Cuore - Inimă de copil/Noiembrie

Jump to navigation Jump to search
Octombrie Cuore - Inimă de copil de Edmondo De Amicis
Noiembrie
Decembrie


NOIEMBRIE


Micul coșar.
Noiembrie, 1.

Ieri, către seară, m-am dus la școala de fete, care e lângă a noastră, ca să dau povestea băiatului podavan profesoarei surorii mele, Silvia, căci dorea s-o citească. În acea școală sunt șapte sute de fete. Când sosii acolo, li se dădu drumul și ieșeau vesele, pentru că aveau două zile de sărbătoare: ziua sfinților și ziua morților. Văzui ceva frumos! În fața școlii, dincolo de uliță, stătea un biet coșar mititel, rezemat de zid și cu razul pe umăr, plângând amarnic, sărăcuțul!
Două sau trei fete se apropiară de el și-l întrebară:
— Ce ai? De ce plângi așa de tare? El nu le răspundea, plângea întruna. Dar spune-ne, ce ai, de ce plângi? adăugase alte copile. Atunci el, ridicându-și capul, ne arătă obrăjorul mic și rotund, cu lacrimile ce-i curgeau șiroaie și ne spuse că măturase coșurile la mai multe case și pierduse banii din buzunar: o sută cincizeci de lire; ne arată și ruptura buzuna-rului. Mi-e frică să mă duc acasă fără bani; mă bate stăpânul! zise el plângând din ce în ce mai tare; apoi, deznădăjduit, își ascunse iarăși fața în mâini.
Copilele stăteau serioase și se uitau la el.
În vremea aceea se apropiară alte fete, mari și mici, săra-ce și bogate, cu ghiozdanul în mână. Una din ele mai mări-cică și cu o pană albastră în pălărie, scoase din buzunar zece lire și zise:
— Eu n-am decât zece lire, hai să strângem mai mulți! Și eu am zece lire, zice alta îmbrăcată în roșu.
— Sper că vom aduna lesne suma, dacă o da fiecare câte ceva. Atunci începură să strige: Maria! Gigia! Caterina! Dă și tu zece lire! Cine are bani să-i dea!


Cuore - pic 5.png


Unele aveau bani, ca să cumpere flori, sau caiete: îi deteră. Altele mai mici, deteră câte două lire. Acea cu pana albastră strângea banii și îi număra tare.
— Cinci, zece, cincisprezece! Ei dragă, mai va, până să strângem suma! Mai va fi până să strângem suma! Una mai mare decât toate, care își da chiar aere de profesoriță, înain-tă și dete cincizeci de lire. Toate celelalte o lăudară. Mai lipseau șaptezeci și cinci de lire.
— Să așteptăm pe fetele din clasa a IV-a, zise una. Ele au mai mulți bani!
Numaidecât sosiră și fetele celelalte, și într-o clipă suma se împlini.
Toate se grămădeau în jurul băiatului. Era o priveliște așa de drăgălașă să vezi pe mititelul coșar printre rochițe de diferite colori, înconjurat de acea neîncetată fâlfâială de pene, de panglici și cârlionți! Suma trebuincioasă se împli-nise de mult și tot se strângeau bani. Fetițele mai mici, care n-aveau bani, se furișau și ele printre cele mari, ca să dea copilului buchețele de flori: vroiau să-i dea și ele ceva.
Deodată veni portăreasa strigând:
— Doamna directoare!
Fetele o luară la fugă, care în dreapta, care în stânga, cu un stol de păsărele.
Micul coșar rămase singur lângă zid, ștergându-și ochii, vesel și cu mânușițele pline de bani. Butonierele hăinuței, pălăria, buzunarele lui, totul era numai buchețele de flori și altele se mai aflau multe risipite pe jos, la picioarele lui!


Ziua morților
Noiembrie, 2.

Ziua aceasta e consfințită pentru amintirea morților. Știi tu, Enrico, la care morți trebuie să te gândești astăzi? La aceia care au murit pentru voi, pentru copii. Câți au murit și câți mai mor necontenit! Gânditu-te ai tu, vreodată ce de pă-rinți și-au scurtat zilele muncind pentru copiii lor; ce de ma-me s-au coborât în mormânt înainte de vreme, sfârșite de lipsurile ce-și impuneau ca să susțină pe copiii lor? Știi tu ce de mame au pierit, s-au înecat, au înnebunit, pentru că le-au murit copiii? Gândește-te ce de profesoare au murit tinere, mistuite de ostenelile școlii, fiindcă iubeau copiii și nu se îndurau să se despartă de ei. Gândește-te la medicii care au murit de boli molipsitoare, pe care le-au înfruntat cu bărbă-ție, ca să scape pe copii. Gândește-te la cei care în înecuri, în incendii, în timp de foamete, au dat copilului cea din urmă bucățică de pâine, cea din urmă scândură de scăpare, cea din urmă funie ca să-l scoată din flăcări, si au murit fericiți de sacrificiul lor, fiindcă au scăpat viața unui mic nevinovat!
Acești morți sunt nenumărați; în fiecare cimitir odihnesc sute din aceste ființe sfinte, care, dacă ar putea să se scoale un minut măcar din mormânt, ar rosti fiecare numele unui copil, căruia i-au sacrificat plăcerile tinereților, liniștea bătrâneților, dragostea, mintea și viața lor. Neveste de douăzeci de ani, bărbați în floarea vârstei, bătrâni de optzeci de ani, tineri: toți martiri eroici și necunoscuți ai copilăriei atât de mari și atât de nobili, încât pământul nu produce destule fiori câte ar trebui să presărăm pe mormintele lor!
Iată cum și cât de mult sunteți iubiti, copiii mei!
Gâdește-te, Enrico, cu recunoștință la acei morți și o să te faci mai bun și mai iubitor către toți aceia care te iubesc și se ostenesc pentru tine, scump și norocos copil al meu, care în ziua morților n-ai încă să plângi pe nimeni.

Mama ta.


Prietenul meu, Garrone.
Vineri, 4.

Am avut numai două zile de repaus și tot mi s-a părut mult, fiindcă nu-l mai văzusem pe Garrone. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl iubesc mai mult. Tot așa li se întâmplă și celorlalți băieți, afară de cei mândri și îngâmfați, care nu prea o duc bine cu el, căci el nu suferă mândria.
Când un băiat mare vrea să bată pe unul mic, acesta strigă îndată:
— Garrone! și cel mare nu-l mai bate, stă pe loc.
Tatăl lui e mașinist la drumul de fier. Garrone a început târziu să vină la școală, pentru că a fost doi ani bolnav.
Acum el este cel mai înalt și mai voinic din toată clasa. Ridi-că o bancă numai cu o mână, mănâncă țeapăn... și ce bun este!
Orice lucruri i s-ar cere: creion, gumă, hârtie, briceag, dă cu împru-mut, sau dăruiește de tot.
Nu râde, nici nu vorbește în timpul orei, stă la locul lui cu spinarea încovoiată, cu capul vârât între umeri, nemișcat în banca ce e prea strâmtă pentru dânsul. Când mă uit la el, îmi zâmbește uitându-se cu coada ochiului la mine, parcă mi-ar zice:
— Nu-i așa, Enrico, noi suntem prieteni?
Câteodată-mi vine să și râd; este așa de mare și de gros, încât hainele, mânecile, pantalonii, totul îi e prea strâmt pe trup și prea scurt Pălăria îi stă pe vârful capului; pantofii îi sunt mari și groși, iar cravata îi stă mereu sucită la gât ca o funie.
Bietul Garrone! Cu toate acestea e destul să te uiți la el numai o dată, ca să-l iubești. Toți băieții mici ar voi să stea în bancă lângă dânsul, pentru că-i apără. Știe bine aritmetica și își poartă cărțile legate cu o curea de piele roșie.
Are un cuțit cu mânerul de sidef, pe care l-a găsit acum un an în piața armelor. Într-o zi s-a tăiat cu el până la os, dar nimeni n-a știut la școală, și acasă n-a suflat o vorbă, de frică să nu-i sperie pe părinți. Știe de orice glumă și nu se supără niciodată, dar când susține ceva, apoi vai de acela ce i-ar zice:
— Nu e adevărat! Scântei îi scapără din ochi, și izbește cu pumnul în bancă de se cutremură totul.
Sâmbăta trecută dete cinci lire unui băiat din clasa I in-ferioară, care plângea în mijlocul uliți, fiindcă îi furaseră ba-nii și nu mai avea cu ce să cumpere un caiet. Sunt trei zile de când lucrează la o scrisoare de opt pagini, împodobită cu desene făcute cu condeiul pe margini; vrea să o dea mamei sale de ziua ei. Mama lui vine des să-l ia de la școală; e înaltă și grasă ca dânsul, dar are un chip plăcut.
Profesorul se uită la el cu blândețe și de câte ori trece pe lângă banca lui, îl bate cu mâna pe umeri, ca și cum ar mângâia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, sunt vesel când strâng în mâna mea, mâna lui cea groasă; ai crede că e o mână de om mare.
Sunt încredințat că și-ar pune viața în primejdie ca să scape pe vreun coleg de-al său și că bucuros s-ar lăsa să fie ucis, ca să-l apere.
Lucrul acesta se vede lămurit în ochii lui! și măcar că și cu glasul lui cel gros pare că tot ceartă și bombăneste, totuși se simte că vorba lui iese dintr-un suflet bun si milos.


Cărbunarul și boierul.
Luni, 7.

Nu mă îndoiesc că Garrone nici nu s-ar fi gândit măcar, să zică vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineață lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindcă tatăl său e boier mare; un domn înalt cu barba neagră, foarte serios. El vine în fiecare zi, să aducă pe fiul său la școală.
Ieri dimineață, Nobis se certă cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui cărbunar, și nemaiștiind ce să-i zică de necaz, tocmai fiindcă dânsul era de vină, strigă în gura mare:
— Tatăl tău este un calic!
Betti se înroși ca focul, îl podi-diră lacrimile, dar nu răspunse nimic; însă ajungând acasă spuse tatălui său. Cărbunarul, om mic și înnegrit de cărbuni de sus până jos, veni cu copilul de mână la lecția de după-amiază, ca să se plângă profesorului.
Pe când cărbunarul se jeluia profesorului și noi toți tăceam și ascultam, tatăl lui Nobis, care, după obicei, se oprise în pragul ușii să scoată mantaua fiului său, auzind că e vorba de el, intră și ceru deslușiri.
— Uite, domnule, ce s-a întâmplat, răspunse profesorul, meseriașul acesta a venit să se plângă de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineață fiului său:
— Tatăl tău este un calic! Domnul Nobis își încreți fruntea și se roși puțin, apoi întrebă pe Carol:
— Ai spus tu vorbele acestea?
Băiatul stătea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti și nu zicea nimic.
Tatăl său, apucându-l de mână, îl împinse spre Betti, zicându-i:
— Cere-i iertare!
Cărbunarul voi să se împotrivească, zicând:
— Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi să-l asculte și zise încă o dată fiului său:
— Cere-i iertare!... N-auzi?... Spune după mine: Iartă-mă, am zis niște vorbe nesocotite și nedemne împotriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna!
Cărbunarul se împotrivi iarăși, însă domnul Nobis stărui și mai mult, și copilul zise încet, de abia i se auzea glasul:
— Iartă-mă, am zis niște vorbe nesocotite și nedemne îm-potriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna!
După aceea, domnul Nobis întinse mâna cărbunarului ca-re i-o strânse cu putere și împinse pe fiul său în brațele lui Carol.
— Vă rog, domnule profesor, să puneți pe acești doi băieți în bancă unul lângă altul, zise domnul Nobis.
Când băieții fură rânduiți la locul cuvenit, tatăl lui Carol salută și plecă.
Cărbunarul rămase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stăteau alături; se apropie de bancă și rămase uitându-se țintă la Nobis cu o privire iubitoare și plină de părere de rău, ca și cum ar fi voit să-i spună ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca să-l mângâie și nu cuteza; atinse numai ușor fruntea cu degetele cele groase. Se îndreptă după aceea către ușă, se întoarse încă o dată, ca să-l vadă, și plecă.
— Aduceți-vă bine aminte ce ați văzut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasă lecție din timpul anului...


Profesoara fratelui meu.
Joi, 10.

Fiul cărbunarului fusese și școlarul profesoarei Delcati, care a venit azi să vadă pe fratele meu bolnav. Ce de am mai râs, când ne-a spus că mama băiatului acela, acum doi ani, îi adusese un șorț plin cu cărbuni, ca să-i mulțumească, fiindcă dăduse medalie fiului ei. Sărmana mamă stăruia mereu să-i primească cărbunii și mai că plângea când se văzu silită să se întoarcă înapoi cu povara. Ne mai spuse și despre o altă femeie, care i-a adus un buchețel de flori foarte greu, pentru că în mijlocul lui pusese un fișic de gologani.
Am petrecut minunat cu dânsa, și frățiorul meu, care până atunci nu voise cu nici un chip, să ia doctoria, de dragul ei a luat-o. Câtă răbdare trebuie să aibă cineva cu copii din clasa I inferioară, toți știrbi ca niște unchiași, de nu pot nici măcar să pronunțe curat literele r și s. Apoi, unul tușește, altuia îi curge sânge din nas, unul își pierde pantofii pe sub bănci, altul plânge fiindcă s-a înțepat cu o peniță, un al treilea se vaită că a greșit cumpărând un caiet nr. 2 în loc de un caiet nr. 1. Cincizeci de copii într-o clasă care nu știu boacă, cu niște mânușițe mititele și plăpânde cu care trebuie să țină condeiul, ca să scrie. Buzunarele lor sunt pline: cu stafide, cu năut, cu nasturi, cu dopuri de sticluțe, cu pietricele și cu tot felul de mărunțișuri. Profesoarele sunt silite să-i caute, căci își ascund nimicuri de acelea chiar și prin pantofi. Pe lângă acestea, sunt neastâmpărați și nebăgători de seamă; când intră o muscă zbârnâind pe fereastră, îi vezi pe toți cu ochii în sus.
Vara vin la școală: cu flori, cu iarbă, cu gândaci care zboară prin clasă, cad în călimări, ies plini de cerneală și se plimbă pe caiete de le mâzgălesc peste tot.
Profesoara e silită să fie pentru ei ca o mamă: să-i ajute ca să se îmbrace; să-i lege la deget, când se înțeapă; să le ridice căciulițele de pe jos; să observe să nu-și schimbe paltoanele la ieșire, căci atunci zbiară și strigă. Bietele profesoare! Ba mai vin și mamele să se plângă:
— Cum se poate, domnișoară, băiatul meu și-a pierdut condeiul!
— Dar de ce nu învață nimica fiul meu, domnișoară?
— De ce n-ai dat mențiune lui Costică al meu? Învață foar-te bine!
— De ce nu poruncești să bată cuiul acela de la bancă? Ionel al meu și-a rupt pantalonii!
Profesoara fratelui meu se supără cam rău câteodată cu copiii, își pierde răbdarea, îi ceartă, dar are o inimă așa de bună! Îi pare rău când e silită să-i certe și, după puțin timp, nu o rabdă inima și mângâie pe copilul certat. Chiar pe câte un ștrengar îl gonește din școală pentru câteva zile, tot cu inima îndoită. Se supără pe părinții care pedepsesc copiii lăsându-i nemâncați. Profesoara Delcati e tânără și înaltă, oacheșă, vioaie, se îmbracă bine și este îndemânatică la toate. Are o inimă așa de bună: orice nimic o înduioșează.
— Nu e așa? Copiii te iubesc! i-a zis mama.
— Unii da! Însă cum sfârșesc școala, cei mai mulți nici nu se mai uită la noi, răspunse profesoara. Când trec la pro-fesori le este rușine că au învățat la noi, la profesoare! Și crede-mă, după ce am iubit și am îngrijit așa un copil, timp de doi ani, ne vine greu să ne despărțim de el. Uneori zicem de câte unul:
— Sunt încredințată că acesta mă iubește, n-o să mă uite.
— Trec vacanțele, venim iarăși la școală, îl vedem, aler-găm după dânsul, îl chemăm... Aș! El nici că mai întoarce capul spre noi!
Aici, profesoara se înduioșă, se sculă cu ochii plini de lacrimi și sărutând pe frățiorul meu, îi zise:
— Dar tu, micuțule, n-o să te porți astfel, n-o să întorci capul, când mă vei vedea. Nu-i așa? N-o să te lepezi de buna și de sărmana ta prietenă!


Mama.
Joi, 10.

Fiul meu, azi în fața profesoarei fratelui tău nu te-ai purtat cu respectul cuvenit mamei tale. Să nu cumva să ti se mai întâmple astfel; cuvântul m-a atins la inimă. Pe dată mi-am adus aminte că mama ta, acum câțiva ani, a stat, mai multe nopți de-a rândul aplecată spre micul tău pat, măsurându-ți răsuflarea, vărsând lacrimi amare, gândindu-se cu groază că ai putea să mori. Mi-era teamă să nu-și piardă mințile! Amin-tindu-mi aceasta, mi-a fost necaz pe tine! Tu să mâhnești astfel pe mama ta? Pe mama ta, care ar da un an de fericire, ca să-ți cruțe o durere de un ceas! Care ar cerși pentru tine! Care s-ar lăsa să fie omorâtă, ca să-ți scape viața! Ascultă, Enrico, întipărește bine în minte zisele mele!
Închipuiește-ți că-ți sunt ursite în viață multe zile grele, dar cea mai grea, cea mai amară va fi aceea în care vei pier-de pe mama ta!
Când vei fi bărbat încercat în toate nevoile vieții, o vei chema de mii de ori, cuprins de o dorință nespusă de a auzi măcar un singur moment glasul ei, de a o vedea iarăși cu brațele deschise, ca să te arunci în ele, plângând ca un săr-man copil fără ocrotire și fără încurajare. Cum îți vei aduce aminte, nenorocitule, de cea mai mică scupărare ce-i vei fi pricinuit și cu câtă remușcare le vei plăti pe toate. Să nu speri o viață senină, dacă ai mâhnit vreodată pe mama ta. Poți să te căiești, să-i ceri iertare, să te gândești la dânsa cu cuvioșie! În zadar! Conștiința nu-ți va da pace, vedenia aceea dulce și duioasă va avea totdeauna pentru tine o expresie de mâhnire și de înfruntare, care-ți va chinui sufletul.
Enrico, dragul tatei, ferește-te de un așa chin! Află, fătul meu, că iubirea către mamă e cea mai sfântă din iubirile omenești! Vai de acela care o necinstește! Ucigașului, care își respectă mama. tot îi mai rămâne ceva cinste în suflet, pe când cel mai glorios dintre bărbați, care o amărește și o batjocorește, este o ființă nemernică! Să nu-ți mai iasă vreodată din gură un astfel de cuvânt, către aceea căreia îi datorezi lumina zilei și când, din nebăgare de seamă, ți s-ar mai întâmpla ceva, nu frica de tatăl tău, ci avântul inimii tale să te arunce la picioarele ei, rugând-o să-ți șteargă cu un dulce sărutat semnul nerecunoștinței de pe frunte.
Te iubesc mult, fiul meu, ești cea mai dulce speranță a vieții mele; cu toate acestea, aș voi mai bine să te văd mort, decât nerecunoscător către mama ta! Fii cuminte și în timp de câteva zile, să nu-mi aduci mângâierile tale, căci n-aș putea să ți le întorc cu inima toată!

Tatăl tău.


Camaradul meu, Coretti.
Duminică, 18.

Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, și mama, ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul orașului). Pe la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluța cafenie și cu căciuliță de blană de pisică. Sărăcuțul, era asudat și obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său și le grămădea cu grabă într-un colț.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi repet lecția!
Eu râsei. El, însă, vorbea serios și, ținând lemnele cu amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, și după timpul când se petre-ce lucrarea..., așeză lemnele și reîncepu: și după modul cum se face lucrarea..., întorcându-se de la car cu un alt braț de lemne: după persoana în care lucrarea este înfătișată.


Aceasta era lecția noastră de gramatică pentru a doua zi.
Cuore - pic 6.png

— Ce mă fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândașul după o afa-cere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele și totodată îmi repet gramatica. Știi că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu carul:
— Tata a spus că o să se întoarcă pe la șapte, vino atunci să-ți plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puțin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne și mănun-chiuri de surcele; un cântar era așezat deoparte.
— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăț lecția pe apucate. Îmi scriam propo-zițiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am așezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineață, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai acolo, în piața Veneției. Nici nu-mi mai simt picioarele, și vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aș face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele uscate și așchiile care stăteau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îți înveți lecțiile? îl întrebai. Negreșit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într-o odăiță din dosul prăvăliei, care servește totdeodată de bucă-tărie și de sufragerie, cu o măsuță într-un colț, pe care erau așezate: cărțile, caietele și lucrarea începută.
— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălțăminte, cingători, chingi... am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână și scrie mai de-parte cu frumoasa lui caligrafie.
E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.
— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să înscrie vânzarea și se întoarse la lucrarea lui zicând: Ia să vedem dacă voi putea să sfârșesc periodul! și începu să scrie: saci de călătorie, ranițe pentru soldați!
— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată și alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăț cum se face... Așteaptă-mă puțin să i-o duc! Ba vino și tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de șapte zile, biata mamă!
— Arși! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după ranițele soldaților?... Trebuie să mai găsesc ceva și nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama! Deschise o ușă și intrarăm într-o odaie tot așa de mică. Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare și legată cu un tulpan la cap.
— Ți-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceașca. Băiatul ăsta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnișorule, zise buna femeie, bravo, drăguțule! Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i așa?
În vremea aceea, Coretti așeza pernele de la spatele ma-mei sale, trăgea plapuma, ațâța focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îți mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceașca goală.
— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spițerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învățat dumneata, și când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună.
— Îți mulțumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândește!
Biata bolnavă îmi dete o bucățică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în uni-formă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară câștigată la 1866 în regimentul prințului Umbert
Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot așa de vii, zâmbetul tot așa de vesel.
Ne întoarserăm în bucătărie.
— Am mai găsit ceva, zise Coretti, și adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal.
— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecții, căci am de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca să înveți și îți mai rămâne și de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten și harnic copil.
Intrând în prăvălie, așeză lemnele pe capră și începu să le taie în două cu fierăstrăul, zicând: "Iată gimnastică!... Mai bună decât întinderea brațelor înainte..."
— Aș vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulțumit ar fi!
Atâta numai că, după ce tai lemne fac niște t și l de parcă sunt șerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai binișor. Gramatica o s-o învăț mâine, în zori de zi. Iacă și carul cu butuci! La muncă, băiete!
O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la ușă să vorbească cu căruțașul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem să-nătoși, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.
Mă strânse de mână și se apucă să care butuci, începând iarăși să alerge de la car la prăvălie, cu fața rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios și sprinten, încât ți-era drag să te uiți la el.
— Ferice de tine! strigă el încă o dată.
— Nu, Coretti, nu! Tu ești mai fericit: tu, căci înveți și muncești mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor părin-ților tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că ești bun, de mii de ori mai bun decât mine!


Directorul.
Vineri, 18.

Coretti era vesel azi de dimineață, fiindcă profesorul lui de clasa a II-a, Coatti, venise să asiste la examenul de sfârșitul lunii.
Profesorul acesta e un om mare cât un munte, cu părul des și creț, cu barba neagră, cu ochii căprui și cu un glas gros și tare. El amenință necontenit pe copii, că are să-i facă mii de fărâme, că are să-i ducă de urechi la secție; cu toate acestea nu pedepsește pe niciunul; din contră zâmbește pe ascuns, pe sub mustață.
Profesorii noștri sunt opt cu domnul Coatti, socotind și pe un suplinitor, care n-are încă barbă și e așa de mic, încât pare că e un băiețandru.
Un profesor din clasa a IV-a umblă șchiopătând, înfășurat totdeauna într-un tartan de lână; este copleșit de reuma-tisme. Bietul om a căpătat acele dureri, când era învățător rural, într-o școală așa de umedă încât curgea apa pe pereți. Un altul, tot din a IV-a, e bătrân, cu părul alb de tot. Acesta a fost profesor la o școală de copii orbi.
Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poartă ochelari și are mustățile blonde. Acestuia i s-a dat porecla de Avocățelul, fiindcă își luase bacalaureatul și, fiind învățător, studiase în același timp, și dreptul. El a făcut o carte în care arată cum trebuie să se scrie literele.
Profesorul care ne învață gimnastica, are un chip cu totul soldățesc. A fost în bătălii alături cu Garibaldi și are la gât semnul unei lovituri de sabie, căpătată în bătălia de la Milazzo.
Directorul nostru e un om înalt, pleșuv, cu barba lungă și căruntă, poartă ochelari legați cu aur și este îmbrăcat tot-deauna în haine negre, încheiate până la gât. Ce bun e cu băieții! Când îi cheamă în cancelarie, ca să-i dojenească, el nu-i ceartă, îi ia de mână, îi povățuiește încetinel, zicându-le că ar fi mai bine să fie cuminți, că trebuie să se căiască și să promită că o să fie ascultători. Le vorbește cu atâta blândețe și cu un glas așa de lin, încât toți ies de acolo cu ochii plini de lacrimi, impresionați mai tare decât dacă ar fi fost pe-depsiți. Bietul director! E totdeauna dimineața cel dintâi la postul său, ca să aștepte pe școlari și să vorbească și cu pă-rinții. La ieșire, după ce pleacă ceilalți profesori, el tot se mai învârtește pe lângă școală, ca să vadă nu cumva să treacă vreo trăsură peste copii, nu cumva să se oprească băieții pe uliță, să se joace și să-și umple ghiozdanele cu nisip și cu pietricele.
Îndată ce-l zăresc la colțul vreunei străzi, copiii fug în toa-te părțile, încetând deodată de a se mai juca de-a arșicele sau de-a mingea. El îi amenință de departe cu degetul, dar tot cu aceeași privire iubitoare și tristă. Mama spune că nu I-a mai văzut nimeni râzând de când i-a murit băiatul, care intrase voluntar în armată. Ține portretul său pe masă, în cancelaria direcțiunii, ca să-l aibă totdeauna dinaintea ochilor.


Cuore - pic 7.png


După acea nenorocire, voia să se retragă din slujbă: scri-sese chiar petiția prin care cerea primăriei, ca să-l scoată la pensie și, fiindcă îi părea rău să lase pe copii, amâna zi după zi, ca să o trimită. Mai deunăzi se hotărâse. Tatăl meu, care stătea de vorbă cu dânsul în cancelaria direcției, îi zicea:
— Ce păcat, domnule director, că-ți ceri retragerea! Toc-mai atunci intră în cancelarie un om, ca să înscrie pe copilul său la școala noastră, fiindcă se mutase în suburbia aceea. Îndată ce directorul zări pe băiat, făcu o mișcare de surprin-dere, se uită bine la el, apoi la portretul fiului său; se mai uită iarăși la copil trăgându-l lângă dânsul și ridicându-i obrazul, apoi zise:
— Bine! Înscrise pe băiat, conduse pe tată și pe fiu și ră-mase câtva timp pe gânduri.
— Ce păcat că te retragi! zise încă o dată, tatăl meu.
Atunci, directorul luă petiția ce conținea cererea sa de retra-gere, o rupse în două și zise: "Rămân!"


Soldații.
Marți, 22.

Fiul directorul era voluntar în armată, când a murit; de aceea bietul tată, când ieșim de la școală, merge întotdeauna să vadă soldații trecând pe bulevard. Ieri trecea un regiment de infanterie.
Vreo cincizeci de băieți începură să sară împrejurul muzi-cii militare, cântând și bătând tactul cu liniile pe ghiozdane și pe caiete. Noi, mai măricei, ședeam la o parte pe trotuar, și priveam, adică: Garrone, care e strâns în hainele lui cele înguste, mușcă dintr-un codru de pâine; Votini, acela care este totdeauna frumos îmbrăcat; Precossi, băiatul lăcătușu-lui, ce poartă costumul tatălui său; Calabrezul, Zidărașul, Crossi, răutăciosul Franti și Robetti, fiul căpitanului de arti-lerie, acela care a scăpat pe micul copil de sub roțile omni-buzului și care acum se reazemă în cârje.
Franti râse în fața unui biet soldat, care șchiopăta, dar deodată simți o mână grea pe umărul său; se întoarse: era directorul.
— Bagă de seamă, îi zise el, când îți bați joc de un soldat, care este în rând și nu poate nici să-ți răspundă, nici să se răzbune, este tocmai ca și cum ai râde de un om legat; e o înjosire și o mișelie!
Franti se făcu nevăzut. Soldații treceau patru câte patru, asudați și plini de praf; iar puștile lor luceau la soare. Directorul ne zise:
— Să-i iubiți pe soldați, copiii mei, ei sunt apărătorii noștri, și dacă mâine o armată străină ne-ar amenința țara, ei ar merge bucuros să moară pentru ea! Și ei sunt încă niște copii, au numai câțiva ani mai mult ca voi, se duc și ei la școală; printre dânșii, ca și printre voi, se află băieți din toate părțile Italiei. Uitați-vă la ei, îi putem cunoaște după chip, trec sicilieni, sardinezi, napolitani, lombarzi.
Acesta este un regiment vechi, dintr-acelea care s-au luptat la 1848. Nu sunt tot aceiași soldați, însă steagul e același. Câți au murit pentru patrie în jurul acelui steag cu douăzeci de ani înaintea nașterii voastre!
— Uite-l, strigă Garrone.
În adevăr că și văzurăm steagul la o mică depărtare, înaintând pe deasupra capetelor.
— Ascultați, copii! zise directorul, când va trece steagul tricolor, faceți salutul militar cu mâna la frunte.
Steagul rupt și decolorat, cu medaliile agățate de mâner, trecu pe dinaintea noastră ținut de un ofițer. Noi, toți băieții, duserăm deodată mâna la frunte. Ofițerul ne privi surâzând și ne întoarse salutul.
— Să trăiți băieți, strigă un glas la spatele nostru. Ne întoarserăm și văzurăm un domn bătrân cu decorația albas-tră a războiului din Crimeea la butoniera hainei. Era un ofi-țer în retragere.
— Noroc să vă dea Dumnezeu! V-ați purtat cum se cuvine, copiii mei!
În timpul acesta, muzica regimentului cotea pe altă stra-dă, înconjurată de o mulțime de băieți și o suită de strigăte vesele însoțeau sunetul trâmbițelor, ca un cântec de război.
— Dragi băieți! zise încă o dată bătrânul ofițer, uitându-se la noi, acela care de mic respectă steagul, va ști să-l apere când va fi mare!


Apărătorul lui Nelli.

Nelli, cocoșatul cel mic, stătea și el cu noi ieri, și se uita la soldați. Sărmanul se uita la ei cu mândrie; ai fi zis că se gândea:
"De ce nu pot să mă fac și eu soldat!" Ce bun e bietul băiat! învață binișor, dar e așa de galben la față și de nevoiaș! Abia poate să răsufle!
Mama lui e mărunțică și blondă, se îmbracă totdeauna în haine negre. Vine regulat în fiecare zi și-l ia de la școală, îndată ce se sfârșesc lecțiile, ca să-l apere de îmbulzeala ce se face când ieșim toți de prin clase. Biata femeie! Ți se face milă, când o vezi cu ce drag îl mângâie mereu. În cele dintâi zile, băieții își băteau joc de el, fiindcă este cocoșat; îl ne-căjeau, îl băteau cu ghiozdanele pe spate și el sărăcuțul, nu se supăra, nu spunea nimic mamei sale, ca să n-o mâhneas-că, aflând că copilul ei este batjocura camarazilor lui.
Câteodată, însă, când îl necăjeau prea afară din cale, plân-gea în tăcere, rezemându-și fruntea de bancă. Sunt acum câteva săptămâni de când, Garrone se supără cumplit, sări în sus ca un glonț și strigă:
— Vai de acela care va mai îndrăzni să-și bată joc de Nelli! O să-i trântesc niște palme de-i vor scăpăra și fălcile!
Franti se făcu imediat că nu înțelege și dete un ghiont lui Nelli. Garrone se ținu de vorbă și-i trase o palmă strașnică.
De atunci nu mai pune nimeni mâna pe Nelli și, ca să fie și mai bine ocrotit de Garrone, profesorul l-a așezat în ban-că, lângă el. Ți-e mai mare dragul, să-i vezi cum s-au împrie-tenit. Nelli îl iubește din toată inima pe Garrone; cum vine la școală îl caută din ochi și n-ar pleca, Doamne ferește, fără ca să-și ia ziua bună de la el.
Garrone se poartă tot așa cu Nelli. Când îi cade cartea sau creionul, știind că bietului băiat îi e greu să se aplece, se pleacă dânsul să i le dea. Îl ajută să-și așeze lucrurile în ghiozdan, să se îmbrace cu paltonul, în sfârșit, îi înlesnește toate. Nelli are un adevărat cult pentru Garrone și când îl laudă profesorul, se bucură mai mult decât dacă l-ar lăuda pe el. Mi se pare că Nelli a spus toate acestea mamei sale, căci iată ce mi s-a întâmplat să văd azi dimineață. Profesorul mă trimisese să duc directorului programa studiilor, cam cu o jumătate de oră înainte să se sune de ieșire. Eram încă în cancelarie, când intră o doamnă scundă, blondă și îmbrăcată în negru. Recunoscui pe mama lui Nelli. Ea salută pe di-rector și îi zise:


Cuore - pic 8.png

— Domnule director, te rog să-mi spui dacă în clasa copi-lului meu este un băiat pe care-l cheamă Garrone?
— Da, este! îi răspunse directorul. S-ar putea să trimiți ca să-l cheme? Aș dori ca să-i spun ceva.
Directorul trimise pe portar după Garrone, care sosi și se opri în pragul ușii, cuprins de mirare.
Doamna Nelli, cum îl văzu, alergă la el, îl luă de gât și-l sărută de mai multe ori, cu mare dragoste; apoi zise:
— Tu ești Garrone? Tu ești apărătorul și prietenul bie-tului meu băiețel? Tu ești?
Apoi căută repede prin buzu-nare, prin pungă, și, negăsind nimica, își dezlegă de la gât un lănțișor cu o cruciuliță și-l atârnă de gâtul lui Garrone, drept sub cravată, zicându-i:
— Primește-l, te rog, drăguțule, spre amintirea unei mame recunoscătoare, care-ți mulțumește din suflet și te binecu-vântează!


Cel dintâi din clasă.
Vineri, 25.

Garrone își atrage iubirea tuturor, iar Derossi, admirația. A căpătat iarăși cea dintâi medalie; va fi, neapărat, și anul acesta, tot el, cel dintâi din clasă.
Nu poate nimeni să lupte cu el. Toți îi recunosc destoini-cia în toate materiile. E cel dintâi: la compoziții, la aritme-tică, la gramatică, la desen și are o ținere de minte uimi-toare. Pricepe toate fără nici o trudă; ai crede că învățătura pentru dânsul e o jucărie! Profesorul i-a zis ieri:
— Dumnezeu te-a înzestrat cu multe daruri: vezi, nu le risipi.
Pe lângă toate acestea e înalt și frumos, are un păr auriu si numai cârlionți. Este foarte sprinten, sare peste bănci, proptindu-se numai într-o mână, și are multă îndemânare pentru mânuirea armelor. Derossi e de doisprezece ani, și e fiul unui negustor. Se poartă totdeauna curat și bine îmbră-cat, hainele-i sunt de postav tivit cu nasturi de metal poleit. E vesel la fire, vioi și drăgălaș, totdeauna cuviincios cu toți. E foarte bun cu băieții, îi ajută la examene și nimeni n-a cu-tezat până acum, să-l necăjească sau să-i zică o vorbă proas-tă. Nobis, Franti și Votini îl pismuiesc grozav, dar el nu-i bagă în seamă, poate chiar că nu înțelege. Când trece printre bănci, ca să strângă caietele de concursuri, toți îi zâmbesc și-l apucă de mână. E foarte darnic, dăruiește băieților ziare ilustrate, cadre, penițe, tot ce primește de pe la rude. A făcut pentru băiatul calabrez o hartă geografică a Calabriei. Gro-zav îi place să dea și dăruiește totul fără părtinire, ca un om cu dare de mână, cu zâmbetul pe buze.
E peste fire să n-ai necaz pe dânsul, când vezi ce slab ești față cu el la orice materie. Chiar eu îl pizmuiesc, mă cuprin-de uneori un fel de ciudă contra lui, când îmi învăț vreo lecție grea și mă gândesc că el o învață fără nici o greutate. Când mă întorc însă la școală și-l văd așa de frumos, vesel și zâmbind tuturor; când îl aud că răspunde cu atâta siguranță la întrebările profesorului; atunci orice necaz sau pizmă îmi piere din suflet și mi-e rușine când mă gândesc că am fost în stare, să încerc un simțământ așa de înjositor. Aș vrea să stau tot lângă el și să urmez cu dânsul toate clasele.
Prezența lui, glasul lui, mă îndeamnă la învățătură și mă înveselește.
Profesorul i-a dat azi dimineață să copieze povestirea lu-nară intitulată: "Micul cercetaș lombard", pe care o să ne-o citească mâine. Vedeam de pe chipul lui că ceea ce scria îl mișca foarte mult. Era aprins la față, avea ochii plini de lacrimi și buzele-i tremurau. Cu ce plăcere i-aș fi spus drept în față și din toată inima:
— Derossi, tu ești cu mult mai presus decât mine. ai o minte de om mare, eu sunt un biet copilaș, față de tine. Te stimez și te admir!


Micul cercetaș lombard.
Sâmbătă, 28.

În anul 1850, pe timpul războiului pentru liberarea Lombardiei, câteva zile după biruințele de la Solferino și St. Martino, câștigate de francezi și de italieni împotriva austrie-cilor, într-o frumoasă dimineață de iunie, un mic pluton de cercetași călări, porniți din Saluzzo, mergeau la pas pe o cărare singuratică, uitându-se pe câmpie cu multă băgare de seamă.
Plutonul era comandat de un ofițer și de un sergent. Nici unul nu spunea măcar o vorbă; toți mergeau cu ochii ațintiți în zare, așteptând în orice minut să se ivească printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrăjmașe.
Mergând așa ajunseră în preajma unei colibe țărănești, înconjurată de frasini. Un băiețel cam de vreo 12 ani stătea dinaintea casei și tăia cu o lamă de cuțit o ramură de frasin, ca să-și facă o nuia. La una din festrele casei atârna un steag tricolor.
Coliba era părăsită. Țăranii, după ce scoseseră steagul la fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Băiatul îndată ce vă-zu soldați de-ai noștri, își aruncă nuiaua și-și scoase căciula. Era un băiat vioi și frumos la chip, cu ochii mari și albaștri, cu plete bălaie. Din cauza arșiței își scosese hăinuța, arun-când-o în iarbă și rămăsese numai în cămașă și în pantaloni strâns cu o cingătoare la brâu.
— Ce faci tu aici? îl întrebă ofițerul oprindu-și calul.
— De ce n-ai fugit cu părinții tăi?
— N-am părinți! răspunse băiatul. Îmi capăt hrana lucrând pentru unii și pentru alții. Am rămas aici, ca să văd bătălia.
— Ai văzut trecând pe aici austrieci?
— De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul!
Ofițerul stătu nițel pe gânduri, apoi sări repede de pe cal își lăsă soldații grămadă la portiță, intră în colibă și se sui pe acoperiș. Coliba nu era înaltă și de pe acoperișul ei nu se vedea mai nimic din întinderea câmpiei.
"Ar trebui să se urce cineva în copaci", își zise ofițerul și coborî de pe casă. Chiar în fața casei se înălța un frasin foarte mare și subțire, care-și legăna vârful în văzduh.
Ofițerul se gândi câtva timp, uitându-se: când la copac, când la soldați; apoi întrebă pe băiat:
— Ai ochi buni, băiete?
— Cum de nu! îți văd pasărea în zarea cea mai depărtată, răspunse băiatul.
— Te-ai putea urca în vârful acestui copac?
— Eu? Într-o clipă și sunt în vârf.
— Și o să ne spui de cumva se zăresc de acolo, soldați aus-trieci, puști, cai? Dacă se ridică mult praf în sus?
— Negreșit!
— Și ce să-ți dau ca să-mi faci treaba aceasta?
— Ce să-mi dai? zise băiatul zâmbind. Nimica! Frumos ar fi, zău! Pentru austrieci n-aș face-o niciodată cu capul! Dar pentru ai noștri! Nu sunt și eu lombard?
— Suie-te dar!
— Stai puțin să-mi scot pantofii.
Își scoase pantofii, își strânse cureaua, își azvârli căciula în iarbă și se agăță de copac.
— Stai! strigă ofițerul, vrând să-l oprească, cuprins deo-dată de teamă. Băiatul se uită la el cu niște ochi mari, parcă l-ar întreba ce vrea.
— Nimica! adăugase ofițerul. Suie-te!
Băiatul se urcă ușor ca o pisică.
Ofițerul dete poruncă soldaților să se uite drept înaintea lor.
În câteva minute, băiatul ajunse până în vârful copacului și ținându-se strâns de trunchi, picioarele-i rămăseseră as-cunse în frunziș, iar corpul de la brâu în sus, de-abia i se zărea de la acea înălțime.
— Uită-te drept înainte și departe, îi strigă ofițerul.
Băia-tul, ca să vadă mai bine se ținu de copac numai cu o mână, pe cealaltă o puse la ochi, ca să nu-l orbească razele soarelui, care se furișau printre pletele sale bălaie și le făcea ca de aur.
— Ce vezi? întrebă ofițerul.
Băiatul plecă ușor capul în jos și, punându-și mâna la gură, ca să i se audă glasul, răspunse:
— Văd doi oameni călări pe șosea.
— La ce depărtare de aici?
— La o jumătate de milă.
— Vin încoace?
— Nu, stau pe loc.
— Ce mai vezi? întrebă ofițerul după un minut de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită, apoi zise:
— Pe lângă cimitir, printre arbori, este ceva care lucește la soare, s-ar zice niște baionete.
— Oameni, vezi?
— Nu, trebuie să fie ascunși prin grâu. Deodată se auzi șuierătura unui glonț, care trecu prin aer și se pierdu în depărtare, către spatele casei.
— Dă-te jos! strigă ofițerul. Te-au văzut! Dă-te jos, nu vreau să mai aflu nimica!
— Nu mi-e frică, răspunse băiatul.
— Dâ-te jos! repetă ofițerul; însă luându-și seama, mai întrebă:
— Dar la stânga ce mai vezi?
— La stânga?
— Da, la stânga.
Băiatul întinse capul spre stânga. O altă șuierătură și mai apropiată decât cea dintâi străbătu aerul. Băiatul tremură.
— Ce Dumnezeu! strigă el. Pare că nemții vor să-și verse focul pe mine. Glonțul trecuse foarte aproape.
— Dă-te jos, strigă ofițerul mâniat și cu ton poruncitor.
— Mă cobor îndată, răspunse copilul, dar n-aveți teamă, mă adăpostește frunzișul copacului. Vrei să știi ce este în stânga?
— Da, dar dă-te jos, adăugase ofițerul.
— La stânga, strigă băiatul lungindu-și trupul.
— Spre partea unde este o bisericuță, parcă văd...!
O a treia șuierătură și mai năpraznică se auzi deodată. Băiatul alunecă, încercă să se agațe de crăci, și căzu întins la picioarele copacului.
— Blestemații! Mi-au omorât copilul! strigă ofițerul, aler-gând către el.
Băiatul rămăsese întins la pământ cu brațele întinse. Un șiroi de sânge curgea din pieptul lui. Sergentul și doi soldați săriră repede de pe cai, ca să-i vină în ajutor. Sergentul se aplecă și-i desfăcu repede cămașa. Glonțul pătrunsese plămânul stâng.
— A murit? întrebă ofițerul.
— Nu, trăiește încă! răspunse sergentul.
— Dragul meu băiat! zise ofițerul aplecându-se spre el; nu te speria, prinde inimă!
Pe când, însă, ofițerul îl îndemna să nu se sperie și-i apă-sa batista pe rană, ca să-i oprească sângele, băiatul își dete sufletul.
Ofițerul rămase înmărmurit, galben ca turta de ceară și cu ochii ațintiți asupra micului viteaz. În urmă se aplecă, îi așeză frumos capul pe iarbă; se sculă în picioare, să-l mai privească încă. Sergentul și cei doi soldați erau și ei mâhniți până în fundul inimii.
Plutonul stătea întors în partea în care se știa că se află vrăjmașii.
— Puiul de viteaz! zice încă o dată ofițerul, cu ochii plini de lacrimi, și rostind acestea, se duse spre casă, smulse steagul tricolor de la fereastră și-l întinse ca un giulgiu jalnic peste băiețelul mort, lăsându-i chipul dezvelit.
Sergentul puse lângă el căciuliță, pantofii și cuțitașul cu care își tăiase nuiaua cu câteva minute mai înainte.


Îl mai priviră câtva timp în tăcere, apoi ofițerul zise sergentului:
Cuore - pic 9.png

— Voi trimite ambulanța să-l ridice de aici: a murit soldățește, soldățește trebuie să-l îngropăm. După aceea îi mai trimise cu mâna un ultim adio și strigă soldaților:
— Încălecați, băieți! Înainte!
Toți săriră pe șa și micul pluton, strângându-se porni. Curând după aceea, copilul mort primi onorurile militare.
Către apusul soarelui, tot șirul avanposturilor italiene, ducându-se întru întâmpinarea vrăjmașului, trecu pe același drum pe care îl străbătuse dimineața, micul pluton de călă-reți. Era un batalion întreg de vânători, care, cu câteva zile mai înainte, udase cu sânge vitejesc dealul San-Martino.
Batalionul înainta despărțit în două șiruri. De-a lungul drumului curgea un pârâiaș limpede cu marginile smălțuite de flori; casa părăsită era la o mică depărtare.
Vestea despre moartea vitejească a băiatului pătrunsese repede în tabără, astfel că cei dintâi ofițeri ai batalionului, care zăriră micul cadavru, îl salută scoțând săbiile. Unul din ei se plecă pe marginea pârâului, rupse câteva flori și i le az-vârli. Toți îl imitară. Fiecare, ofițer sau soldat, aruncându-i flori, îi striga salutându-l militărește:
— Rămas bun, pui de viteaz lombard! Onoare ție, copile! Trăiască Italia! Glorie vitejilor.
Un ofițer îi aruncă medalia sa de virtute militară. Un altul se duse să-l sărute pe frunte.
Florile se grămădeau mereu pe piciorușele lui goale, pe pieptu-i însângerat, pe micul lui cap bălai. Iar el, întins pe iarbă, învăluit în steagul național, dormea liniștitul somn al veșniciei.
Chipul îi era alb și parcă surâdea, ca și cum sărmanul băiat ar fi auzit acele salutări și ar fi fost vesel, că-și dăduse viața pentru scumpa lui Lombardie.


Săracii.
Marți, 29.

A-ți da viața pentru țară, ca micul lombard, este o bărbăție, o virtute mare!
Tu însă, fiul meu, nu trebuie să nesocotești pe cei mici. Azi dimineață, când ieșeam de la școală și mergeai alene înaintea mea, trecurăm pe lângă o femeie săracă, ce ținea pe genunchi un biet copilaș, tras la față și sfârșit cu totul. Îți ce-rea pomană. Te uitași la ea, dar nu-i dăduși nimic, deși aveai bani în pungă. Ascultă-mă, fătul meu, nu te obișnui să treci cu nepăsare pe lângă o mamă care îți cere un ban pentru co-pilul său. Gândește-te că acelui copil trebuie să-i fie foame. Cugetă la durerea sărmanei mame! Îți închipuiești tu, ce ar fi pentru mama ta, dacă într-o zi s-ar vedea nevoită să-ți zică:
— Azi n-am nici măcar pâine să-ți dau!
Când dau un ban unui cerșetor, el îmi urează "Dumnezeu să-ți dea sănătate! Să-ți trăiască copilașii!" Tu nu poți să înțe-legi cât de dulci îmi sunt acele cuvinte și ce recunoștință simt pentru acel sărac.
Îmi pare că totuși cu adevărat, acea urare are să ne tină pe toți sănătoși.
Mă întorc acasă bucuros, cugetând că acel sărac mi-a întors cu prisos ce i-am dat.
Enrico dragă! Fă-mă și pe mine, să aud câteodată acea urare stârnită de milostenia ta. Scoate și tu un ban din pun-gă, ca să-l dai vreunui moșneag fără de sprijin, vreunei ma-me lipsite de pâine, vreunui copil orfan de mamă.
Săracilor le place miluirea copiilor, pentru că nu-i umi-lește. Copiii având și ei nevoie de alții, se aseamănă cu ei.
N-ai băgat tu de seamă, că sunt totdeauna mulți săraci în jurul școlilor? Pomana unui om mare este numai o milos-tenie; iar pomana unui copil este în același timp o milostenie și o mângâiere. Este ca și cum i-ar da totdeodată un ban și o floare: înțelegi?
Gândește-te că ție nu-ți lipsește nimic și că ei sunt lipsiți de toate. Pe când tu năzuiești să fii fericit, lor le este destul să nu moară de foame. Gândește-te ce trist e că, pe lângă atâtea palate, în mijlocul atâtor ulițe, străbătute de copii îm-brăcați în catifele, se află femei și copilași, ce grozăvie! Băieți tot așa de buni ca și tine, tot așa de deștepți, lipsiți de hrana de toate zilele și rătăcind pe ulițele orașelor ca niște fiare în pustiuri! Așadar, fătul meu, socotește ce ți-am spus și să nu ți se întâmple să treci vreodată pe dinaintea unei mame care cerșește, fără să-i dai un ban!
Tatăl tău.