Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor 2

Jump to navigation Jump to search
Cuvânt de învățătură la Dumineca Florilor
de Antim Ivireanul


Mérgeț în satul carele iaste înaintea voastră și numaidecât veți găsi o asină legată și mânzul cu ia. Dezlegându-o, o aduceți și, de va zice cineva ceva, veți zice că acéstia Domnului trebuesc și numaidecât va trimite pre iale.

Cum va putea fi adevărat Domnul tuturor făpturilor a-i fi lipsă de niște dobitoace ca acéstia? Că de i-au fost lipsă de cară și de căruțe, ca să meargă undevaș, are el cu mult mai slăvite și mai lăudate cară decât acéstia; că zice David, Psalm 17: S-au suit pe heruvimi și au zburat; zburat-au pe arepile vântului.

De sunt, drept acéia carăle lui Dumnezeu acéstia, cum i-au fost lipsă a să purta de niște dobitoace netrébnice, ca acéstia? Lipsă i-au fost nu numai pentru sine, ci mai vârtos pentru mine, că mă îngroziia pre mine mai de demult mărirea acéia de care iaste scris: Înfricoșat iaste cela ce ia sufletele boiarilor, înfricoșat iaste mai mult decât împărații pământului. Și iarăș zice într-alt loc: Dumnezeul izbândirilor, domnul Dumnezeul izbândirilor slobod au lucrat, de care frică și groază fiind cuprins și începătoriul neamului omenesc, strămoșul nostru Adam, s-au ascuns și < n-a > cutezat ca să iasă înaintea înfricoșatei féței lui Dumnezeu, pentru că aceastași Dumnezeu, precum iaste înfricoșat și groaznic, așa iaste de blând și de smerit. Că n-au vrut neamul omenesc cu groază și cu înfricoșare să-l întoarcă de la rătăcire, ci cu blândéțe și cu faceri de bine. Pentu acéia zice că i-au fost lipsă tocma de acéste dobitoace, pre care fu dus, smerit și cu blândéțe, în Ierusalim.

Iar pentru că mai de-nainte arătase din destul mărirea îngrozirii și a dreptății, să cuveniia drept acéia a arăta celor muritori tocma și mulțimea blândéțelor și a milostivirii, vrând ca să se împlinească și prorociia prorocului Zahariei care au zis?Spuneț fétei Sionului: iată împăratul tău vine la tine blând și șezând pre asin și pre mânz, fiiul cei de supt jug, cu care cuvinte Duhul Sfânt groaza carea o putea socoti norodul, pentru numele cel împărătesc, făcând pomenire de blândéțe și de smerenie, minunat o au potolit întru atâta cât nu era nimic așa de sărac și de lepădat, carele să socotească că nu va putea mérge la împăratul cel cu numele smérin și sărac.

Deci spre arătarea aceștii faceri de bine, iubite, cu adevărat i-au fost lipsă lui Dumnezeu, de acéle dobitoace. Că precum împărații cu alt féliu de haine când merg la vânat, cu alt fel când merg la îngropăciuni și cu alt fel de haine când merg la nunte, așa și Dumnezeu, după vremi să înfrumușățează. Drept acéia, cu alt fel de podoabă va veni când va judeca lumea, că va veni pre norii ceriului, cu putére și cu slavă mare; că așa să cuvine, mai vârtos judecătoriului. Iară acuma, pentru că nu vine să judece, ci vine ca să răscumpere și să întoarcă cătră sine neamul omenesc, precum însuș grăiaște, n-au trimis Dumnezeu pre Fiiul său în lume, ca să judece lumea, ci pentru ca să mântuiască lumea printr-însul.

Și tocma pentru aceasta i-au trebuit să vie îmbrăcat cu blândéțe și cu smerenie, ca nu doară viind cu altă slavă oarécarea mai mare, să se spară oamenii și să fugă de dânsul, precum odinioară jidovii în muntele Sinaii, spăriindu-se, au fugit, neputând răbda groaza și mărirea lui. Că de ar avea cineva ochi ca aceia cu carii ca într-o oglindă, măcar cât de puțintel să poată vedea acea făr de săvârșit și nespusă mare adâncime a facerilor de bine a lui Dumnezeu, acela adevărat n-ar putea să se oprească ca să nu să aprinză de dragoste și de bucurie și ca să nu vestească de pururea laudele dumnezeiești și ca să nu să răpească în minte de minunea unor faceri de bine, ca acéstia.

Și carii socotesc, drept acéia, acéste faceri de bine zioa și noaptea oare de ce bucurie vor fi cuprinși? Și cu ce veselie să vor răsfăța și ce sărbători vor prăznui? Ce Psalmi și ce cântări vor cânta? Că adevărat, nu numai cu Psalmi și cu cântări de veselie trebuiaște să prăznuim o facere de bine ca acéasta, ce și preste fire (putem a zice) oarecare lucru de bucurie mare să facem și cu veselie din destul să prăznuim.

Și, pentru ca să nu fie bucuriia și veseliia noastră în deșert, trebue să cunoaștem cu ochii cei sufletești prăznuirea vremii aceștiia, ca să nu ne zică și noao prorocul: Uliul pre ceriu au cunoscut vrémea sa, turtureaoa, rândureaoa și barza au cunoscut vrémea venirei lor, iar norodul mieu n-au cunoscut judecata lui Dumnezeu. Că urât lucru va fi și necuvios, când păsările vor cunoaște vrémea lor și după vrémea acéia îș vor ști schimba lăcașurile sale.

Iar noi, vremile céle rânduite de sfânta besérică, spre spăseniia sufletelor noastre nu le vom cunoaște; că precum trupurile celor vii așa și sufletelor le iaste de lipsă schimbarea vremilor, că faptelor bune, celor de multe feliuri, iară de multe feliuri de vremi le lipsesc, ca să le sporească. Care lucru, băgându-l de seamă besérica noastră, ca o maică dulce și iubitoare de fii, de pururea priveghind și rugându-să pentru noi, au rânduit schimbarea vremilor, pentru că cu această schimbare de vremi, nu numa urârea lucrurilor celor sufletești să o schimbe (carele lucru mult a nestrica au putut) ce și spre faceri de bine și spre cuvântări dumnezeești ne îndeamnă. Că pentru acéia toată acea vréme care iaste de la Dumineca întrării domnului Iisus Hristos în Ierusalim, până la zioa patimilor, au rânduit besérica noastră ca să fie vrémea canonisirii și a pocăinții; iar din zioa acéia, până la Paști iaste a întristării și a amărăciunii; iar de la Paști până la Rusalii iaste vremea bucuriei și a veseliei sufletești. Că acéle taine le-au rânduit Dumnezeu ca pre acéste vremi să se săvârșească, care făcând ageră firea omului, a mulți faptele céle bune îl îndeamnă.

Iară acuma, pentru că iaste vremea sau zioa întrării Domnului nostru în Ierusalim, puteț, doară, întreba ceva besérica noastră cu această sfântă vreme, sau mai vârtos să zic: ce pohtește de la noi? Poftește vremea aceasta cugetul cel bun a sufletului nostru cătră Dumnezeu, mântuitorul nostru; pohtéște dreptatea, pohtéște dragostea cea adevărată, pohtéște și mărire din inima smerită, pentru ca toată mântuința omului de la Dumnezeu iaste și omul nu vrea să meargă cătră Dumnezeu, ci Dumnezeu s-au milostivit și au venit la om.

Iar de veț întreba, la ce au venit? Venit-au (precum însuș zice) ca să caute și să mântuiască ce era perit și au venit ca să arate lumină celora ce era într-ntunérec și șădea în umbra morții. Venit-au ca să mântuiască pre cei robiț și pre cei rătăciți să-i aducă la cale și pre cei streini la moșiile lor și pre cei morți să-i înviiaze spre viață și pre vrăjmașii și pizmașii lui Dumnezeu să-i împace cu Dumnezeu Tatăl, și făcându-i părtași duhului său cel sfânt, să-i facă moșnéni împărăției sale. Venit-au, drept acéia, robilor răscumpărare, morților înviiare și viață, bolnavilor vraci, rătăciților cale dreaptă.

Și, luând Dumnezeu trup, mergea după cela care fugise de la dânsul, că fugise de la binele cel mare omul cel orb și nebun întru atâta cât nu l-au putut înturna cu nici un glas de strigare prorocească, ca să se întoarcă de pre calea rătăcirii. Pentru acéiaș însuș Dumnezeu, întrupându-se, s-au apropiiat de cel ce fugiia, ca să-l întoarcă cătră sine; despre care lucru învață apostolul când zice că domnul Hristos n-au luat din îngeri, ci din sămânța lui Avraam au priimit. A priimi să zice, care prinde unul dintru vrăjmașii săi și fiind volnic ca să-l omoară, nu-l omoară, ci-l face șie-ș fiiu și moștean în casa sa.

Așa au primit, drept acéia și mântuitoriul nostru, sămânța lui Avraam; iar de vei vrea cu puțintéle cuvânte, ca să înțelegi la ce au venit, ascultă de vezi ce zice prin Isaia prorocul: Duhul Domnului preste mine, pentru care m-au uns, a binevesti săracilor, m-au trimis a vindeca pre cei zdrobiți cu inima, a propovedui celor robiț ertare și orbilor vedére; a chiema Domnului ai priimit, ca să mângâie tot jalnicul și ca să puiu tărie tuturor celora ce jăluiesc în Sion și ca să le dau lor coroană pentru cenușă, untul veseliei pentru suspine, haina bucuriei pentru întristare.

Ce iaste, drept, acéia, mai dulce decât cuvintele acéstia? Ce iaste mai frumos și ce iaste mai iubit? De iaste, drept acéia, trimis Hristos de la Dumnezeu Tatăl spre săvârșirea acestor faceri de bine, să fie blagoslovită venirea lui în lume și să fie blagoslovit și acela ce l-au trimis pre el la noi și să fie blagoslovit și acela ce vine, a căruia facere de bine astăz cu asémene glasuri strigând, pruncii o propeveduesc: Blagoslovit iaste cel ce vine în numele Domnului, Osanna întru cei de sus, care cuvânt nu numai astăzi, ci în toată viața noastră, limbile, rosturile și gurile noastre să-l grăiască.

Aceasta iaste, dară taina acéia care încépe a prăznui besérica noastră astăzi și ne arată noao vaetele, plânsurile, suspinile și dorirea părinților celor din légia véche, carii cu atâta dragoste doriia de venirea lui Hristos, precum îș zice cătră ucenicii săi: Fericiți sunt ochii carii văd ce vedeți; că adevăr zic voao: mulți împărați și proroci au vrut să vază ce vedeți voi și n-au văzut și să auză ce auziț voi și n-au auzit. Că aceștea toț au luat numai făgăduința aceștii faceri de bine, iară nu moștenire, precum grăiaște și apostolul; după credință muriră aceștea toții, nepriimind făgăduința ci de departe privindu-o.

Frumos grăiaște privindu-o, că precum fac aceia carii un lucru foarte iubit îl văd de departe, iar la el ca să meargă nu pot, carii cu ochii văzându-l, iar cu cugetul și cu sufletul dorind, îl privesc, care lucru făcea sfântul acela patriarh, carele cu atâțea ani murind înaintea lui Hristos zicea: Mântuirea ta voiu aștepta, Doamne, și oasele méle să vor odihni întru nădăjduire.

Pentru care lucru mie mi să pare a fi părinții cei de demult asémenea acelora pre carii îi ia și-i învăluiaște furtuna cea de noapte pre mare și văd lumină oare unde, departe, într-un loc de nădéjde pusă, spre care silesc ca să o ajungă cei învăluiți; și adése cu ochii cătră dânsa privesc și pânzele le îndepărtează ca să meargă (din cât pot) într-acolo; și acéia, de nu pot amintrilea, cu ochii și cu sufletul o cuprind.

Așijderea și părinții noștri cei de demult, întorcându-ș ochii spre lumina cea adevărată, spre domnul nostru Iisus Hristos (care cu lumina sa umbra și întunérecul lumii acéștiia l-au stricat) cu smerenie-ș tindea mâinile sale și spre acéia din tot cugetul doriia și spre acéia degrab, ca să sosească pohtiia strigând cu prorocul: În degrab să ne ia pre noi, pre dinnainte, milele tale, Doamne, că ni-am supărat foarte, spre care strigare îi îndemna și de Dumnezeu cuvântătoriul prorocul Isaia, zicând: Carii vă aduceți aminte de Dumnezeu nu tăcéreț și nu fiț muț, până când va pune lauda Ierusalimului pre pământ.

Zice și într-alt loc: Pentru Sion nu voiu tăcea și pentru Ierusalim nu mă voiu odihni, până când va eși ca lumina dreptul lui și mântuitoriul lui ca o făclie aprinsă. Adecă pentru marea dragoste cu care iubesc besérica și adunarea celor credincioș, nu voiu tăcea nici mă voiu odihni, ci de pururea cu rugăciunile mele voiu striga cătră urechile milostivirii dumnezeești, până când va trimite pre dreptul acela de carele toate neamurile doresc, carele ca răsărita soarelui și ca făcliia cea aprinsă întunérecul lumii va strica și lumina cea adevărată, adecă luminata cunoștința lucrurilor dumnezeești o arată ochilor oamenilor celor muritori să făgăduiaște; și precum au făgăduit au și săvârșit, slobozind dintru adâncul inimii, cu căldură cuvântul acela: Rouraț ceriurile de sus și norii să ploao dreptul, să se deșchiză pământul și să arate pre mântuitoriul.

Ce zici, prorocule? Ce pohtești? De pohtești ca să es din ceriu și dintre nori cel drept, cum zici pământului ca să-l arate pre mântuitoriul și cum poate fi ca ceriul cu norii să ivească pre cel drept și pământul să-l arate? Amândoao sunt adevărate, din ceriu și de pe pământ deodată a să ivi: din ceriu, pentru că iaste Fiiul lui Dumnezeu, de pre pământ că iaste fiiul omenesc. Pentru acéia strig cătră ceriu și cătră pământ, ca să ne arate noao pre direptul și mântuitorul acela al lumii.

Drept acéia acéste cuvinte, acéste strigări și acéste dorințe ale sfinților părinți, besérica întru aceasta vréme ni le arată celor mai denainte făgăduindu-le, iară noao dându-ne mila sa. Că ce doriia sfinții aceia părinți, noi avem; și ce milă aștepta ei, pre noi ne-au întâmpinat; și ce priviia ei de departe, noi cu evanghelistul avem astăz: Carele era din ceput, care am auzit, care am văzut cu ochii noștri, care am privit și mâinile noastre au pipăit pentru cuvântul vieții, pre acela vestim și mărturisim voao viața cea vécinică, care au fost la părintele, iară acum s-au arătat, a căruia arătare atâta bucurie ne aduce noao, mai multă decât acéia ce avea părinții cei sfinți de demult, a căruia așteptare cu drag și cu dorire, mă îndeamnă ca să zic acest cuvânt: Sărută-mă pre mine cu sărutarea gurii sale, că toț câț era din duh, cu duhul cunoștea câtă milă era să vérse pre buzele aceluia.

Dorind și el, drept acéia, ca să fie părtaș unii bunătăți ca acéștiia zice din tot sufletul ca să mă sărute pre mine cu sărutarea gurei sale; care cuvânt atâta face ca și când ar zice: pre Moisi nu-l auz căci iaste la limbă împiedecat, buzele Isaiei sunt întinate, Ieremiia a grăi nu știe pentru că iaste prunc și toți prorocii au amuțit; ci el însuș să-mi grăiască mie și să-mi deșchiză voia părintelui său și în ființa sa pre mine să mă învéțe, a căruia preiubita ființă pre mine să mă înoiască și râurile învățăturilor lui să se facă în mine izvor de apă mântuitoare întru viața cea vecinică.

Vedeți, drept acéia, fraților, ce taină mare prăznuiaște besérica noastră întru această vréme, care taină cei de demult întru atâțea ani de la începutul lumii au dorit și n-au câștigat-o. Iar noi, întru această vréme având-o, o prăznuim. De aici lesne iaste a înțelége ce pohtéște de la noi pricina aceștii sfinte vremi: pohtéște nevoința sfintelor rugăciuni, laude dumnezeești, mulțemite pentru binele ce am luat de la Dumnezeu, împărțirea milosteniei, posturi, împreunare adése cu preasfintele taine, curățeniia sufletului, carele acésteia toate gătesc sălaș întru inimile noastre, spre venirea Domnului și ne îndeamna spre faceri de bine.

Că cu acéste podoabe de fapte bune logodnica chiamă cătră sine pre iubitul mire zicând: patul inimii méle înfrumusețat iaste cu florile doririlor dumnezeești și casa mea iaste cu lémnele céle mirositoare și nestricate a facerilor de bine întemeiată. Că pre acest fél de sălaș și mirele bucuros să pleacă și rămâne acolea până când tréce zioa și umbra să pleacă. Spre prăznuirea adevărată acestor taine trebue ca să-ș rânduiască omul vréme în toate zilele; iar de nu vom face nici unele de acéstia, de ce folos vor fi noao acéste sfinte vremi? Trebuiaște, dară, pentru aceasta ca să ne facem și noi soț vremii și să ne nevoim spre prăznuirea intrării trupești a domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim și spre ascultarea patimilor sfinției-sale să ne gătim, ca să putem striga și noi ca tâlhariul: Adu-ț aminte, Doamne, când vei veni întru împărățiia ta și cu moartea sa, omorând moartea, să ne dăruiască viața cea dorită. Amin.