Dărâmarea bisericii Vărzaru

Jump to navigation Jump to search
Dărâmarea bisericii Vărzaru
de Ion Luca Caragiale
1900


Atenția publică urmărește cu încordare atâtea ș-atâtea împrejurări de înaltă ordine politică și socială, interioare și internaționale – criză finanțiară, război, expoziție universală, întrevederi de împărați, o nouă lege a pensiilor, un monopol asupra alcoolurilor șcl. – încât se pot întâmpla multe lucruri foarte interesante care să treacă absolut neluate-n seamă, mai ales dacă se-ntâmplă în vreun colț lăturalnic, mai la o parte de drumul cel mare.

E natural ca ochii publicului, ațintiți la Londra, Berlin, Paris, Viena, București, să nu bage de seamă și la ce se petrece p’în Târgoviște.

Și cu toate astea, se petrec lucruri destul de interesante și la Târgoviște.

Cer voie cititorului să-i distrag un moment atenția de la marile chestiuni interne și internaționale și să-i povestesc ce s-a petrecut acuma-n urmă în vechea capitală a lui Matei Basarab.

La o margine a orașului, se ridica de pe vremuri o biserică, pe care lumea de acolo o numea biserica Vărzaru.

Din ce pricină se numea astfel, nu putem ști, și nici nu e treaba noastră să știm; asta e treaba istoricilor noștri. Ceea ce putem spune cu siguranță este că dintr-o anume pricină nu s-a putut numi astfel, și adică din pricina hramului; căci biserica era pravoslavnică, iar nu gregoriană; prin urmare, după hram, nu se putea numi astfel, fiindcă noi pravoslavnicii nu prăznuim pe Sf. Agop Vărzaru.

Dar, în sfârșit…

Biserica era ruinată de demult și părăsită.

Deoarece venerabila ruină era la marginea orașului, populațiunea locală creștină, geloasă de strălucitele tradiții naționale, cu aceeași evlavie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaș, își ducea și ea acum gunoaiele și murdăriile…

Duce fiecine ce poate. Dumnezeu nu ține la scumpetea darului, ci la osârdia cu care i-l aducem: prețul darului stă afară din acesta, anume în fundul inimii aducătorului!

De sub bolțile de sub cari, odinioară, pe vremea vitejilor străbuni ieșeau în valuri mirosul de smirnă și de tămâie, ieșea acuma, prin ușile și ferestrele vraiște, alt cu totul fel de valuri…

O, timpuri! o, mirosuri!

Venerabila ruină, mai ales pe căldurile cele mari, devenea o groaznică amenințare pentru vechea capitală a lui Matei Basarab.

Între zidurile ei, pe cari d-abia se mai zăreau stinse chipuri de sfinți și de drept credincioși ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau osăminte de viteji jupani și strălucite jupanițe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muște și fel de fel de gângănii infecte; de acolo, ieșeau la soare, să roiască de jur împrejur, într-o dogoare pestilențială, la o distanță mai largă de câtă ar fi-ncăput altădată mulțimea norodului la un mare praznic domnesc.

Primăria celebrei urbi istorice, voind să cinstească cu sfințenie regulamentele de salubritate publică, fără să indispuie pe alegători, cari țineau să nu fie deranjați în practica tradiției lor de a aduce prinosuri sfântului locaș, s-a pus pe gânduri: ce e de făcut cu biserica Vărzaru?…

După multe și mature dezbateri în consiliul comunal, primarul a înaintat ministerului o adresă, prin care cerea autorizație să dărâme biserica pentru cauză de salubritate publică.

În alți termeni decât noi, firește, dar cu aceeași convingere, primarul arăta că bătrâna ruină, după afirmările oamenilor științei, poate deveni la un moment dat un izvor de mari primejdii, o calamitate, pentru populațiunea târgovișteană.

D. primar termina, rugând cu profund respect pe onor. minister să-i răspundă de urgență, până nu-nviază muștele albastre.

Destul de urgent, peste vreo patru­cinci luni, ministerul răspunde primarului că nu poate acorda autorizația cerută până când, conform legii, comisia monumentelor istorice nu va merge la fața locului și nu va face un raport asupra stării și importanței acelei biserici ruinate.

În adevăr, iarăși urgent, un membru al comisiei primește ordin să meargă la fața locului și să constate dacă, din punctul de vedere al legii pentru conservarea monumentelor istorice, este admisibilă cererea primarului.

Însărcinatul ministerului caută o zi-ntreagă și nu găsește monumentul. Merge la primărie și-ntreabă:

– Mă rog, unde e biserica Vărzaru?

– Unde a fost…, vreți să ziceți.

– ?…

– A! am dărâmat-o!

– !…

Și de la primărie, îl conduc pe d. comisar al monumentelor la locul unde se poate convinge singur că biserica Vărzaru a fost.

În locul ruinei, o movilă gigantică de moloz și de cărămizi sparte.

– Bine, domnilor, pentru Dumnezeu și pentru memoria lui Matei Basarab! ce-ați făcut? cum v-a venit să dărâmați?

– Nu se mai putea, domnule! începeau căldurile și-nvia musca!

Solid clădeau bătrânii! Iată ce am aflat de la comisarul însuși, amicul meu, d. Gabrielescu, arhitectul, care e dezolat de această împrejurare.

Dărâmarea a fost dată pe seama unui întreprinzător s-o facă în schimbul materialului ce ar putea scoate de acolo. Zidăria însă era foarte solidă; a trebuit multă muncă pentru a o distruge. Tencuiala fiind fiartă de pe vremuri cu cărămida, cărămizile se spărgeau mai des decât tencuiala, încât întreprinzătorul, văzând că n-are să se poată alege cu nimic, a părăsit lucrarea și astfel au mai rămas câteva părți neatinse, îngropate sub movila de dărâmături.

Printre acestea, d. Gabrielescu a găsit o cărămidă spartă în două cu o inscripție parte slovenește, parte românește. Inscripția a fost făcută cu un vârf de fier, un cui, pe cărămida crudă și apoi au pus-o la cuptor.

Inscripția arată că biserica Vărzaru fusese clădită chiar pe vremea lui Matei Basarab și maistru fusese unul Dima.

D. Gabrielescu observă că tot Dima îl chema și pe artistul care a zidit baia turcească din Iași a lui Vasile Lupu. Poate să fie același: în Târgoviște sunt două biserici, Stelea și Sf. Constantin, zidite de domnul Moldovei, desigur pe când era în bune relațiuni cu domnul Munteniei.

Am întâlnit alaltăieri pe d. arhitect Gabrielescu; era revoltat de fapta d-lui primar.

D-sa va înainta ministerului un raport energic, în care va cere să se pilduiască numaidecât fapta acelui părinte denaturat al vechii capitale.

Raportul va conchide la darea-n judecată a primarului pentru:

1. a i se aplica art. 352 și 353 din codul penal, privitoare la dărâmări prin samavolnicie; și

2. a se osândi la punerea lucrului dărâmat în starea dinaintea dărâmării.

– Domnule, i-am zis eu, pretențiile d-tale sunt absurde, fiindcă:

1. legea prevede reaua-voință, adică intenția de a face rău, prin urmare priceperea gravității faptului, și aci se vede lămurit că priceperea a fost nulă; și

2. mulți, chiar dintre d-voastră arhitecții restauratori de monumente istorice, nu se vor găsi să știe clădi la loc aceea ce, și mai ales cum, a clădit maisterul Dima.

Astfel, din cauză de salubritate publică pe de o parte, iar, pe de alta, pentru a nu contraria sentimentele de evlavie ale alegătorilor târgovișteni, deprinși să aducă prinosuri din inimă la vechea biserică Vărzaru, primarul local, – în loc să îngrijească a se curăța venerabila ruină și a o îngrădi, iar apoi a pune strajă cu strașnică poruncă să rupă urechile oricărui cetățean, aibă și zece voturi la colegiul întâi, când l-a prinde că mai aduce prinosuri – primarul local, doritor de binele public, n-a mai avut răbdare să aștepte decizia comisiei și, scurt! a suprimat monumentul istoric.

Unde? unde să-și mai verse evlavia cetățenii târgovișteni?

Gion, istoricul capitalelor noastre! ce o să zică amicul meu Gion, când îi voi spune fapta primarului de Târgoviște? când îi voi zice:

– Gion, sais-tu, mon vieux coco, que Varzaro vient d’êtr’rasé?

– Pas possib’! o să-mi răspundă el.

– Ma pa’o’ d-honneu’! o să-i zic eu.

– Et par quel raseur? nom d’un Bassaraba! o să întrebe el.

– Par le maire de la bonne vieille capitale des Bassarabas mêmes! o să răspunz eu.

– Allons donc! c’est bizarre autant qu’étrange![1] o să zică dânsul.

  1. – Gion! știi tu, vechiul meu prieten, că Vărzaru e dărâmat până în temelii?
    – Nu se poate!
    – Pe onoare!
    – Și de cine? pe numele unui Basarab!
    – De primarul bunei bătrâne capitale a Basarabilor chiar.
    – Aida de! e bizar pe cât e de straniu! (n.a.).