bucurie și întristare cam în aceleași împrejurări, trebuie să fie afinitate de minte, adică să gândească la fel, să aibă aceleași idealuri, aceleași concepții în diferitele chestii.

Această afinitate însă nu trebuie să fie numaidecât completă, ci numai într-atât întru cât sufletele lor să nu se contrazică. Și aceasta cu atât mai mult, cu cât azi este cu neputință să existe un om complet din punct de vedere sufletesc și, prin urmare, există nevoia de a-ți căuta completarea în alt suflet -- în amor, în sufletul femeii.

4. Aprob mai degrabă pe acela care, dacă nu e fericit în amor, se sinucide, decât pe acela care îmbrățișează, din cauza aceasta, un sistem filozofic, adică o concepție asupra vieții și a lumii, asupra prezentului, trecutului și viitorului, planetei noastre și a sistemului solar!... Înțeleg, desigur, ce se petrece în acesta, dar nu-l pot aproba.

5. Amorul „romantic" se isprăvește de la o vreme, dacă nu... prin sinucidere, ca-n Romeo și Julieta, atunci prin... căsătorie.

6. O căsătorie durează pe sentimente mult mai puțin „romantice"', mai „burgheze", dar poate mai puternice: simpatia și recunoștința ce izvorăsc din împreuna-viețuire, din comunitatea de interese, de scopuri ale vieții... Dacă mai fiecare a iubit în tinerețea lui, sunt rari, dacă sunt, aceia care au iubit cu „amor" o viață-ntreagă. Există o femeie care a iubit așa o viață-ntreagă: e... într-o nuvelă de Maupassant; mai există una: e aceeași, zugrăvită de Maupassant într-unul din volumele sale de voiaj...

7. Amorul -- să-i zicem pe nume: amorul senzual, amorul tuturor vârstelor, afară de cea de 20 ani -- amorul acesta nu apropie sufletește. Pasiunea arzătoare de primitiv, îndoiala nedezlipită de amor, care enervează și ofensează, dorința de a acapara cu totul ființa iubită, transformarea ei în izvor de plăcere, cunoscuta netoleranță a ființei care iubește, gelozia fără motiv, sentimentul de teroare, că ea e ea, că e o ființă de sine stătătoare, asupra gândirii și voinței căreia n-ai nici o putere, toate aceste sentimente care caracterizează cel mai teribil egoism și pe care le simte mai ales bărbatul (cât e de inferior în această privință!) nu-s de natur[...]mprieteni... Cine nu știe că „amorul" când se are de scop pe sine însuși, când nu este un incident în viața conjugală, duce la durere și adesea la catastrofă.

8. Cred că experiența tristă în amor e una din cauzele cele mai însemnate ale misoginismului, căci prin amor nu trebuie să se înțeleagă numaidecât acea pasiune „sublimă" care, zice-se, e foarte rară, ci toate mizeriile care decurg din concentrarea, din durata mai lungă sau mai scurtă a sentimentelor bărbătești pentru o singură femeie.

Și nu este sentiment care, jignit, să scoată la iveală din fundul sufletului atâta noroi ca amorul, acest „egoisme a deux" care, în realitate e sentimentul cel mai egoist și încă, din nefericire, cel mai complicat, atât de complicat, încât stârnește în om durerea vanității, a sentimentului care provoacă chinurile cele mai mari. Un „nefericit în amor" trebuie să aibă un suflet prea distins, ca să nu devină un om cu totul vulgar și injurios.

9. Sublimul vieții nu se-mpacă cu renunțarea la propria-ți individualitate și cine are o familie și totuși vrea să guste ceea ce dă viața pe înălțimile ei, trebuie să-și înăsprească inima, dacă nu o are deja aspră. Căsătoria o poartă mai ușor acela care are un suflet egoist, adică acela care n-are sufletul potrivit pentru căsătorie. E una din multele ironii ale vieții.

10. ...amorul este o putere așa de naturală și de mare, el vine așa de nechemat, izbucnește așa de triumfător și de nepăsător de calculele oamenilor, încât slabele sfaturi ale rațiunii vor fi întotdeauna înăbușite de întâile porniri ale acestei pasiuni, în sufletele acelor care sunt în stare s-o simtă. Și, de altmintrelea, acela care, între 20 și 25 de ani, ar calcula în loc să se arunce orb în vâltoarea iubirii, ar fi un mizerabil care n-ar avea dreptul la nici o fericire!

11. Iubirea e cel mai puternic sentiment pentru că, în ea, cum zice Schopenhauer, vorbește însuși glasul speciei, cu alte cuvinte, nevoile imperioase ale naturii; pentru că este agățarea îndărătnică a omului de imortalitate. Iubirea apoi e sentimentul cel mai puternic și prin aceea că e cel mai complex, alcătuit dintr-o mulțime de sentimente, ele însele deja complexe. Această complexitate ne explică și cauza pentru care iubirea e subiectul cel mai prețios în literatură. În sfârșit, acest sentiment e atât de puternic și prin faptul că obiectul care produce plăcere este o ființă omenească, ea însăși părtașă. Iar „poezia" iubirii vine din faptul că nici un alt sentiment nu este izvor de o așa de mare putere de iluzionare.

12. Iubirea extraconjugală are acest lucru teribil că leagă pe bărbat și pe femeie numai prin pasiune, în deosebire de viața conjugală, care-i leagă prin atâtea alte interese -- interesele micii comunități care e familia -- interese care rămân și compensează scăderile pasiunii, ori chiar o înlocuiesc când ea dispare.

13. ...trebuie să recunoaștem că în orice amor, cât de sufletesc, există această cruzime, care se dă pe față cu sălbăticie în momentele de conflict -- și că aproape întotdeauna sufletul este în minoritate. Amorul este lucrul naturii, și nu al societății. Societatea îl stilizează numai și, cel mult, îl complică cu elemente care se topesc la cea mai mică ciocnire. De aceea superioritatea sufletească a unui om se cunoaște și după rezistența pe care o pune sufletul lui la egoismul naturii.

14. Te iubesc fiindcă ești bun; Te iubesc fiindcă ești inteligent;

Te iubesc fiindcă ești frumos; Te iubesc fiindcă... înseamnă că Te este iubit nu pentru el, ci condiționat, din anumite cauze. O iubire provocată de cauze conștiente, de calități pentru care dicționarul are cuvinte, de însușiri externe; O iubire acordată ca un premiu pentru calități estetice, morale și intelectuale, o iubire pe care o poți justifica nu este iubire.

15. ... amorul nu este entuziasm estetic și moral. Sublimitățile astea clorotice n-ar putea explica tirania și demența lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenței, voința de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deși pare același lucru, e cu totul altceva).

16. În strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva morții. De aceea „amorul e tare ca moartea". De aceea nemilosul lui egoism în doi. De aceea senzația fără nici o analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor voluptuoase de a ținea piept în conștiință imaginii înfiorătoare a morții. De aceea absolvirea minciunii, coruperii servitorilor efracției, crimei, când au ca scop posesiunea femeii iubite -- conștiința umană recunoscând astfel că drepturile vieții primează pe ale moralei și ale societății. De aceea provocarea unuia prin altul a sentimentului pentru femeie și a sentimentului pentru natură; eternitatea splendidă a universului, exasperând în om conștiința obscură a vremelniciei lui. De aceea tragedia celor patruzeci de ani ai bărbatului, când moartea începând să-i trimită crainicii, el se agață încă și mai cu spaimă de viață și când femeia iubită, în voința ei de a nu muri, își întinde brațele către altul, către bărbatul tânăr, către acela care-i făgăduiește mai sigur nemurirea.

17. ...a cere unei femei libere iubirea, fără a-i cere mâna pe care e liberă să o dea, fără a lua toate obligațiile față de ea și fără a masca și înnobila legătura prin toate formele și ritualele cu atât mai potrivite scopului, cu cât mai nelogice și mai ridicole din punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvânt sonor, prestigios mai ales în țările noi și bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului.

18. Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă individuală și meritată. Dar nefericirea ei, provocată de mine, ar fi o crimă împotriva ei și o crimă împotriva fericirii, pentru că oamenii înfrumusețează ori urâțesc fericirea...

19. Voința de a nu muri, geniul speciei sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii și miraje. E amorul: arbust în primăvară, când frunzele și florile, pe care cântă păsări și se opresc fluturi, acoperă trunchiul inestetic care hrănește coroana.

20. Hm! Amor platonic?.... Trubaduresc? Comuniune între suflete? („Androgin și ginandru?"). Autosofisticare! Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: și) perversitate de blazat, în care iubirea și actul final [...] s-au disociat. Ori pretenții impertinente de supraom, care vrea să-și deșurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieții, să joace un joc savant cu propriile lui sentimente, ca într-o partidă de șah jucată cu el însuși.

21. Într-un album antropologic am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. Ieșită dintr-o peșteră, cu un silex în gheară, bestia în două picioare așteaptă, gravă, să-i cadă prada.

Aceeași atenție crudă o are bărbatul când a pus ochii pe o femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină publică, într-o sală de teatru. Când nu are nimic din cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un emasculat. Și femeile îl tratează în consecință.

22. Pânda de a acapara o femeie, consimțirea ori refuzul ei, nesiguranța dacă-ți dă sau îți ia viața, țipătul de bucurie când ți-o dă și, mai cu seamă, de durere, când ți-o refuză... aceasta, și nu altceva, constituie poezia amorului -- când contribuie și omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cândva din pitecantrop.

23. La douăzeci de ani, când iubești amorul în femeia iubită, imaginația ornează poetic împrejurările și pe femeie. La patruzeci, când nu mai iubești amorul, ci numai femeia, imaginația se concentrează asupra ei indiscret, realist și precis, dizolvă, ca un reactiv izolator, tot ce nu face parte din ființa ei...

24. Luciditatea teoretică în privința amorului presupune un om de o anumită vârstă, care are în trecutul său ori un bilanț de sațietăți, ori unul de nesatisfacții.

25. De obicei unii analizează amorul, iar alții îl trăiesc.

26. Ați observat că în amor, pentru femei subțietatea intelectuală, finețea nervoasă sunt indiferente, chiar neprețuite, dacă nu disprețuite? (În romanele franceze, omul inteligent, pricologul, romancierul e amicul.)

27. Amorul? Un trunchi de arbust, ascuns, înăbușit de puzderie de crengi înflorite, pe care zboară fluturi, cântă păsări etc. Cu cât vârsta e mai înaintată, cu atât podoaba sa sărăcește, cântăreți tot mai puțini, flori și frunze mai rare, mai decolorate. Spre cincizeci de ani... rămâne trunchiul gol, simplu și indelicat. Quinquagenarii cultivă cu conștiință senzualismul. (La 18 ani unii nu-și mai dau seama că frunzele înflorite sunt purtate de un trunchi. Ar jura că sunt fără suport și fără legătură cu pământul prozaic și fecund.)

28. În adev[...]ntr-o căsnicie când și bărbatul și femeia duc o viață laborioasă, când n-au imaginația bolnavă, când toată vremea sunt cu treabă și când caută o fericire curată în tovărășia soțului în ceasurile de odihnă, niciodată astfel de soți nu se vor dezgusta unul de altul.