De azi și de demult

Jump to navigation Jump to search
De azi și de demult
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


În ziua de Crăciun treceam prin Grădina Icoanei.

Tăcere și cărări albe cotite pe dupe copaci fumurii, în spatele meu cineva își suflă zgomotos nasul. Un stol de vrăbii, speriat, se împrăștie în toate părțile. Era omul cu chief, ca la o zi mare. Un bătrîn, cu nasul roșu adus în barba lui albă. Vorbea singur. M-am dat la o parte. S-a dus bombănind: „Ei, viață grea, ani grei”… Un glas blînd. Simții că e om bun.

În fața mea, lunga fațadă, albă și pitorească, a Școlii Centrale. La fereastra din mijloc, o fetiță, în rochie fumurie, cu capul rezemat de geam, privea. În niște ziduri mari, un cap mic și frumos… Și o batistă îi trecu pe la ochi. Iacă o ființă fără copilărie. Cine știe de unde-a fi! în orășelul ei, veselie… copiii, fericiți… ea, închisă, singură și tristă.

Plecai, cu ochii în jos, mînînd înainte acel tablou simplu și simpatic. E de mirare cîtă energie se perde în căutarea subiectelor. Mai ales cu pictorii nu mă împac. Frumosul, naivul și simpaticul, pretutindeni. Oriunde îți întorci ochii, umbră, lumină, formă, vibrînd de farmec și de simpatie. Pe Grigorescu toate l-au emoționat. Iacă un poet. Din pînzile lui, de o elocință uimitoare, poți să-i reconstitui întreaga viață, notînd precis ce a simțit pe toate cărările și prin toate orășelile pe unde s-a oprit cîteva zile, cîteva ore. Între acest tablou și maestru o apropiere așa de mare, că începu să mi se pară nu cum îl văzusem, ci cum l-ar fi prins el în cadru, ușurel, poetic, într-o lumină limpede și tremurătoare. „O fi sughițînd”. Un vechi gînd care tresări din impresiile și credințele copilăriii.

Cum ar fi mai frumos? Cu batista la ochi, sau cu privirea neclintită asupra unei lumi depărtate și fericite? Și jos cuvintele: în ziua de Crăciun.

Pe Strada Polonă, nimeni. Pomi încărcați de zăpadă, în apropierea unor case mari, o țigăncușe ghemuită într-un palton vechi, cu buzunarele scoase afară. Crezui că e bolnavă. Trecui drumul. Mînca un codru de pîne albă și întindea, cu poftă, de niște costițe de porc. În fața ei un cîne gras și curat. Un danez șoriciu. O privea. Cu ochii dupe friptură.

Frumoasa lui zgardă dovedea că e un… bogătaș… Și ce lacom!…

Fulgii de zăpadă cad liniștiți. Cînele se uită, îi scînteiază ochii. Are aerul d-a-i zice: „Bre! ce lucruri bune mănînci tu!”

— Nu ti-e frig? o întrebai eu.

— Țu…’

— Nu ti-e frică de cîne?

— Țu..’.

— Dacă ți-o lua friptura?

— Poi, slujnica lui mi-a dat-o.

— Ce-o fi vrînd el?

— Carne. Oase, nu vrea oase, că i-am dat oase.

Fetița, murdară, ghemuită, mestecînd repede. Cînele, gras, mîndru, stînd pe picioarele de dindărăt. Un bogat care rîvnea la un sărac.

— Fetițo, vrei un franc?

— Un franci…

Ce ochi mari și frumoși!

— Un franc.

— Hî-hî…

Nu-i venea să crează. Și binișor, cu o mișcare furișe, îl luă, îl puse în podul palmei, întorcîndu-l și p-o parte, și pe alta. În mîna ei neagră, moneda, ca o lumină albă.

Abia făcui cîțiva pași, și auzii:

— Na, na și ție!

Mi-ntorsei capul. Aruncase cînelui ol bucățică de carne.

Fetița deschise pumnul, privi din nou la franc, începu să rîză, se sculă și o rupse la fugă, dînd chiote. Cînele se uită lung dupe mine și începu să urle. Ce curios! Era așa de limpede ce spunea el: „Tu mi-ai gonit-o… de ce mi-ai gonit-o?…”

La sărbătorile mari simțim nevoia d-a ști lumea copiilor fericită, cel puțin această lume inocentă și pură încă. Închipuiți-vă un copil înfomat și tremurînd în ziua de Crăciun… E ceva mai dureros?

Nu e de loc fantezie. Mi-aduc foarte bine aminte de acum 27 de ani. Poate timpul, ca o perspectivă a impresiilor noastre, să ne poetizeze copilăria, dar nu o schimbă în adevăratul ei fond. Durerile și fericirile rămîn dureri și fericiri, oricît s-ar afunda în timp ca într-o ceață din ce în ce mai deasă și mai depărtată.

Sărbătorile Crăciunului sînt cele mai mari pentru copii. Moș Ajunul, colindele, steaua, plugușorul, vicleimul, sorcova… care din noi, cei din mulțimea de jos, nu păstrăm neșterse emoțiuni de traista Moș Ajunului și de ramura cu trandafiri de hîrtie?

Cîrdurile de Moș Ajun se rînduiau de mai nainte.

Cea mai bună față de pernă era a mea. O traistă cît mine de mare, în care mă împedicam o noapte întreagă, tremurînd, suflînd necontenit în mînele înghețate. Ce fericire într-o suferință reală!

Surorile împleteau zorit la ciorapi, la tîrlici și mînuși. Toate trebuiau să fie gata. Ele simțeau un fel de mîndrie ca fratele lor să se ducă departe, departe, cu cîrdurile, și a doua zi să le spuie tocmai pe unde a colindat.

Parcă mă văz în acel an în care n-am avut noroc.

M-am culcat devreme ca să mă scol la miezul nopții. Am închis ochii, dar n-am adormit. Ce emoțiune! Aveam cizme noi. Nu le pusesem pînă atunci. Traista în cui, bățul dupe ușe, căciula la căpătîi. Și căciula era nouă. Îmi tîcîia inima, așteptînd pe Bănică cu tovarășii. Am răbdat cît am răbdat în plapămă, dar n-am mai putut. Mulți poate nu veți fi știind ce va să zică Moș Ajun la 8 ani, ba încă cu cizme noi…

— Mă îmbrac, mamă… vine Bănică!

El era șeful. Voinic, îndrăzneț și de 14 ani. Eu, cel mai mic din ceata de șeapte inși.

Mama, somnoroasă, îmi răspunse necăjită:

— Dormi aci, mai e pîn’ la miezul nopții.

— Mamă, vine Bănică!

În sfîrșit, să mă îmbrace. Aprinse luminarea. Pe geamuri, frunze albe și groase. Afară, ger. Trăsei repede pantalonii. Intrai într-un spențer de lînă albastră, apoi într-o scurteică blănită cu oaie. Mă încinse cu o basma roșie. Cizmele! Cizmele nu intrau. Cu picioarele în sus, și trage, și trage, și luptă, pînă cînd mama rămase c-o ureche în mînă. Plîngi eu, rîzi mama. Pînă n-a cusut urechea cizmei, n-am încetat din urlat. Mi-am scos tîrlicii și abia mi-au încăput cizmele. „Nu e semn bun”. Ca acum mi-aduc aminte de acest gînd.

— Să nu te muște vrun cîne, păcatele mele…

Vezi? Nu era semn bun…

Am tras căciula pe urechi. Am înhățat bățul și, pînă să vie Bănică, am strigat de vro douăzeci de ori: „Bună dimineața la Moș Ajun!”

Tata se prefăcea că nu știe cine strigă.

— Ia să le aruncăm pisica în brațe… Oameni mari și la Moș Ajun…

Și strigam mereu, îngroșînd glasul, cu ochii la cizme. Mă strîngeau, dar… nu făcea nimic.

Haiti! Bătuse în geam!

— Bănică?

— Bănică.

Și zbughi pe ușe-afară!

Zăpada prinsese, din polei, o coaje tare și alunecoasă. Ceață, ceață, de abia zăreai la doi pași.

Bănică făcu planul. S-o luăm pe la Crucea de peatră. Numai la întoarcere să strigăm prin părțile noastre. Pe la Crucea de peatră, mere, nuci și covrigi, pe la noi mai mult colaci.

Bănică, în frunte. Noi, grămadă, dupe el, ca să nu-l perdem în ceață. Grăbiți, sperioși și alunecuș. Cădeam p-un capăt. Șeful rîdea.

— Unul la rînd… doi la rînd… trei … Și iar: Unul la rînd…

— Unde suntem, nea Bănică?

Și cînd îi ziceam nea Bănică, îi ziceam cu dragoste și cu respect.

— Dracu să știe… nu văz nimic.

— Undem suntem, nea Bănică? ,— Om.fi printre vii…

Și suflam greu de tot.

— Ai ostenit, mă… cutare?

— Aș, nu-u-u-u!

— Mai avem, nea Bănică?

— Zău că nu știu… nu văz nimic…

— Om, fi la gropi…

— La gropi?… nu văz nimic… stați… băgați de seamă…

Un țipăt desperat și scurt… Mă duceam în jos, în jos, adînc, parcă se scufundase pămîntul sub mine.

— Ce e, mă? strigă Bănică speriat. Unde ești, mă?… Gropile!… Radule!

Doi, mai mici, începură să țipe. Eu nu mă oprisem decît în fundul gropilor. Nu mă durea nimic, dar de frică începusem a clănțăni și nu izbuteam să dau chiot.

— Radule! Radule! strigă Bănică. Ceilalți doi plîngeau.

— Tăceți, mă!

Si le trase o înjurătură.

— Radule!…

În sfîrșit, îi răspunsei.

— Ce e, nea Bănică?

— În gropi, mă?Da, nea Bănică.

— Cum dracu făcuși, mă?

» Nu știu, nea Bănică… t— Ești viu, mă?

Ceilalți doi începură iar să plîngă.

— Mai trăiești, mă?

— Cine?…

— Tu, mă!

— Trăiesc… n-am nimic… ca p-o sanie…

Eu, în fundul gropilor de nisip, mă luptam să sui, și cum suiam doi pași, jiit… și alunecam în fund.

Coaja zăpezii, groasă și lustruită. Alunecam ca pe gheață.

— Ei, nu te sui, mă?

— Nu pot, nea Bănică, alunec.

— Apoi ce să faccm?

— Eu știu?…

Și începui să plîng.

— Nu plînge, mă!

— Nu plîng.

— Costache, porunci Bănică, pun-te pe vine și dă-ți drumul.

Costache, de 12 ani și băiat inimos.

Jiiiit… și odată mă pomenii cu Costache. Îmi veni inima la loc. Mă luă de mînă. Apucarăm în sus; dupe cîțiva pași, jiit, amîndoi odată… și iar, și iar, dar degeaba! Ni se umflaseră buricele deștelor.

. — Măi, ce faceți, măi? strigă Bănică.

— Nu se poate, nea Bănică, răspunse Costache.

— Apoi ce e de făcut?

— Eu stiu?…

Cei doi începură iar să plîngă.

— Tăceți dracului! strigă Bănică. Stați voi aici.

Cei doi începură să țipe.

— Nu ne lăsa, nea Bănică, ia-ne și pe noi…

— Păi vă dați voi drumu-n gropi, mă?

— Da, nea Bănică, da…

Să nu vă mirați. Cînd suntem mici, făcem minuni de eroism din cauza fricii.

Tăcere. Noi doi ascultam din fundul gropilor. Eram ca într-o ocnă, nu vedeam nimic. Bănică, din cînd în cînd: „Așa… stai… tu aici… Dumitru dupe Ion”…

— Ce faci, nea Bănică? strigă Costache.

— La șir, mă… și eu în cap… venim și noi… țineți-vă bine… haiti…

Jiiiiiit… și buf, unul peste altul, rostogol la picioarele noastre.

În depărtare s-auzea încetinel, ca prin vis: „Bună diminea… la… o… ș… a… juuuuu”…

Gropile erau adînci, adînci de tot. Noi abia zăream la doi pași. Ei, ce e de făcut? Bănică luă pe Costache. Să dibuie ei, încet-încet, pînă or da de urma căruțelor, că numai p-acolo puteam să scăpăm. Nu mai mi-era frică. Toată grija de cizme, să nu le fi zgîriat. Le pipăiam eu, dar nu vedeam nimic.

Nouă celor mai mici ne zise:

— Voi să mergeți grămadă, mă, mai în urmă, mai departe, mă, să nu se surpe vrun mal, și cînd oi zice eu: „aici, băieți!”, voi să răspundeți: „aici! aici, nea Bănică!”

Să nu se surpe vrun mal? ne înghețară inimele. Eu mă gîndeam la mama… ce-o să se facă tata fără mine!… Îmi venea să plîng… ba și începusem.

— Cine plînge, mă?

— Ni-i-meni… mi-am suflat nasul.

Și încet-încet, vîrîți unii într-alții, intrarăm în întunericul adînc. Nu zăream nici pe Costache, nici pe Bănică.

În depărtare s-auzeau cetele strigînd, și strigătul lor s-apropia, se depărta; alteori, numai ca un vuiet de vînt.

— Aici, băieți?

Tresărirăm.

— Aici, aici, nea Bănică!

— Stați, mă… am dat de urma căruțelor.

Ne oprirăm. Nea Bănică, ca o umbră, se apropie de noi și ne puse pe drum. Și, încet-încet, ieșirăm din gropi.

Cît om fi stat acolo nu știu, dar parcă întunericul bătea în fumuriu.

— Cînd s-a revărsa de ziuă, ne zise nea Bănică, am să vă duc la boieru cu fete multe și cu salep, mă.

— Ce, ne dă salep?

— Daaa…

— La toți?

— Daaa…

Ce bun băiat nea Bănică! Ce ne-am fi făcut noi fără el?

Tremuram… Salep care frige într-o odaie caldă…

— De ce ne dă salep, nea Bănică?

— Vezi că boier Matei, mă, are opt fete și a avut și un băiat, mă. Băiatul a murit, și d-atunci a rămas el că deschide ușa la toți băieții, la Moș Ajun, la colind, cu steaua și cu sorcova.

Ne umpluserăm ca la jumătate trăistele cu mere, cu covrigi și cu nuci, ba aveam și cîte două pere. Ce mîndru eram… să duc și pere surorilor!

Începuse a se lumina de ziuă.

— Mă, zise nea Bănică, oprindu-se în dreptul unor case boierești, am ajuns. Suflați-vă nasul. Să sărutați mîna boierului.

Șeapte nasuri dodată, șapte mîneci pe la nas, apoi cu toții ne-am dres glasul și am intrat într-o curte mare. Dasupra pimniței, un ceardac cu geamlîcul luminat. Prin perdelele lăsate se zăreau cei dinlăuntru ca niște umbre. Dupe ce-am strigat, cît am putut de tare și de lung: „Bună dimineața la Moș Ajun!”, Bănică ținu discursul următor:

— Să trăiți, coane Matei, și cu dimoazelile d-tale! La mulți ani cu noroc și sănătate cu dimoazele cu tot! Noi, coane Matei!

Tii! ce bine vorbise!

— Voi, băieți?

— Noi, coane Matei.

— Ne cunoaște, nea Bănică?

— Aș, nu, mă, de unde?! Dar așa e obiceiul casei.

Băturăm picioarele în prag, întîi Bănică, apoi toți după dînsul, și suirăm scara cu căciulile în mîni.

În fundul ceardacului, un pat lat. Conu Matei, într-un halat năutiu cu flori roșii, sta grecește. Pe cap, o căciuliță de plisă cu fireturi. Negricios la față, ras, numai cu o dungă de bărbuță albă, de la urechi în jos, încheindu-se la beregată. Și niște ochi mari, negri și buni, cu toate că dasupra lor avea două smocuri de sprîncene scurte și dese. În picioare, lîngă el, trei fetițe… ah! ce frumoasă era cea mai mică!

Conu Matei ne întinse mîna, cu degetele frînte în jos. Noi o sărutarăm, pe rînd, cu sfială și cuminte. Boieru începu:

— Ședeți, băieți… (Noi, în picioare, nu ne mișcăm.) Aveam și eu un băiet… (în ochii lui douălacrămi) ar fi fost acum ca tine… (și arată pe nea Bănică) n-a vrut

Dumnezeu… (Eu încremenisem cu ochii la cea mai mică.) După el s-a dus și mă-sa… semăna cu el, dar ochii ei erau albaștri… Vă e frig?… (Și pantalonașii ei, cu o palmă mai lungi decît rochița… cu cerculețe și cu flori cusute în gherghef.) Dar am să vă dau cîte două cești de salep… (Salep? cum o fi chemînd-o?… ca mine de mare… cu păru pe spate… se uită la mine… plec ochii în jos… ce urît trebuie să fiu!) Linico tată, zi Ancuții de salep… (Linica o cheamă… se învîrtește repede… rochița i s-a umflat… părul îi saltă pe umeri… s-a dus!)

Fiecare cu ceașca de salep.

Nea Bănică suflă, țuguind buzele; înghite, înghite în sec; nu poate încă sorbi; frige. Ceilalți suflă, suflă și ei. Eu simț aburi calzi pe la nas; suflu și eu, dar nu văz unde… Linica se uită la noi… Celelalte, mai măricele, șoptesc și rîd încet. Au băut toți cîte o ceașcă, eu suflu mereu, uitîndu-mă, gîndindu-mă.

— Băiețaș… nu bei? zise boierul.

Odată mă roșii ca focul, și dintr-o sorbitură înghiții tot salepul.

Ne-a mai dat încă cîte unul. L-am băut cu noduri, că n-am mai îndrăznit să-mi ridic ochii din ceașcă. Linica se dusese.

Ne-a dat cîte trei mere și un covrig. Am sărutat mîna lui conu Matei și am plecat. Am colindat încă vro două ceasuri, dar eu nu mai strigam și n-am mai scos nici o vorbă. Mă gîndeam. Ah! da… trădam… trădasem. Dacă ar ști Nicuța popii! Ce rău e omul! Și cum nu bănuiesc cei mari, ce lume de emoțiuni și de imagini se agită în capetele celor mici!

Spuneam încet sor-mei că Linica era așa, era pe dincolo, iar tata, auzindu-mă, căci eu nu-l simțisem cînd intrase în casă, mi-a zis surîzînd:

— Măăă! hoțule!

Am tresărit. Am tăcut. Dar multă vreme n-am uitat pe Linica.

Unde-o fi ea?

Nu vi se pare că unele întrebări tresar în noi, peste zecimi de ani, cu o melancolie delicioasă?

Pentru mine a fost un an trist, de care mi-aduc aminte cu un sentiment vag de căință… prima mea trădare!

Un singur gînd espiator… să cîștig bani mulți, cu sorcova, și să dau Nicuții, în fiece dimineață, cîte o plăcintă cu carne de la Kir Gligore, simigiul care trecea, strigînd, pe nas si ascutit: „Plaținta, planțizora!”

De cîte șeapte ori pe zi, pînă în ajunul Anului nou, am zis mamei:

— Mamă… sorcovă cu beteală!

În ajun:

—Mamă!…

— Bine, bine… cu beteală…

Pe înserate, mama intră cu două sorcove. Una cu patru trandafiri de hîrtie subțirică și cu cîteva fire de beteală, alta, mai proastă, cu trandafiri roșii p-o față și albi pe ceailaltă. A bună pentru mine și a proastă pentru Ionică, un biet copil fără tată, cu un an mai mic ca mine, cu care umblam eu la sorcovăială.

A doua zi, cizmele în picioare (nu mă mai uitam la ele, se cam învechiseră), căciula în cap și cu Ionică prin mahala.

Ionică, fericit, nu-și mai lua ochii de la sorcova lui.

Lapoviță; noroi; ploua și ningea; ne scufundam în noroi și abia ne scoteam picioarele, pocnind, ca și cum am fi spart burdufuri de hîrtie.

Un cîne se repede; eu fug; Ionică rămîne în noroi; țipă; se apără desperat cu sorcova; un țipăt și mai tare… l-a mușcat… din sorcovă n-a mai rămas decît bățul. A scăpat. Îl iau de mînă. El plînge arătînd la picior și nu vede că trandafirii i-au picat în mocirlă. Intrăm la noi acasă. Mama îl întreabă: „De un’ te-a mușcat?” Ionică vede bățul sorcovei fără trandafiri.

— De sorcovă! răcni el.

Era mai mult învinețit decît mușcat. Mama îmi făcu cu ochiu și desprinse doi trandafiri de la mine și îi legă de bețișorul lui. Mie îmi venea să plîng… dar mi-era și milă de bietu Ionică.

El tăcu. Se uită la trandafiri…

— Nu mă mai doare…

Parcă pe mine mă durea… Și pe mine mă mușcase cineva de sorcovă. Înghiții de vro cîteva ori și plecarăm.

An fără noroc.

Ca să nu ne mai apropiem de curtea cu cînele, trebuia să sărim un șanț cu apă. Un fior. De n-ar cădea Ionică. El sări și se clătină pe celălalt mal. Eu, grăbit, țîști dincolo într-un picior… alunec și bîldîbîc în șanț. Trandafirii mei se umplură de mocirlă.

Mi se înecase sorcova. Lacrămile cădeau, picături mari. De pe mine se scurgea apă murdară și groasă.

Ionică îmi întinse sorcova lui.

Eu îi întorsei spatele și plecai spre casă suspinînd. Acasă începui să plîng, nu glumă. Mi se păru că mama abia se ținu de rîs. Mă primeni. Mă apucase frigul. Adormii lîngă sobă.

Cam pe la toacă intră pe ușă Ionică, cu un pumn de gologani. Îl trimesese mă-sa să-mi dea și mie. Știu că mama mi-a șoptit în ureche: „E sărac… Îți dau eu tie”… Si l-a trimes îndărăt cLCclScl.

De unde-a avut, de unde n-a avut, mi-a dat mama o sfănțoaică și mi s-a întors inima la loc.

O săptămînă de zile i-am tot dus Nicuței cîte-o plăcintă cu carne. Și ea, împărțind plăcinta în două, îmi da și mie jumătate, întrebîndu-mă:

— De la sorcovă?

— Da… și mă uitam în jos.

Dar, vezi d-ta, eu eram amețit: mi se părea că Linichii îi duceam plăcințile.

Ce de drame, mici și emoționante, nu-mi aminti acel chip melancolic din fereastra Școlii Centrale și țigăncușa care mînca cu poftă, nevrînd să știe că sub ea era zăpadă și că de sus cădea zăpadă!

Și, tot gîndindu-mă, m-am pomenit la Șosea, fără să știu pe unde am trecut și cînd am ajuns.

Vă rog să mă credeți că nu este un sentimentalism afectat, ci o rugăciune profundă care, în fiecare an, pornește din viața mea de odinioară: „Doamne, dă, Doamne, copiilor săraci cizme, scurteici, căciuli de Moș Ajun, și nu lăsa, Doamne, pe nici unul fără sorcovă de Anul nou”…

Domnule Grigorescu, dacă ai fi văzut d-ta acel tablou, ce pagină splendidă ai fi creat!