Cuvânt de învățătură asupra omului mort

Jump to navigation Jump to search
Cuvânt de învățătură asupra omului mort
de Antim Ivireanul


Nu plângeț, că n-au murit, ci doarme. Așa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Și așa zic și eu cătră înțelepțiia voastră, blagosloviților ascultători și cătră dumneata (curatele) și cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri și cu lacrămi vă întristați împreună, pentru această de bun neam și de cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.

Nu plângeți, că n-au murit, ci doarme. Fericitul ei sfârșit iaste adormire, iar nu moarte. Drept acéia nu cére de la voi lacrămi, nu pohtéște suspinuri, nu priiméște întristăciune, nici plângere. Vrédnici de plâns sunt limbile că n-au credință, jidovii, că n-au botez, ereticii, că sunt despărțit din brațele bisericii; pentru căci aceștea adevărat mor, aceștea iau vécinica moarte, precum zice fericitul Pavel, la al șaselea cap, cătră romani: Că cel ce au murit păcatului, au murit odată.

Iar o cocoană creștinească, ca aceasta, ce s-au născut în baia sfântului botez, ce au supt laptele credinții, ce s-au hrănit în casa învățăturii dumnezeescului dar, ce s-au întemeiat cu puterea cinstitelor taini, ce era îngrădită cu bunatăți, cu faceri de bine, cu lucruri plăcute lui Dumnezeu, una ca aceasta adevărat, n-au murit, ci doarme. Așa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: Cela ce créde întru mine nu va muri în véci. Și de vréme ce credinciosul nu moare, iaște lucru adevărat că sfârșitul lui nu iaste moarte, ce adormire. O mărturiséște marele Vasile la cuvântul ce face asupra morții: Moartea drepților iaste (zice) adormire. Și iarăș, la molitvele Rusaliilor: Că nu iaste, Doamne, moarte robilor tăi, când eșim noi din trup și venim la tine, Dumnezeul nostru, ce schimbare dentru céle mai cu grijă la céle mai fericite și la céle mai vésele și la odihnă și la bucurie.

Și adevărat, cât iaste de dulce această adormire și cu cât iaste mai dorită decât adormirea cea firească, de toate zilele. La adormirea cea firească rămâne omul fărde simțire: nu véde, nu aude, nu cunoaște, să uită pre sine, uită pre fiii lui, pre rudenii, pre priiateni, rămâne lipsit de toate răsfățurile vieții și de lumina aceștii lumi.

Iar la adormirea ceastă de pă urmă o, cât să bucură, cât să răsfață și cât înviiază, în loc de a-ș piiarde lumina. Îș deșchide mai vârtos ușa ceriului, a luminii cei adevărate. O zice Isaia la al noaolea cap: Celor ce lăcuesc în locul și umbra morții, lumină îi va lumina pre ei. În loc de a să lipsi de răsfățări și de bogății, câștigă frumosețile, carele pot singure să sature toate pohtele lui. O adeverează David, la Psalomul 16: Sătura-mă-voiu când mi să va arăta mărirea ta. În loc de a rămânea de cunoștința rudeniilor și a priiatenilor, între strălucirile luminii cei neapropiiate, véde, în toate zilele, și pre părinți și pre fii și verice alt au avut dorit în lume. O mărturiséște marele Pavel cătră corinthéni, în 13 capete: Acum cunosc din parte, iar atuncea voiu cunoaște, precum și cunoscut sunt.

Și de vréme ce aici, după adormirea cea firească, să întoarce iară omul la osteneli, la scârbe, la supărări, la patemi, acolo, după adormirea cea de pe urmă, caré o numim noi a morții, tréce din scârbă la bucurie, din stricăciune întru nestricăciune, din orașul lacrămilor la locul veseliei, din turburarea vieții la adăpostirea cea lină a mântuirii, din patimile Eghipetului în pământul cel fericit al făgăduinței, din robiia lumii la mântuirea ceriului, din petrecaniia omenească, în ceata fericiților îngeri. Și ce altă norocire iaste mai mare, decât aceasta? Ce altă adormire mai dorită, decât adormirea morții?

Drept acéia zice și Duhul Sfânt la Eclisiastul, în 7 capete: Mai bună e zioa morții, decât zioa nașterii, că nașterea iaste începutul durerilor, iar moartea iaste începutul vieții cei fericite.

Drept aceia zic iară: Nu plângeț că n-au murit, ci doarme, și cu mine împreună vă zice și cel cu rostul de aur, Ioan: Să cuvine la moarte să ne bucurăm, iară să nu plângem. Și pricina iaste, zice sfântul: De va fi tânăr, s-au mântuit curând din mijlocul rélelor, iar de va fi bătrân, acéia ce i să părea mai dorită a fi, cu sațiu luându-l, s-au dus.

Și noi, de nu vărsăm lacrămi niciodată, când ruda sau priiatenul doarme, ci mai vârtos liniștim, tăcem și ne nevoim ca să nu-i dăm vreo supărare, măcar că știm cum că adormirea iaste moarte trecătoare sfârșitul a unii zile, precum zice dumnezeescul Zlatoust, dară pentru ce să le vărsăm pentru cei morți? Pentru ce să ne întristăm de sfârșitul vieții fraților noștri, ce să odihnesc în Domnul, ce să veselesc în slava cerească, ce lăcuesc în lăcașurile celor vii? Adevărat, moartea, ca o nemilostivă ce iaste, au secerat fărde vreme pre această floare aleasă și au răpit prea timpuriu podoaba, frumuséția neamului femeesc. Iar pentru aceasta nici lacrămele, sunt cu cale, nici întristarea cu dreptate. Că precum iaste mai norocit corăbiiariul acela, pre carele vântul cel tare îl aduce cu grabă la liniște, decât acela ce cu mare liniște, fărde vânt, călătoréște, așa mai fericit iaste și cela ce fără vreme, de moarte grabnică să mută la liniștea dumnezeeștii fericiri. Zice înțeleptul Solomon: Sfârșindu-se preste puțin, au plinit ani mulți, că plăcut era Domnului sufletul lui. Au stătut cu bună mulțemită lui Dumnezeu și sufletul aceștii cinstite cocoane, pentru multa ei credință, pentru bunătățile ei céle creștinești, pentru curățeniia cea fărde asemânare, pentru cuceria cea mare, la céle dumnezeești.

Drept acéia s-au sfârșit preste puțin, pentru ca să câștige rodurile lucrurilor ei, celor plăcute lui Dumnezeu sau, să zic mai bine, s-au sfârșit preste puțin, pentru ca să câștige zilele ei și să-ș facă viața ei vécinică.

O pasăre, ce să numéște finix, de ce să săvârșește fărde vréme de acéia mai mult îș adaoge zilele vieții lui, pentru căci moartea îi înoiaște viața și-i dăruiaște ani mai mulți. Deci această cocoană, de ar fi murit pentru ca să se săvârșească, ar fi fost vrednic de plâns sfârșitul ei, pentru căci s-ar fi pierdut un chip minunat ca acesta al darurilor și al bunătăților. Dară de vreme ce s-au săvârșit pentru ca să trăiască în véci, pentru ca să se bucure, împreună cu îngerii, pentru ca să se nască de a doa ora, în ceriu, ca finixul, ce trebuesc lucrămele? Să cuvine (zice fericitul Pavel) acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune și acest muritoriu să se îmbrace cu nemurirea. Încetează, drept acéia, jalea, săvârșească-se întristăciunea, că n-au murit, ce doarme.

Și précum zicea apostolii cătră Hristos pentru Lazar, așa zic și eu pentru dânsa: De-au adormit, mântui-să-va. Va așăza, fără de nici un prepus, marele Dumnezeu sufletul ei cel creștinesc în sânul lui Avraam și al lui Isac și al lui Iacov, în lăcașurile celor vii, în corturile celor drepți, unde strălucéște lumina cea de pururea a dumnezeeștii lui mărire.

Și de vreme ce între célialalte faceri de bine sunt folositoare cérerile sfintei besérici și rugăciunile celor credincioș, pentru ca să câștige fieștecare creștin fericirea cea neschimbată, pentru aceasta vă pohtesc pre toț, preasfințiților arhierei, cuvioșilor ieromonași, cucérnicilor preoț, cinstiților boiari și pre tot norodul ce vă aflaț de față, să ziceț cu un glas și cu o inimă, toț deodată, Dumnezeu să o iarte și să o fericească, pentru ca să învrednicească și ea și noi toți (când va fi voia lui Dumnezeu) să ne veselim împreună întru împărățiia ceriului, unde iaste viața fărde moarte și mărirea nedescoperită și bucurie stătătoare și vécinică. Amin.