Cuvinte de folos

Jump to navigation Jump to search
Cuvinte de folos
de Isihie Sinaitul




  • Trezvia e propriu zis curăția inimii, care, din pricina măreției și a frumuseții ei, sau mai bine zis din neatenția și negrija noastră, e azi atât de rară printre monahi. Pe aceasta o fericește Hristos, zicând: „Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Așa fiind, ea se cumpără foarte scump. Trezvia dăinuind mult în om, se face călăuză a vieții drepte și plăcute ale lui Dumnezeu. Iar urcușul în aceasta ne deprinde cu contemplația și cu felul cum trebuie să punem în mișcare, în chip cuvenit, cele trei părți ale sufletului și să ne păzim fără greșeală simțurile. Ea sporește în fiecare zi cele patru virtuți generale, în cel ce împărtășește de ea.
  • Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului și așezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoțești care vin să asculte ce zic și ce fac ucigașele și care este chipul făurit și înălțat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri. Însușindu-se aceste osteneli, ele ne învață, cu multă știință, iscusința războiului minții.
  • Așadar, un fel (mod) al trezviei e să-ți supraveghezi des fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziție, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfățișa minții spre amăgire mincinoasă.
  • Altul constă în a avea pururi inima tăcând adânc și liniștită de orice gând; și să ne rugăm.
  • Altul să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor.
  • Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morții.
  • Cel ce se luptă înlăuntru trebuie să aibă în aceeași clipă aceste patru: smerenie, atenție deplină, împotrivire și rugăciune. Smerenie – fiindcă luptă lui este față de dracii cei mândri, protivnici smereniei; și ca să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, pentru că Hristos urăște pe cei mândri. Atenție – ca să-și facă inima pururi fără de nici un gând, chiar bun dacă ar părea. Împotrivire – pentru ca atunci când ar cunoaște cu agerime pe cel ce vine, îndată să se opună cu mânie celui viclean. „Și voi răspunde, zice, celor ce mă ocărăsc: oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” Rugăciune – ca îndată după împotrivire să strige către Hristos într-un suspin negrăit; și atunci cel ce luptă va vedea pe vrăjmaș risipindu-se prin numele sfânt și închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui.
  • Precum cel ce ține în mână o oglindă, dacă stă în mijlocul multora și privește în ea își vede fața așa cum este, dar vede și pe a altora, care se apleacă spre aceeași oglindă, tot astfel cel ce se apleacă spre inima sa își vede starea sa în ea, dar vede și fețele negre ale Arapilor spirituali.
  • Dar mintea nu poate să biruiască numai prin sine. Să nu cumva să îndrăznească aceasta. Căci fiind vicleni, se prefac că sunt biruiți, dar pe de altă parte o fac să cadă prin slava deșartă. Prin chemarea lui Iisus însă, ei nu rabdă să stea și să te înșele nici măcar o clipă.
  • Vezi să nu-ți faci păreri înalte despre tine, ca Israel cel de odinioară, și să te predai și tu vrăjmașilor spirituali. Căci acela, fiind izbăvit de Egipteni prin Dumnezeul tuturor, și-a născocit sie-și ca ajutor idol turnat.
  • Iar prin idol turnat să înțelegi mintea noastră slabă, care, câtă vreme cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor răutății, le izgonește ușor și cu știință măiastră pune pe fugă puterile nevăzute și războinice ale vrăjmașului. Dar când îndrăznește nesăbuită să se reazeme cu totul pe sine, se rostogolește ca pasărea zisă Oxypteros (repede zburătoare). „Spre Dumnezeu, zice, a nădăjduit inima mea și am fost ajutat; și a înflorit iarăși trupul meu”. Sau: „Cine, afară de Domnul, mă va ridica pe mine și va sta împreună cu mine împotriva nenumăratelor gânduri uneltite cu viclenie?” Iar cel ce se nădăjduiește în sine și nu în Dumnezeu va cădea cădere jalnică.
  • Chipul și rânduiala liniștii inimii acesta este: Dacă vrei să lupți, să-ți fie mica gânganie a păianjenului pururi pildă. Iar de nu, încă nu te-ai liniștit cum trebuie cu mintea. Acela vânează muște mici. Iar tu, dacă faci așa și vrei să-ți câștigi liniștea sufletului cu osteneală, nu înceta să ucizi pururi „pruncii babilonești”. Căci pentru această ucidere vei fi fericit de Duhul Sfânt, prin David.
  • Dacă petreci pururi în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morții, cu învinuirea de sine, cu împotrivire și cu chemarea lui Iisus Hristos și umbli cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe calea strâmtă, dar aducătoare de bucurie și de desfătare a minții, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplații) ale Sfinților și ți se vor lumina taine adânci de către Hristos, „în care sunt ascunse comorile înțelepciunii și ale cunoștinței” și „în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii trupește”. Căci vei simți lângă Iisus că Duhul Sfânt saltă în sufletul tău. Pentru că de la El se luminează mintea omului să privească cu fața descoperită. „Căci nimeni nu numește pe Iisus Domn, fără numai în Duhul Sfânt”, care adeverește în chip tainic pe Cel căutat.
  • Dar iubitorii de învățătură trebuie să mai știe și de aceea că pizmașii draci adeseori ascund și retrag de la noi războiul, pizmuindu-ne vrăjmașii pentru folosul, cunoștința și urcușul spre Dumnezeu ce le-am avea din război și pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea și să ne facă iarăși neatenți cu cugetul. Căci scopul necontenit și lupta lor este să nu ne lase să fim cu luare aminte la inima noastră, cunoscând bogăția adunată în suflet din atenția de fiecare zi. Dar noi să ne ridicăm atunci cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos spre vederi (contemplații) duhovnicești și războiul iarăși vine în minte; dar toate să le facem numai cu sfatul, ca să zic așa, al Domnului însuși, și cu smerenie.
  • Căci petrecând în chinovie, trebuie să tăiem toată voia noastră din proprie hotărâre și cu dragă inimă, însuși Dumnezeu fiind cu proestosul nostru. Și așa să ne facem și noi ca niște lucruri de vânzare, lipsite de voință. Iar ca metodă în acestea se cuvine să nu punem în mișcare iuțimea fără judecată și împotriva firii, și pe urmă să ne aflăm fără îndrăzneală în războiul nevăzut. Căci voia noastră, netăiată de noi de bună voie, obișnuiește să se mânie pe cei ce încearcă să o taie fără să vrem. Iar din aceasta, iuțimea stârnindu-se cu lătrături rele, nimicește cunoștința luptei, pe care abia cu multă osteneală a putut-o dobândi. Căci iuțimea are putere stricătoare. Dacă e mișcată spre gânduri drăcești, le strică și le omoară pe acelea; dacă iarăși se tulbură împotriva oamenilor, strică gândurile cele bune din noi. Așadar iuțimea, precum văd, e stricătoare a oricărui fel de gânduri, fie rele, fie de-a dreapta, dacă se nimeresc. Căci ea ni s-a dat de Dumnezeu ca armă și ca arc, dacă nu e folosită în amândouă părțile. Iar dacă lucrează în chip diferit, e stricătoare. Căci eu am cunoscut un câine, de altfel îndrăzneț împotriva lupilor, care sfâșia oile.
  • Astfel trebuie să fugim de semeție, ca de veninul de aspidă și să ocolim multele întâlniri, ca pe niște șerpi și pui de vipere. Căci acestea pot să ne ducă repede la desăvârșita uitare a războiului celui dinăuntru și să coboare sufletul de la bucuria înaltă, pe care o are inima din curăție. Fiindcă blestemata uitare se opune atenției ca apa focului și în toată vremea o războiește cu puterea. Căci de la uitare ajungem la negrijă, iar de la negrijă la dispreț, la lâncezeală și la pofte necuviincioase. Și așa ne întoarcem iarăși îndărăt, ca și câinele la vărsătura sa. Și fugim așadar de semeție, ca de un venin de moarte. Iar râul uitării și cele ce izvorăsc din ea le vindecă sigur paza minții și chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci fără El nu putem face nimic.
  • Nu suntem mai tari ca Samson, nici mai înțelepți ca Solomon, nici mai cunoscători ca David, nici mai iubitori de Dumnezeu ca Petru verhovnicul. Să nu ne încredem, așadar, în noi. Căci zice Scriptura: „Cel ce se încrede în sine va cădea cădere jalnică”.
  • Să învățăm de le Hristos smerită cugetare; de la David umilință; iar de la Petru să plângem pentru căderile ce ni se întâmplă. Dar să nu deznădăjduim ca Samson, ca Iuda și ca Solomon cel prea înțelept.
  • Căci „diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”, împreună cu puterile sale. Prin urmare, să nu înceteze niciodată atenția inimii, trezvia, împotrivirea și rugăciunea către Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. Căci ajutor mai mare, afară de Iisus, nu vei afla în toată viața ta. Fiindcă numai Domnul singur cunoaște, ca Dumnezeu, vicleniile, meșteșugirile și înșelăciunile dracilor.
  • Așadar sufletul să se încreadă în Hristos și să-l cheme pe El și să nu se înfricoșeze nicidecum. Căci nu luptă singur, ci cu înfricoșatul Iisus Hristos, Făcătorul tuturor celor ce sunt, trupești și netrupești, sau văzute și nevăzute.
  • Precum copilul mic și fără răutate, văzând pe vreun făcător de năluciri, se bucură și se ia după el din nevinovăție, așa și sufletul nostru, fiind simplu și bun (căci așa a fost creat de bunul Stăpân) se desfată de momelele nălucirilor diavolului; și, amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun, precum aleargă porumbița spre cel ce întinde curse puilor ei. Și așa își amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavolești. Dacă întâlnește fața unei femei frumoase, sau altceva oprit cu totul de poruncile lui Iisus Hristos, voiește să plănuiască ceva cu ele, ca să prefacă în faptă ceea ce i s-a arătat frumos. Și atunci, căzând la consimțire, preschimbă, prin mijlocirea trupului, în faptă nedegiuirea din cugetare, spre osânda proprie.
  • Acesta-i meșteșugul vicleanului; și cu aceste săgeți otrăvește tot sufletul. De aceea nu e fără primejdie. De aceea nu e fără primejdie să lăsăm să intre în inima noastră gândurile, înainte ca mintea să ne fi fost mult cercată în război, și mai ales la început. Fiindcă într-o clipă sufletul nostru se încântă de momelile diavolești, se îndulcește de ele și le urmează. Ci trebuie numai să le înțelegem și îndată să le tăiem de cum răsar și ne atacă (ne momesc). Dar după ce, prin războire îndelungată în acest lucru minunat, mintea s-a exercitat în el și-l înțelege și a dobândit deprinderea neîncetată a războiului, încât pătrunde cu adevărat gândurile, și cum zice Proorocul: „Poate stăpâni ușor vulpile cele mici”, atunci trebuie să lase gândurile să vină înăuntru, apoi să le războiască în Hristos, să le vădească cu știință și să le doboare.
  • Întâi este momeala (atacul); al doilea, însoțirea sau amestecarea gândurile noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimțirea (învoirea) minții de a afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; al patrulea este fapta din afară, sau păcatul. Dacă, prin urmare, mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire și chemarea Domnului Iisus, va pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, cele ce urmează din ele rămânând fără împlinire. Căci cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin nălucire și gânduri. Despre momeală David zice: „În dimineți am ucis pe toți păcătoșii pământului” și celelalte; iar despre consimțire, marele Moise zice: „Și nu te vei învoi cu ei”.
  • Mintea cu minte se încaieră la luptă în chip nevăzut; mintea drăcească cu mintea noastră. De aceea e de trebuință să strigăm către Hristos ca să depărteze mintea drăcească, iar biruința să ne-o dea nouă, ca un iubitor de oameni.
  • Chip al liniștii din inimă să-ți fie cel ce are o oglindă și se uită în ea; și atunci vei vedea cele scrise spiritual în inima ta, rele și bune.
  • Mintea atentă la lucrarea ei ascunsă va dobândi împreună cu celelalte bunuri, care izvorăsc din lucrarea neîncetată a păzirii de sine, și izbăvirea celor cinci simțuri de relele din afară. Căci fiind neîncetat atentă prin virtutea și prin trezvia sa, și vrând să se desfăteze cu gândurile cele bune, nu îngăduie să fie furată prin cele cinci simțuri, când se apropie de ea gândurile materiale și deșarte. Ci cunoscând înșelăciunea lor, le retrage de cele mai adeseori înlăuntrul său.
  • Stăruie înlăuntrul minții și nu vei obosi în ispite; dar dacă pleci de acolo, rabdă cele ce-ți vin asupra.
  • Mintea se orbește prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deșartă și prin plăcere.
  • Cunoștința și credința, tovarășele firii noastre, nu se slăbesc pentru nimic altceva, decât din pricina acelora.
  • Iuțimea, mânia, războaiele, uciderile și toată lista celorlalte rele, din pricina acelora s-au întărit atât de mult între oameni.
  • Bunul smereniei e greu de câștigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălțare și iubit de Dumnezeu și pierzător aproape al tuturor rele urâte de Dumnezeu și aflătoare în noi. Vei afla ușor într-un om lucrările parțiale ale altor virtuți. Dar căutând în el mireasma smereniei, anevoie o vei găsi. De aceea trebuie multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice că diavolul este necurat, fiindcă a lepădat de la început acest bun al smeritei cugetări și a iubit mândria. De aceea e și numit duh necurat în toate Scripturile. Căci ce necurăție trupească poate să-și adune cel ce este cu totul necorporal, netrupesc, neașezat într-un loc, ca să i se zică, din această latură, necurat? Este vădit că din pricina mândriei a fost numit necurat, deoarece din Înger curat și luminos s-a arătat pe urmă spurcat. Căci necurat este înaintea Domnului tot cel ce se înalță cu inima. Fiindcă primul păcat este, zice, mândria. De aceea a zis și mândrul Faraon: „Pe Dumnezeu tău nu-l știu și pe Israel nu-l voi lăsa să plece”.
  • Zice gura lui Hristos, stâlpul Bisericii, marele nostru Părinte Vasile: „Mult ne ajută să nu păcătuim, nici să cădem în ziua următoare în aceleași greșeli, ca, după încheierea zilei, să cercetăm în conștiința noastră noi înșine cele ale noastre: ce am greșit și ce am săvârșit după dreptate? Aceasta o făcea și Iov pentru sine și pentru copiii săi. Căci socotelile din fiecare zi luminează ceea ce se face sau e de făcut în fiecare ceas”. Și iarăși tot el zice: „Măsura e lucrul cel mai bun”.
  • Iar altul dintre înțelepții în cele dumnezeiești a zis: „Începutul rodirii este floarea și începutul făptuirii înfrânarea”. Prin urmare, să ne înfrânăm; iar aceasta, cu măsură și cu cântar, cum ne învață Părinții. Toată ziua celor douăsprezece ceasuri să o petrecem întru păzirea minții. Căci făcând așa, vom putea să stingem, cu Dumnezeu, păcatul și să-l micșorăm printr-o anumită silă. Deoarece silită este și petrecerea virtuoasă, prin care se dă Împărăția Cerurilor.
  • Cel ce se ocupă neîncetat cu cele dinăuntru este cumpătat. Dar nu numai atât, ci și contemplă, cunoaște pe Dumnezeu și se roagă. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Umblați în duh, și pofta trupului să nu o săvârșiți”.
  • Cel ce nu știe să umble pe calea duhovnicească, nu poartă grijă de cugetările pătimașe; ci toată preocuparea lui se mișcă în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în desfrânare, în întristare, în mânie și pomenirea răului și prin aceasta își întunecă mintea, sau se dedă la o nevoință fără măsură și-și tulbură înțelegerea.
  • Nu-ți închina toată atenția ta trupului, ci hotărăște-i lui nevoința după putere. Și toată mintea ta întoarce-o spre cele dinăuntru. Căci „nevoința trupească la puțin folosește, iar evlavia spre toate e de folos”.
  • Când patimile s-au potolit, vine mândria. Iar aceasta se întâmplă fie pentru că n-au fost tăiate pricinile, fie pentru că s-au retras dracii cu viclenie.
  • Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, și celor ce slujesc Lui bine le dăruiește slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. Dar încă e slugă credincioasă cel ce se cinstește pe Stăpân face cele poruncite de El. Iar greșind sau neascultând, rabdă cele ce vin asupra sa ca cele ce i se cuvin. Fiind deci iubitor de învățătură, fă-te și iubitor de osteneală. Căci cunoștința simplă îngâmfă pe om.
  • Încercările ce ne vin pe neașteptate ne învață cu bun rost să ne facem iubitori de osteneală.
  • E proprie stelei lumina din jurul ei; tot așa e proprie cinstitorului și temătorului de Dumnezeu simplitatea și smerenia. Căci nu este alt semn care să facă cunoscuți și să arate pe ucenicii lui Hristos, ca cugetul smerit și înfățișarea umilită. Aceasta o strigă toate cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu viețuiește așa, adică întru smerenie, cade din părtășia Celui ce s-a smerit pe Sine până la cruce și moarte, care este și legiuitorul cu fapta al dumnezeieștilor Evanghelii.
  • „Iar sfârșitul cuvântului tot auzi-l: teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui” și cu mintea și de simțirea. Căci dacă te silești să le păzești cu mintea, puțină trebuință vei avea de osteneli trupești ca să le păzești. Căci zice David: „Voit-am să fac voia Ta și legea Ta în mijlocul pântecelui meu”. De nu va face omul în mijlocul pântecelui, adică în mijlocul inimii, voia lui Dumnezeu și legea lui, nu o poate face cu ușurință nici în afară. Și va zice către Dumnezeu cel fără trezvie și nepăsător: Nu vreau să cunosc căile Tale. Desigur o va spune aceasta pentru lipsa iluminării dumnezeiești, de care e plin cel părtaș de ea, devenind tot mai neclintit în cele dumnezeiești.
  • Trebuie să ne ostenim pentru păzirea celor cinstite. Iar cistite cu adevărat sunt acelea care ne păzesc de tot păcatul prin simțuri și prin minte. Acestea sunt: paza minții, împreună cu chemarea lui Iisus Hristos; privirea neîncetată în adâncul inimii; liniștea necontenită a cugetării, ca să zic așa chiar și din partea gândurilor ce ni se par de-a dreapta; și silința de-a ne afla goliți de gânduri, ca să nu ne înșele hoții. Căci deși ne ostenim stăruind în inimă, dar și mângâierea e aproape.
  • Căci inima păzită neîncetat, chiar dacă nu i se îngăduie să primească formele, chipurile și nălucirile duhurilor întunecate și viclene, obișnuiește totuși să nască din ea gânduri luminoase. Precum cărbunele naște flacăra, tot așa cu mult mai mult Dumnezeu, care locuiește în inimă de la Botez, dacă află văzduhul cugetării noastre curat de vânturile răutății și păzit de supravegherea minții, aprinde puterea noastră de înțelegere spre contemplație, ca flacăra ceara.
  • Trebuie să învârtim pururi în cuprinsul minții noastre numele lui Iisus Hristos, precum se învârtește fulgerul în văzduhul tăriei, când e să înceapă ploaia. Aceasta o știu cu exactitate cei ce au experiența minții și a războiului dinăuntru. Deci să purtăm după o ordine războiul minții astfel: întâi atenție; pe urmă cunoscând că vrăjmașul a aruncat un gând, să-l lovim în inimă cu cuvinte de mânie și de blestem; în al treilea rând, să ne rugăm îndată împotriva lui, adunându-ne inima în chemarea lui Iisus Hristos, ca îndată să se risipească năluca drăcească, ca să nu se ia mintea după nălucire, ca un prunc amăgit de oarecare făcător de năluciri (scamator).
  • Precum cel ce privește la soare e cu neputință să nu-și umple privirile de lumină îmbelșugată, la fel cel ce se apleacă să privească văzduhul inimii nu se poate să nu se lumineze.
  • Dracii ne duc pururi spre păcătuire prin nălucire și minciună. De fapt, prin nălucirea iubirii de argint și a câștigului l-au făcut pe ticălosul de Iuda să vândă pe Domnul și Dumnezeu tuturor. Și prin minciuna unei odihne trupești fără preț, a cinstei, a câștigului și a slavei, l-au dus la spânzurătoare și i-au pricinuit moartea veșnică. Ticăloșii l-au răsplătit cu ceea ce era contrar nălucirii sau momelii lor.
  • Știința științelor și meșteșugul meșteșugurilor e meșteșugul gândurilor viclene. Deci este nu mod desăvârșit și un meșteșug minunat împotriva lor. El stă în a privi în Domnul nălucirea momelii și a păzi cugetarea, precum păzim ochiul sensibil și privim ager cu el la ceea ce vine, poate, să-l lovească și depărtăm, cât putem, orice gunoi din el.
  • Suntem datori să mișcăm cele trei părți ale sufletului în chip cuvenit și potrivit cu firea, cum au fost create de Dumnezeu: Mânia, împotriva omului nostru din afară și a șarpelui Satan. Mâniați-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniați-vă pe voi înșivă și pe diavolul. „Mâniați-vă, ca să nu păcătuiți împotriva lui Dumnezeu”. Pofta trebuie să o mișcăm spre Dumnezeu și virtute. Iar rațiunea să o punem în fruntea acestora amândouă cu înțelepciune și cu știință, spre a porunci, a sfătui, a pedepsi și a stăpâni cum stăpânește împăratul peste robi; și atunci rațiunea din noi le cârmuiește pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se răscoală împotriva rațiunii și vreau să o conducă, să punem rațiunea peste ele. Căci zice fratele Domnului: „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela e bărbatul desăvârșit, puternic să înfrâneze și întreg trupul” și celelalte. Fiindcă, vorbind adevărat, toată nelegiuirea și păcatul se săvârșesc prin acestea trei, precum toată virtutea și dreptatea se susțin iarăși prin acestea trei.
  • Mintea se întunecă și rămâne neroditoare atunci când grăiește cuvinte lumești, sau când, primindu-le în cuget, stă de vorbă cu ele, sau cânt trupul împreună cu mintea se ocupă în deșert cu niscai lucruri supuse simțurilor, sau când monahul se dedă la deșertăciuni. Căci atunci îndată pierde căldura, străpungerea, îndrăznirea în Dumnezeu și cunoștința. Căci cu cât suntem mai atenți la minte, ne luminăm, și cu cât suntem mai neatenți, ne întunecăm.
  • Călătorul, care începe să facă o cale lungă, anevoie de umblat și plină de necazuri, gândindu-se să nu se rătăcească la întoarcere, așează niște semne și niște țăruși în drumul său, ca să-i facă ușoară întoarcerea la ale sale. Iar bărbatul care călătorește cu trezvie își înseamnă cuvintele (auzite), gândindu-se și el la același lucru.
  • Sfinții Părinți privesc pe legiuitorul Moise ca pe un chip al minții. Căci el vede pe Dumnezeu în rug, i se umple față de slavă, e făcut Dumnezeu al lui Faraon de către Dumnezeul Dumnezeilor, bate Egiptul, scoate pe Israel și dă legea, care luate figurat, după duh, sunt fapte și drepturi de-ale minții.
  • Iar Aaron, fratele legiuitorului, este socotit chip al omului din afară. De aceea și noi, mustrându-l pe acesta cu mânie, ca Moise pe Aaron care a greșit, îi zicem: „Ce ți-a greșit Israel, că te-ai grăbit să-i depărtezi pe ei de la Domnul Dumnezeul cel viu, Atotțiitorul?”
  • Precum fără corabie mare nu e cu putință a trece marea, așa fără chemarea lui Iisus Hristos nu e cu putință a izgoni momeala gândului rău.
  • Împotrivirea obișnuiește să aducă la tăcere, iar chemarea (lui Iisus Hristos) să izgonească din inimă gândurile. Căci atunci când momeala ia chip în suflet prin nălucirea lucrului sensibil, de pildă când fața celui ce ne-a supărat, sau nălucirea frumuseții femeiești, sau a aurului, sau a argintului, vin una câte una în cugetul nostru, îndată ni se dau pe față gândurile ținerii de minte a răului, ale curviei și ale iubirii de argint care pricinuiesc nălucirile inimii. Și dacă mintea noastră e încercată și disciplinată, având deprinderea de a observa și de a vedea curat și limpede nălucirile și înșelăciunile amăgitoare ale celor răi, stinge cu ușurință, prin împotrivire și prin rugăciunea lui Iisus Hristos, săgețile aprinse ale diavolului îndată, ce s-au arătat, neîngăduind fanteziei pătimașe să se miște deodată cu momeala și să modeleze cu patimă gândurile noastre după forma ce ni s-a arătat, sau să stea de vorbă cu ea în chip prietenos, sau să gândească mult la ea, sau să-și dea învoire cu ea. Căci din acestea urmează neapărat, ca nopțile zilelor, faptele rele.
  • Dacă însă mintea noastră este neîncercată în iscusința trezviei, îndată se amestecă în chip pătimaș cu chipul ce i s-a nălucit, oricare ar fi, și stă de vorbă cu el, primind întrebări necuvenite și dând răspunsuri. Și atunci gândurile noastre se amestecă nu nălucirea drăcească, aceasta crescând și sporind și mai mult, ca să pară minții, care a primit-o și pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă și plăcută. Mintea pățește atunci același lucru care s-ar întâmpla, de pildă, dacă s-ar arăta un câine undeva într-o livadă, unde se nimeresc și niște miei, care, fiind fără răutate, aleargă la câinele ce li se arată ca la maica lor, necâștigând din apropierea câinelui altceva, decât că se umplu de necurăția și de putoarea aceluia. În același chip și gândurile noastre aleargă prostește spre toate nălucirile drăcești din minte și amestecându-se, precum am spus, cu acelea, pot fi văzute voind împreună să dărâme Troia, ca Agamemnon cu Menelaos. Căci așa se sfătuiesc și ele ce trebuie să facă spre a trece ćn faptă, prin trup, frumoasa și dulcea nălucire ce li s-a arătat în chip amăgitor prin înrâurirea drăcească. Așa se înfăptuiesc înăuntru căderile sufletului. Pe urmă cele dinăuntru ale inimii se prelungesc și în afară în chip necesar.
  • Mintea e un lucru ușor și fără răutate, care lesne se ia după năluciri și anevoie se reține de la nălucirile nelegiuite, dacă nu are gândul stăpânitor peste patimi, care să o împiedice necontenit și să o țină în frâu.
  • Greu și neplăcut lucru pare oamenilor a se liniști sufletește de orice gând. Și într-adevăr e anevoios și ostenitor. Nu e greu numai pentru cei neînvățați cu războiul să-și închidă și să-și îngrădească partea netrupească, ci și pentru cei ce au dobândit iscusința luptei nemateriale dinăuntru. Dar cel ce L-a sălășluit în pieptul său pe Domnul Iisus prin rugăciune neîncetată nu va osteni urmându-l Lui, după cuvântul Proorocului. Și unul ca acesta nu va dori zi petrecută omenește, pentru frumusețea, desfătarea și dulceața lui Iisus; iar pe dușmanii săi, necredincioșii draci, care umblă împrejur, nu se va teme, grăindu-le din poarta inimii și, prin Iisus, izgonindu-i din spate.
  • Întru mulțimea „păcii se va desfăta”, după David, cel ce nu primește față de om, judecând nedreptate în inima sa, adică primind chipuri de ale duhurilor rele și prin chipuri cugetând păcatul; sau judecând rău în pământul inimii sale și prin aceasta predând păcatului pe cele drepte. Căci marii și cunoscătorii Părinți au numit într-unele scrieri de ale lor și pe draci oameni, pentru facultatea lor rațională, cum este locul din Evanghelie, unde zice Domnul: „Un om rău a făcut aceasta” și a amestecat în grâu neghină. Iar răul de la aceștia ne vine pentru că nu ne împotrivim repede; de aceea suntem biruiți de gândurile rele.
  • Lucrul trezviei necontenite, sau folosul și marele câștig pe care-l aduce ea sufletului, este să vadă îndată nălucirile gândurilor care au luat chip în minte; iar al împotrivirii este să respingă și să dea pe față gândul care încearcă să intre în văzduhul minții noastre prin nălucirea (închipuirea) vreunui lucru supus simțurilor. Dar ceea ce stinge și împrăștie îndată orice intenție a vrăjmașilor, orice gând, orice nălucire, orice formă și orice statuie rea, este chemarea Domnului. Căci de fapt și noi înșine vedem în minte înfrângerea lor prin Iisus, marele nostru Dumnezeu, și izbăvirea noastră, a smeriților, a neînsemnaților și a netrebnicilor.
  • Cei mai mulți nu știm că toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai năluciri de ale lucrurilor sensibile și lumești. Iar dacă stăruim mult timp în rugăciune, cu trezvie, rugăciunea golește cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmașilor și marele câștig al rugăciunii și al trezviei. „Și cu ochii tăi vei privi și răsplătirea păcătoșilor spirituali vei vedea” și tu însuți cu mintea, și vei înțelege, zice David, dumnezeiescul cântăreț.
  • Orice monah va avea frică și va sta departe de lucrul duhovnicesc, înainte de a se îndeletnici cu trezvia minții, fie pentru că nu cunoaște frumusețea ei, fie pentru că, cunoscând-o, nu o poate urmări, din pricina lenii. Dar frica se va risipi fără doar și poate, când va începe lucrarea de păzire a minții, care este și se numește filosofia activă a minții. Căci atunci va fi ca unul care a aflat calea care a zis: „Eu sunt calea, învierea și viața”.
  • Și iarăși va fi înfricat văzând mulțime de gânduri și mulțime de prunci babilonești. Dar și această frică o risipește Hristos, dacă ne bazăm necontenit pe El, ca pe fundamentul cugetării; iar pruncii babilonești îi aruncăm la pământ, izbindu-i de această Piatră, împlinindu-ne, potrivit cuvântului, pofta noastră cu privire la ei: „Cel ce păzește, zice, porunca, nu va cunoaște cuvânt rău”. „Căci fără de mine, zice, nu puteți face nimic”.
  • Gândurilor simple și fără patimă le urmează cele pătimașe, precum am aflat într-o îndelungată experiență și observare. Precum șarpele urmează porumbelului ce intră în cuibul lui, socotesc că cele dintâi deschid intrarea celor de al doilea, și cele nepătimașe celor pătimașe.
  • Cu adevărat omul trebuie să se taie, prin hotărâre liberă, în două; și trebuie să se rupă cu cea mai înțeleaptă înțelegere, precum am spus. Se cuvine cu adevărat să se facă el însuși dușman neîmpăcat al său. Deci trebuie să avem față de noi înșine dispoziția ce o are cineva față de un om care l-a necăjit și nedreptățit cumplit, ba chiar mai mult decât atâta, dacă vrem să împlinim marea și cea dintâi poruncă, adică să dobândim viețuirea lui Hristos, fericita smerenie, felul vieții din trup a lui Dumnezeu. De aceea zice Apostolul: „Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” Căci nu se supune legii lui Dumnezeu. Arătând apoi că a supune trupul voii lui Dumnezeu face parte din cele ce stau în puterea noastră, a zis: „Căci dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am fi judecați; dar judecându-ne Domnul, ne pedepsește.
  • Începutul rodirii este floarea, iar începutul observării minții înfrânarea în mâncări și băuturi, lepădarea și respingerea oricărui fel de gânduri și liniștea inimii.
  • Dacă omul din lăuntru petrece în trezvie, cum zic Părinții, este în stare să păzească și pe cel din afară. Dar noi și dracii făcători ai răutății săvârșim în comun amândouă felurite de păcate. Aceia dau chip păcatului în gânduri numai, sau în zugrăviri de năluciri în minte, precum voiesc. Iar noi îl săvârșim și prin gânduri înăuntru și prin fapte în afară. Dracii, fiind lipsiți de grosimea trupurilor, își pricinuiesc și lor și nouă muncile numai prin gânduri, prin viclenie și prin înșelăciune. Dacă n-ar fi lipsiți, blestemații, de grosimea trupului, n-ar întârzia să păcătuiască și prin fapte, păstrându-și de-a pururi voia liberă gata de a necinsti pe Dumnezeu.
  • Rugăciunea de un singur cuvânt (sau gând) omoară și preface în cenușă amăgirile lor. Căci Iisus, Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, chemat de noi necontenit și fără lenevie nu le îngăduie acestora să-și arate minții în oglinda cugetării, nici începutul intrării, pe care unii o numesc momeală, nici vreun chip oarecare și nici să grăiască niscai cuvinte în inimă. Iar nepătrunzând vreun chip drăcesc în inimă, ea va fi goală, precum am spus, și de gânduri. Căci dracii au obiceiul să vorbească cu sufletul și să-l învețe păcatul prin gânduri, ascunzându-se de el.
  • Cele opt gânduri mai generale ale răutății, în care se cuprinde tot gândul și din care se nasc toate (ca din Hera și Zeus toți dracii blestemați, cinstiți ca zei de greci, după miturile lor), se suie toate în poarta inimii și, aflând mintea nepăzită, intră unul câte unul la vremea sa. Apoi oricare dintre cele opt gânduri, suindu-se și intrând în inimă, aduce cu sine un roi de alte gânduri nerușinate. Și așa, întunecând mintea, ațâță trupul, îndemnându-l la săvârșirea de fapte rușinoase.
  • Deci cel ce păzește capul șarpelui și prin mânioasă împotrivire se folosește de cuvinte, curajoase, lovindu-l cu pumnul în față, a alungat vrăjmașul de la sine. Căci zdrobind capul, a pus pe fugă multe gânduri rele și fapte și mai rele. Și astfel cugetarea rămâne netulburată, Dumnezeu primind privegherea ei asupra gândurilor și dăruindu-i, în schimb, să știe cum trebuie să biruiască pe cei ce o războiesc și cum trebuie inima să se curețe pe încetul de gândurile care spurcă pe omul dinăuntru. Căci zice Domnul Iisus: „Din inimă ies gândurile rele, curvie, preacurvie … și acelea sunt care spurcă pe om”.
  • Deci așa poate sufletul să stea, întru Domnul, în cuviința, în frumusețea și în dreptatea sa, cum a fost zidit de la început de Dumnezeu, bun foarte și curat, precum zice marele slujitor al lui Dumnezeu, Antonie: „Sufletul având minte după fire, se susține în virtute”. Sau iarăși zice: „Dreptatea sufletului stă în a păstra mintea după fire, precum a fost zidită”. Iar peste puțin zice iarăși: „Să ne curățăm cugetarea, căci eu cred că dacă sufletul s-a curățit din toate părțile și rămâne în starea firească, poate, ajungând străvăzător, să vadă mai mult și mai departe decât dracii, având în el pe Domnul, care-i descoperă”. Acestea le spune vestitul Antonie, cum zice marele Atanasie în „Viața” lui.
  • Orice gând este o nălucire a unui lucru sensibil, apărută în minte. Căci Asirianul fiind minte, nu poate să ne amăgească astfel, decât folosindu-se de lucrurile cunoscute de noi prin simțuri și obișnuite nouă.
  • Sufletul e întunecat deopotrivă de acestea două: de vorbirile gândurilor în cugetare și de întâlnirile și vorbele deșarte de ocară. Cei ce vreau să fie feriți de păgubirea minții trebuie să se întristeze atât de gândurile cât și de oamenii cărora le place să vorbească degeaba, pentru o pricină foarte binecuvântată: ca nu cumva, întunecându-se mintea, să i se moleșească trezvia. Căci întunecându-ne din pricina uitării, ne pierdem mintea.
PD-icon.svg Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.