Cuprinde înserarea cetatea de cărbune
Cuprinde înserarea cetatea de cărbune.
În aer catedrala prin nori gonaci pe cer,
În preajma lunii pare un sloi oprit de ger,
Sfidând Împărăția banchizelor nebune.
Jos dorm, înfrânți de truda silințelor străbune,
Învinșii să nu vadă cum pe lunarul cer
— Ca albatroși fantastici din țările de ger, —
Himerele vin noaptea de trai ca să-i răzbune.
Nu va găsi niciuna o inimă, o casă?...
Tăcute taie ceața orașului închis:
Arare câte-una din zbor înalt, se lasă.
— Zadarnic zbori în visul de pene al Himerii,
Și ești stăpân o clipă în căzătorul vis,
O, tu, robit de-apururi de ghiarele durerii!