Sari la conținut

Cum am devenit huligan

Cum am devenit huligan
de Mihail Sebastian


Capitol în care e vorba despre niște insule Hebride

[modifică]

Războiul pe care l-a provocat în cultura bucureșteană apariția cărții mele De două mii de ani va mai dura poate multă vreme. La noi, unde lumea obosește repede, aceste cinci luni de discuții și certuri în jurul unei singure cărți formează un ciudat caz de tenacitate. Ostilitățile continuă cu verva și violența din primele zile. Noi pamfletari și ideologi intervin în fiecare săptămână, noi fronturi se deschid mereu. Uneori, conflagrația pare că se potolește, beligeranții par plictisiți, liniștea restabilită. Dar n-au trecut trei zile calme și, pe unde nici cu gândul n-ai gândit, năvălește dintr-odată un nou cruciat, mai dispus decât toți înaintașii săi să facă praf și pulbere câteva perechi de probleme.

Atmosfera e dintre cele mai periculoase. Arareori o dezbatere publică a grupat laolaltă atâtea temperamente nervoase, atâția idealiști viguroși, atâția vizionari irascibili.

Aveam intenția să aștept potolirea lucrurilor pentru a spune un ultim cuvânt în această crâncenă poveste, de care, cu voie sau fără voie, sânt răspunzător. Aș fi vrut să ascult mai întâi toate vocile ce au de spus sau de țipat ceva, pentru a le răspunde o dată tuturor.

Îmi pare rău, dar ar fi să aștept prea mult. Mi-au trebuit aproape patru ani pentru a scrie această hulită carte. Nu pot pierde alți patru pentru a-i citi comentariile. De altminteri, cred că ce a fost de spus s-a spus și că, de aici încolo, nu mai e loc decât pentru variații verbale asupra acelorași chestii, vânturate în primele cinci luni cu atâta nobilă pasiune intelectuală. Mai rămân probabil câteva răcnete de pus la punct și nu mă îndoiesc de succesul lor. În esență, însă, problemele (se va vedea ce „esență" și ce „probleme") au fost formulate.

Este poate timpul să cobor în mijlocul lor. Am eu acest drept? Întrebarea e justă. Un scriitor nu mai are nimic de spus din momentul în care cartea i-a trecut în vitrina primei librării.

Nimic nu mi se pare mai grotesc decât ceea ce se numește un „autor neînțeles". În materie de critică literară, nu există apel, ci numai așteptare și – dacă e posibil – umor. Cine nu e în stare să citească detașat un pamflet sângeros scris împotriva lui și să surâdă citindu-l n-are nici gustul, nici sensul jocului intelectual. În ce mă privește, consider faptul ce se numește vulgar „a nu fi înțeles" drept o mare bucurie intimă și drept una din cele mai sigure verificări personale.

E bine deci s-o spun din capul locului: nu am de replicat nici un cuvânt criticilor literare aduse ultimului meu roman. Iubesc prea mult exercițiul criticii ca să nu-i respect drepturile. L-am practicat eu însumi și pun prea mare preț pe vehemența lui intelectuală pentru a nu-i primi cu voie bună rigorile. Un critic se definește mai mult prin aversiunile, decât prin adeziunile lui.

Personal, țin foarte mult la aversiunile mele critice, pe care le-am formulat totdeauna fără ocol, și sânt fericit să le stimez pe ale celorlalți, chiar când, întâmplător, mi-ar fi incomode.[1] Nu am nimic de răzbunat și nu de aceea scriu aceste pagini.

Am însă câteva lucruri de lămurit, lucruri exterioare literaturii și care au fost cu de-a sila implicate în cazul De două mii de ani.

Ce am putut face pentru acea carte am făcut: am scris-o. Restul o privește. Să se descurce cum știe. Orice carte este într-un fel o încercare de a forța necunoscutul, în ce mâini va cădea, ce acorduri va stabili, ce dezacorduri va provoca – nu știi. Există o nesfârșită serie de necunoscute, care îi vor decide destinul. Sânt rezistențe, opacități, accidente, și numai dincolo de ele speri să găsești anumite întrebări cărora cartea ta le răspunde.

Va ajunge ea până la aceste întrebări? Le va răspunde? Va izbuti ea să grupeze în jurul lor mica și nesigura familie de inteligențe și de inimi pentru care ai crezut că scrii? Poate da, poate nu. Este o chestiune de hazard.

Mesajul tău, trimis oarecum în necunoscut, poate ajunge, dar poate și cădea în drum. Sânt multe șanse să-l pierzi. Cine nu știe însă să piardă cu inima împăcată n-are de ce să scrie cărți.

De altminteri, lucrurile se întâmplă la fel și în altă ordine decât în literatură. Viața toată e făcută din galerii prost încrucișate, prin care poți umbla până la moarte fără să întâlnești pe cine trebuie, deși uneori nu vă desparte decât un zid, un pas, o umbră. Ți s-a întâmplat oare să te gândești că pe acest larg pământ se poate afla în chiar această clipă un om care să repete viața ta, așteptările tale, întrebările tale? Nici o singurătate nu are sens fără acest sentiment, fără această nostalgie după cineva, pe care încerci să-l rupi din mulțime, ca să răspundă semnului tău, chemării tale.

O carte este o chemare. Sânt chemări care rămân fără răspuns.

Asta e tot.

Spun aceste lucruri pentru a se înțelege că nu fac din cazul De două mii de ani o chestiune personală. Cartea aceasta a fost scrisă pentru a fi pierdută, ceea ce a reușit de minune. Nu am nimic să adaug, nimic să retractez.

,,Așa este jocul", cum zice versul lui Arghezi – și jocul trebuie lăsat în pace.

Dar scandalul a răscolit fapte și probleme ce se așază nu numai dincolo de carte, ci și dincolo de literatură. Plecată de la un fapt literar, bătălia și-a descoperit în scurtă vreme obiective politice.

Este aici o flagrantă confuzie de planuri și puncte de vedere, care nu surprinde și, cu atât mai mult, nu indignează pe cine cunoaște legile simple ale culturii românești. Confuzia este în discuțiile noastre publice aproape o metodă.

Pentru un spectator calm, felul în care o dezbatere de idei se degradează la noi, pierzându-și liniile directoare și agățându-se de două-trei fleacuri incidente, este o distracție curentă.

Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureștean. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului.

Obișnuit, cultura noastră de fiecare zi este dominată de două-trei idei nervoase, care bântuie o zi, o săptămână sau o lună prin reviste, cafenele și redacții, până la uzare sau plictiseală. Sub bătaia lor se așază, cu voie sau fără voie, orice faptă, orice carte, orice om.

În iunie 1934, la apariția romanului De două mii de ani, ideile ce preocupau verva intelectuală românească erau două: antisemitism[2] și dictatură. Calitatea ideilor bucureștene este de a fi nu numai nervoase, dar și exclusive. Ele nu rabdă o trecere pe alt plan decât al lor. De vreme ce întrebările urgente ale conștiinței bucureștene erau dictatura și antisemitismul, acestor întrebări, și nu altora, trebuia să le răspundă inoportuna carte. Astfel, acel volum de 350 de pagini a fost somat să se rostească în diverse chestiuni grave, pentru care era violent tras la răspundere. El a fost supus unui aspru interogatoriu, pentru a declara din ce partid este, ce opinie are în chestia constituțională și cu cine votează. „Cu cine votează", mai ales, aceasta fiind întrebarea românească majoră. (Vezi Caragiale: Scrisoarea pierdută, Atmosferă încărcată etc.) Din tot ce s-a scris cu acest prilej, numai câteva articole au plecat de la obiectivele cărții.[3] Restul, un întreg dosar, au vorbit despre democrație, comunism, ortodoxie creștină, fascism, revoluție corporatistă, etc., etc., etc. – tot lucruri capitale, desigur, dar străine de această carte, pe seama căreia erau abandonate din lene, din indiferență sau din vervă, dar în nici un caz din patimă, cum s-ar putea crede, căci ar fi păcat să stricăm acest cuvânt frumos.

Patru luni s-au schimbat peste umărul cărții – răbdător umăr – nenumărate focuri de polemică religioasă, politică și socială, care mă onorau nespus, dar nu mă priveau deloc. Nu recunoșteam în acest măcel nimic din ce gândisem, nimic din ce scrisesem.

Într-un roman de Virginia Woolf, există un personaj care, scriind biografia romanțată a unui poet face ca un întreg episod din viața acestuia să se petreacă în insulele Hebride.

„De ce în Hebride? întreabă cineva. Poetul d-tale n-a fost niciodată acolo".

„Știu. Dar insulele Hebride îmi plac foarte mult".

Am impresia că intelectualul român are și el niște insule Hebride „care îi plac foarte mult" și pe care le plasează, după o geografie fantezistă, unde se nimerește. „Hebridele" lui actuale sânt democrația și fascismul, antisemitismul și revoluția marxistă.

,,Dar eu n-am fost niciodată în Hebride!", aș exclama odată cu eroul Virginiei Woolf, dacă n-aș ști că e inutil. „Polemica de idei" se face cu obsesii, nu cu adevăruri – și între ele lupta este profund inegală. De aceea nici n-o încerc.

Nu vreau să spun că problema democrației, – bunăoară, este fără interes. Nimic din ce e privitor la destinul omului nu este fără interes. Observ doar că nu această problemă era în cauză și nici una din câte au fost arbitrar aruncate în discuție.

Dar e desigur prea târziu pentru a stabili această discriminare.

Lucrurile au mers mult prea departe ca să mai încercăm astăzi o readucere a lor la punctul de plecare. A distinge, a limita, a încadra – sânt operațiuni de metodă reci și fără ecou, în timp ce a confunda este un seducător procedeu.

Cazul De două mii de ani numără câteva irevocabile confuzii.

Le primesc.

Un dosar cu probleme

[modifică]

Îmi va fi greu, probabil, mai târziu să evoc atmosfera de incendiu prin care a trebuit să răzbată cartea. Am textele în față – câteva sute de pagini, decupate cu grijă din ziare, reviste și pamflete –, dar, recitindu-le, bag de seamă că au devenit aproape inexpresive. Violența termenilor, brutalitatea injuriei, sălbăticia insultelor se dovedesc azi cu totul sub impresia de mic cataclism ce rămânea pe urma lor în primele zile.

Nici vorbă, ceea ce s-a scris a fost foarte grav. Grav chiar pentru o societate ca a noastră, în care se înjură atât de lesne. Totuși, elementele scrise ale procesului De două mii de ani mi se par blajine și politicoase, în raport cu elementele sale orale. Furia polemică a fost precedată și întregită de o întinsă campanie verbală, pe străzi, prin cafenele, prin redacții, prin librării, prin cinematografe, prin case particulare, prin instituții publice – rumoare surdă și clocotitoare ca la teatru când din culise se apropie figurația –, femei, soldați, popor. Nu știu de unde, nu știu cum, nu știu prin ce subită zguduire morală, s-au trezit câteva voci răzbunătoare, câteva conștiințe pure, câțiva misionari indignați. Exemplul a fost primejdios, căci gustul de asprime morală este una din cele mai irezistibile ispite. Trei zile după apariție, romanul meu avea ridicat înainte-i o divizie de conștiințe intransigente.

Nu vă pot povesti ce a fost. Ar fi prea greu, prea lung, prea complicat. Ca în farsele proaste de cinematograf, prin care circulă o întreagă serie de personaje, care nu se știe de unde vin, pe cine caută și ce vor, a răsărit în această încăierare o legiune de tineri pitorești, recrutați din cele mai diverse medii, venind să răzbune cele mai diverse chestii. Organizați pe echipe, împărțiți pe sectoare, distribuiți pe ore de zi și de noapte, băteau străzile și bulevardele în căutare de auditori.

Nu glumesc. Sau, dacă glumesc, nu exagerez. Până la obsesie, până la extenuare, până la idee fixă a fost urmărită această carte.

Indignarea se hrănea din propria sa substanță, în vid, cu fiecare zi, cu fiecare ceas.

E iritant să lupți cu o carte. Tăcerea ei este apăsătoare. În genere, e iritant să lupți cu cineva care nu reacționează. Orice om care urlă devine ridicol dacă urletul lui cade în gol și, atunci, dintr-o exasperare legitimă, e obligat să urle mai departe, să urle mereu, ca să-și acopere propriul său glas.

Numai primul pas spre dezordinea morală e greu: restul vine de la sine, din inerție, din exasperare. O singură minciună te obligă la un întreg sistem de minciuni, o singură invectivă, la o ploaie de invective. Mi-am urmărit zi de zi, în tăcere, combatanții și m-a interesat ritmul deznădăjduit cu care le creștea furia, până la forme convulsive. S-ar fi spus că e un concurs de devastări intelectuale, o probă de huliganism moral, o goană după cuvântul cel mai tare, după falsul cel mai violent, după insulta cea mai cruntă. N-a rămas piatră nearuncată, n-a rămas injurie nerostită.

Scriu aceste pagini cu foarte mult calm, fără melancolie și fără regrete. V-am spus că nu am nimic de răzbunat. Cine a fost vreodată între atâtea focuri nu se poate să le fi primit fără un just sentiment de orgoliu. Nu bănuiți ce excelent exercițiu de singurătate este o asemenea întâmplare. Dintr-o dată se restabilesc distanțele, se lărgește în jurul tău câmpul de vedere, se detașează pe un ecran circular siluetele oamenilor – prieteni, cunoscuți, inamici, camarazi –, fiecare verificat în lașitățile, în curajul, în dezertările, în loialitatea și în compromisurile lui. Este o comedie amplă, cu infinite aspecte, cu involuntare revelații, cu scene, fapte, replici și gesturi pe care niciodată nu le-ai fi cunoscut, dacă scandalul n-ar fi aruncat asupra lor o bruscă lumină. Datorez cazului De două mii de ani o lecție de viață foarte vie și foarte complexă. Ea răscumpără un pumn de deziluzii.

Și mai e un lucru, care mă oprește să iau în tragic acest război publicistic: cunosc oamenii care l-au purtat. Îi știu pe toți, cu mica lor biografie culturală, cu micile lor așteptări, cu micile lor combinații, cu micile lor șantaje, cu micile lor „pile", „învârteli", „chestii". În șapte ani de gazetărie, am ocupat un bun loc de observație în această lume de idealiști, pentru a nu primi astăzi cu un surâs subita lor criză etică. Pe cei mai mulți i-am văzut trecând prin fața biroului meu de la „Cuvântul", care pentru a-mi cere un articol, care pentru a-și plasa o notă, care pentru a solicita o critică amicală, fiecare cu un năduf, cu o rugăminte, cu o intervenție. Îi regăsesc azi cu piatra în mână și îmi spun că viața n-ar avea haz fără ei.

Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziție –, dacă dușmănia lor ar porni de la conștiința unor valori adverse, dacă violența lor ar fi o reacție de gândire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zâmbitori.

Mai ales nimic nu este incompatibil. Iată o noțiune care lipsește total vieții noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună și se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenței. Avem de aceea o cultură de brutalități și tranzacții.

Leon Pierre-Quint, criticul francez care a fost în anul 1933 la noi, a rămas uluit întâlnind la o reuniune intelectuală bucureșteană câțiva comuniști și cuziști, membrii aceleiași grupări. L-am auzit cerându-i explicații unui gardist de fier notoriu, pe care îl găsise în tandrețe intelectuală cu un marxist, și el notoriu.[4] Pierre-Quint nu înțelegea cum e posibilă o asemenea frăție între doi oameni pe care, teoretic, ar fi trebuit să-i despartă zece lumi. Țin foarte bine minte candidul răspuns al celor doi extremiști amici.

„Vedeți, noi nu suntem decât prieteni. Asta nu ne angajează la nimic".

Acest „decât" este un breviar de psihologie bucureșteană. El explică foarte multe lucruri, el scuză totul.

„Comment, ca ne vous engage a rien? Mais un seul geste engage, Monsieur".

Leon Pierre-Quint se înșela. Pe oamenii aceștia nu-i angajează cu adevărat nimic: nici ura, nici iubirea, nici viața, nici moartea.

Orice fac, orice spun rămâne mereu undeva, într-un colț de conștiință, un zâmbet care anulează ce au făcut, retractează ce au spus. Rigoarea, sub orice formă, nu este de resortul lor. Sânt niște oameni liberi. Poate singurii oameni liberi din Europa, căci faptele nu-i leagă, iar ideile nu-i obligă.

Iată de ce atacurile cele mai sălbatice nu mă emoționează. Simt dincolo de ele renghiul, chiulul, indiferența și, cel mult, enervarea. Vor trece. Totul trece în această piață intelectuală, totul trece fără urmă, fără consecință, fără memorie. Ăștia sânt oamenii...

Să-i lăsăm și să revenim la „probleme". Nu cred că va fi prea greu. Dosarul meu cuprinde, e drept, nenumărate piese fulminante, dificil de mânuit. A le desface una câte una, a le cerceta „la rece" și a încerca să degajezi din praful lor de pușcă „ideea", este o întreprindere plină de primejdii. Din fericire, însă, în acest dosar de 500 de pagini tipărite, ideile nu abundă. Sânt vreo două-trei, înecate într-un ocean de invective. Poate că n-ar fi lipsit de interes – și în nici un caz lipsit de farmec – să le reproducem pe toate.

Voi fi, însă, silit, din cauza abundenței de materie, să nu opresc aici decât textele optime și accentele superlative ale dezbaterii. Ele vor indica nivelul ridicat al preocupărilor și abuzul general de talent și spirit pus în slujba lor.

E poate prima oară când, în viața publică românească, se înregistrează o unanimitate de cuget și simțiri. Mai mult chiar: o unanimitate de vocabular. Erau momente în care nu se mai deosebea cine vorbește: „Adevărul Literar" sau ,,Apărarea Națională"? „Porunca Vremii" sau „Viața Românească"? Gazetele sioniste întindeau o mână fraternă ziarului d-lui Cuza, revistele marxiste se înțelegeau de minune cu cele huliganice, dreapta și stânga, democrații și reacționarii, antisemiții și revizioniștii – toată lumea. În sfârșit, cunoștea un singur dușman, denunța o singură crimă. În plus, făcând legătura între redute și tranșee, se mai zbătea pe străzi un mic cotidian de 5 parale, care devenise monitorul meu oficial, publicând zilnic scurte buletine de pe câmpul de luptă.

Doamne! Ce nu s-a spus? Fiecare articol era o sentință de curte marțială, fiecare băiat de redacție un justițiar.

N-au lipsit nici chemările la ordine, nici condamnările la rug, nici îndemnurile la asasinat.[5] Le-am strâns pe toate, liniștit, cu hotărârea de a înrăma pasajele decisive și de a le expune mai târziu în camera mea, în jurul mesei de scris. E o lectură care stimulează gustul de a trăi.

Îmi pare rău că nu pot transcrie totul. Caut însă printre documentele dosarului o pagină care să rezume cât mai mult și să cuprindă, dacă nu toate injuriile – ceea ce ar fi greu –, cel puțin toate problemele. Ezit între câteva texte, dar până la urmă cel mai sintetic mi se pare următorul. Are avantajul de a fi apărut în „Viața Românească" și de a adăuga deci furiei juvenile cu care a fost scris prestigiul bătrânesc a 26 ani de glorioasă apariție. Iată-l: ÎNTRE UMILINȚĂ ȘI IMPERTINENȚĂ.

Mihail Sebastian era un domn publicist de la ziarul ortodoxreacționar „Cuvântul" de o neobișnuită insolență. Se declara pe vremuri triumfător, „burghez", adora pe țârcovnicii de-acolo (G.

Racoveanu, Nae Ionescu), dădea lecții de naționalism intransigent, scuipa pe democrație și drepturile omului, etc.

Spre stupefacția noastră, aflăm că acest luptător întru Hristos, Rege și Națiune este un tânăr... evreu pe nume Iosif Hechter, de prin bălțile Brăilei.

Factura sa intelectuală era eminamente huliganică.

Argumentele subtile ale profesorului său Blidaru se transformă la Hechter în aluzii cu otgonul, jocul pe muchii de cuțit în tânguire nătângă. Când un evreu se nimerește prost și renegat, apoi să ferească Dumnezeu...

De la impertinența de odinioară, Mihail Sebastian a trecut la o umilință dostoievskiană...

Grupul de la „Cuvântul" a trecut cu arme și bagaje în tabăra antisemită.

Trebuia Iosif Hechter să se retragă? Evident că da. Totuși, Iosif Hechter a rămas. A mai primit și o lovitură de picior la spate: prefața profesorului Nae Ionescu la romanul ultim De două mii de ani, unde se fundamentează cu argumente teologale existența anti-semitismului.

Îl dai afară pe ușă și el vine pe fereastră? Iată-l: impertinent și umil, înjurând și lingând mâna care l-a lovit...

Cazul „moral" poate n-ar interesa: evreu huliganic, izgonit de la o tabără antisemită, făcând plecăciuni pentru loviturile primite...

Dar romanul este lipsit total de talent și de limbă românească: „taie iarba cu securea", și alte urâciuni. Nimic fluid. Totul scorțos, împăiat ca un animal vânat, dezgustător prin pretenții, sfertodoct în idei, stupid ca semnificație. Acesta e romanul De două mii de ani al d-lui Mihail Sebastian.

P. NICANOR & Co.

Trebuie să admirați excepționalul spirit de sinteză cu care „Viața românească" rezumă în aceste 38 de rânduri, tot ce s-a spus, denunțat și discutat în cinci luni. Nu lipsește nimic: nici gravul delict al colaborării mele la „Cuvântul", nici crima de a fi cerut o prefață profesorului Nae Ionescu, nici oroarea de a o fi publicat, nici trădarea mea de neam, nici atentatul meu împotriva democrației...

Îi sânt recunoscător bătrânei reviste că a știut să adune într-un singur pumn atâtea idei, simplificându-mi munca.

Să procedăm însă metodic și să numerotăm „problemele". Sânt, dacă nu mă înșel, trei probleme principale și câteva conexe.

1) O problemă antisemită („... factura sa intelectuală era eminamente huliganică").

2) O problemă democrată („... scuipă pe democrație și drepturile omului etc.").

3) O problemă gramaticală („... romanul este lipsit total... de limbă românească").

Aceste trei chestiuni formează punctele cardinale ale dosarului.

Ele au condus și orientat cazul De două mii de ani, grupând în trei mari cicluri ideile, conflictele de conștiință, textele, anecdotele, oamenii...

Voi lăsa deoparte „ciclul problemelor de gramatică", deși a cunoscut un răsunător succes de presă. Câțiva mari stiliști și-au spus cuvântul.[6] Să ne păstrăm atenția exclusiv pentru problemele supreme...

,,Primul roman rasist românesc"

[modifică]

Cartea cuprinde puternice accente antisemite. În gândire, în metoda filozofică în notații psihologice – găsim cele mai autentice documente rasiste. Sânt fragmente parcă luate direct din Alfred Kosersberg. Ne aflăm, deci, în fața unui caz de evreu devenit antisemit. Cazul este, orice s-ar spune, senzațional.

(„Adevărul Literar", anul XIII, nr, 713, 5 VIII 1934) Textele pentru care De două mii de ani a devenit un ,,roman rasist", iar autorul său un periculos „renegat" sânt puține. Cam 16 rânduri de tipar, culese dintr-o carte de 350 de pagini. Aceste texte au circulat din mână în mână, de la cronicar la cronicar, subliniate cu litere de foc și denunțate indignării unanime. Lectura cărții ajunsese inutilă, de vreme ce rândurile criminale fuseseră expropriate și zvârlite în domeniul public, pradă curiozității generale și simțului obștesc de onoare.

După cum, din complexul unei crime, nu ajung pe masa judecății decât corpurile delicte – un cuțit însângerat, o sticluță cu otravă, un revolver descărcat –, tot astfel din această subversivă carte n-au ajuns în discuția publică decât câteva fraze. Sânt corpurile mele delicte.

Mi-e foarte greu să le discut. Aș putea răspunde că sânt toate, fără excepție, falsificate – unele direct în cuprinsul lor material, altele în sensul și spiritul lor.

Nu voi spune că aceste falsuri mă indignează. Nu am „indignarea facilă". Am cunoscut în profesiunea mea de ziarist atâția visători și atâția martiri, încât mi-am tocit, în tovărășia lor, fibrele revoltei morale. Dar, în cazul de față, s-a procedat cu o așa de radicală lipsă de scrupule, încât de multe ori ezitam între dezgust și amuzament. Ba chiar am avut și un moment de melancolie – singurul – în ziua în care d. Petre Chiricuță, intervenind și d-sa în dezbatere, a măsluit alte două-trei fraze, pentru a-mi demonstra, iar și iar... renegarea.[7] Cu un dram de vervă și un car de rea-credință ce nu se poate dovedi? Totul, absolut totul.

A cita un text este o operație de răspundere intimă. Alte sancțiuni decât propria ta conștiință – când dă Dumnezeu să fie – nu există. Iar când nu dă Dumnezeu, libertatea ți-e întreagă și abuzul inocent. Ștergi un cuvânt, suprimi o paranteză, greșești o virgulă – și iată că nefericita pagină care ți-a picat în mâini spune exact ce ai vrut tu să spună.

Jocul acesta n-are limite. Oricine poate dovedi orice, plecând de la nu importă ce text. Dacă vreți și dacă vă amuză, vă pot găsi în Eneida lui Virgiliu hexametri despre revizuirea tratatului de la Versailles, iar în Infernul lui Dante terține despre stabilizarea monetară. E o chestiune de punct de vedere, iar punctele de vedere sânt niște animale docile, care merg unde le duci.

O carte este un lucru organic, în care fiecare detaliu este luminat de contextul său, fiecare pagină condiționată de întregul cuprins, fiecare afirmație precizată de nuanțele ei. Nimic mai lesne decât să o ciuntești măcelărește, cu toporul.

Evreii sânt deprinși cu asemenea procedee, căci toate cărțile lor au fost în toate vremurile măcelărite, spre a spune diverse lucruri monstruoase. Arma antisemită cea mai gravă n-a fost nici revolverul, nici piatra, ci cu totul alta: citatul. Nu cu citate s-a dovedit omorul ritual? Nu cu citate au dovedit d-nii Cuza și Codreanu că neamul lui Israel se hrănește cu sânge de creștin? De ce nu s-ar dovedi tot cu citate că De două mii de ani este un roman rasist, iar autorul său un feroce antisemit? Singurul lucru nou este că între mânuitorii de citate se găsesc acum și evrei, ceea ce dovedește că au învățat oarecari lucruri de la adversarii lor huligani.

În ce mă privește, n-am nimic de răspuns corpurilor delicte de lez-iudaism. Țin foarte mult să evit orice cuvânt tare – căci s-au aruncat prea multe în acest nefericit caz –, dar cred că cine nu este nici imbecil, nici de rea-credință va găsi în De două mii de ani răspunsul. Singurul posibil.

* * *

„Renegat" și „antisemit" pentru unii, romanul De două mii de ani este numai „asimilist" pentru alții.

D. Șerban Cioculescu vorbește despre „setea de asimilare ce animează romanul".[8] Puțin înainte, d. Pompiliu Constantinescu formulase altfel aceeași idee: ,,D. Sebastian este ce se cheamă un asimilist".[9] Afirmația mi se pare gravă și – în măsura în care pot avea o opinie despre cartea mea – inexactă. Nu e vorba să polemizez cu d-nii Cioculescu și Pompiliu Constantinescu, de care mă leagă o veche stimă intelectuală. În plus, le datorez recunoștința de a fi vorbit calm și autoritar, într-o învălmășeală în care atâta lume și-a pierdut capul.

Dar sânt convins că a cugeta asupra raporturilor dintre spiritul iudeu și spiritul local nu este, nu poate fi, un act de profesiune asimilistă. Cred, de altfel, cu toată tăria că un scriitor nu poate fi „asimilist". Acest lucru l-ar anula în însăși ființa lui. Scrisul este un act de prezență – asimilismul un act de evaziune. Mai grav decât o sinucidere, el e o mutilare.

Acest lucru este just nu numai pentru evrei, dar pentru toată lumea. Urmăresc bunăoară cu un viu sentiment de compasiune și de satisfacție situația grecilor, a bulgarilor și a polonezilor din mișcările noastre de dreapta. Excesul lor convulsiv de „credință" nu le va acoperi niciodată viciul de origine.

Totuși, comedia asimilistă este nesfârșit mai apăsătoare pentru evrei. Un grec care renunță la neamul lui face cel mult o bună afacere. Un evreu făptuiește însă o trădare. Căci e mult mai greu să fii evreu – și sentimentul de a fi fugit de unde „e greu" anulează nu numai rădăcinile orgoliului tău personal, dar și orice putință de a crea.

Mă feresc să fiu patetic și, de aceea, nu judec asimilismul sub aspectul său moral. Nu voi spune nici că este odios, nici că este laș. Asemenea cuvinte – și altele mult mai tari – le-am primit eu însumi și știu cât de ușor se pot arunca.[10] Asimilismul însă, onorabil, sau dezonorant, creează un grav complex de inferioritate, care este un pas spre disoluție, spre sterilitate, spre moarte.

Sânt convins că a minți este un fapt foarte grav, cu riguroase pedepse interioare. El îți ia nu dreptul, dar posibilitatea organică de a-ți mai trăi cu sinceritate viața și de a mărturisi adevărul. Cu ce ar putea răscumpăra asimilismul groaznica minciună inițială, la care te obligă și sub care te strivește? Nu-i cer vieții decât dreptul de a o privi cu totală sinceritate în față. Acest lucru, astfel spus, poate părea grandilocvent sau pretențios. Nu mă interesează. Vi-l repet și îl mențin. De aceea scriu. De aceea sânt.

* * *

Nu e mai puțin adevărat că în fața valorilor iudaice se ridică o serie de valori locale – românești în România, franceze în Franța, germane în Germania. A confrunta aceste două cicluri paralele de valori, a le gândi, a încerca să stabilești relații între ele este, mi se pare, o obligație interioară dintre cele mai normale.

Există oare un scriitor, evreu prin origine și francez, german, italian sau maghiar prin cultură și formație, care să nu-și pună această problemă? Jakob Wassermann scria încă din 1920, când hitlerismul nu exista, o carte plină de lucidă tristețe: Mein Weg als Deutscher und Jude. Acest dublu drum orice evreu trăit într-o altă cultură decât cea ebraică sau idiș trebuie să-l parcurgă și să-l gândească – Ludvig Lewisohn în America, Benjamin Cremieux în Franța, F. Aderca în România.

De două mii de ani nu este în cultura românească prima carte care să fi formulat această dramă. L-ați uitat pe Ronetti-Roman? L-ați uitat pe Ion Trivale? Ce e ciudat este că amândoi rezolvau dificultățile la fel de simplu: prin asimilism. Manasse este o limpede pledoarie asimilistă. Lea să se mărite cu Matei Frunză, Lazăr să se însoare cu Natalia Frunză – și problema s-a terminat.

Astăzi, după atâtea decenii, Manasse rămâne o admirabilă piesă de teatru, dar soluția lui Ronetti-Roman pare mai puerilă și mai tristă decât oricând.

Cât despre Ion Trivale, după ce a definit în „Noua Revistă Română" noțiunea de „a fi român", s-a dus să moară pe front, în fruntea plutonului său. Își închipuia, murind cu capul pe mitralieră, că moare român. S-a înșelat. În 1930, se dezvelea la Predeal un monument al scriitorilor căzuți în război, și numele lui Ion Trivale nici nu, era pomenit. Nici moartea nu l-a „asimilat" pe Iosef Netzler pământului pentru care a murit.

Nu e prima oară când evoc această moarte de două ori tragică.[11] Ar trebui să li se vorbească mereu tinerilor evrei din România despre acest Ion Trivale, a cărui întreagă viață a fost un îndârjit act de adeziune la realitățile românești și a cărui moarte a fost o frumoasă inutilitate.

Umbra lui Trivale închide irevocabil poarta iluziilor asimiliste.

Dar nu și poarta oricărei înțelegeri. Evreu fiind și rămânând evreu, vei încerca totuși să-ți definești locul în societatea și în cultura românească, față de care obligațiile tale sânt cu atât mai pasionante, cu cât nu mai păstrezi nici o iluzie.

Am crezut acest lucru înainte de a fi tipărit De două mii de ani, îl cred și astăzi, după toate câte s-au întâmplat.

„Iuda trebuie să sufere"

[modifică]

... are foarte multe lucruri de cucerit – și le va cuceri. Dar are unul de pierdut, și pe acesta nu știu dacă va izbuti să-l piardă. Are de pierdut obișnuința de a suferi, are de pierdut vocația pentru durere. (De două mii de ani, pag. 211) „Iuda trebuie să sufere", formula d-lui Nae Ionescu, a făcut repede populară una din paginile romanului: aceea care vorbea despre „obligația iudaică de a suferi".

Era o afirmație cu multe riscuri, căci pe temeiul ei cronicarii ingenioși puteau construi o serie de consecințe antisemite. Ceea ce s-au și grăbit să facă. Dacă suferința lui Israel este congenitală, dacă ea face parte din structura rasei, nu-i așa că antisemitismul devine necesar? Nu-i așa că îl justifici, îl aprobi și – cum spunea „Viața Românească" – îl „fundamentezi"? Nu știu dacă acest raționament foarte logic e o glumă polemică sau o prostie sinceră. Știu însă că este o înfiorătoare confuzie. Eu vorbeam despre o suferință metafizică, nu de una politică. Mă refeream la o dramă spirituală, nu la una publică. Acestei drame, pe acest plan, nu-i găseam într-adevăr nici un sfârșit, nici un remediu. Dar e o dramă care n-are absolut nimic de-a face cu dreptul de vot al evreilor sau cu regimul lor în universități, cu bunul lor trai sau cu prostul lor trai. E ceva cu desăvârșire independent de condițiile în care trăiesc, ceva care depășește dreptatea sau împilarea, egalitatea sau persecuția, pâinea sau mizeria.

Nu spun că această dreptate, egalitate și pâine sânt fără importanță. Nu pretind că a lupta pentru cucerirea lor este inutil.

Nu susțin că în această ordine de fapte, nu există soluții. Cred însă că aceste soluții nu sânt, în ultima analiză, esențiale. Cred că ele nu vor merge niciodată până la rădăcina dramei. Nu pentru că nar fi eficace, ci pentru că operează pe alt plan, în altă direcție, cu altă semnificație.

* * *

Există soluții pentru drama politică evreiască? Probabil. Evreii au un partid, o uniune și câteva organizații, care se ocupă cu găsirea lor.

Poate că nu este himeric să nădăjduiești că, într-o bună zi, existența acestui neam va fi scutită de adversitățile care o înveninează azi. Cu puțin curaj și cu puțină exagerare, îți iei libertatea de a crede că această zi va răsări cândva și în România.

E o speranță naivă, dar nu absurdă. Românii din America sânt foarte buni americani, deși au rămas cu o admirabilă tenacitate români, păstrându-și și limba, și folclorul, și tradițiile familiale, și legăturile cu comunitatea românească. Nimeni nu-i învinovățește de a forma la Cleveland sau la Ohio un „stat în stat". Ne este deci îngăduit, sprijiniți pe acest exemplu, să așteptăm cu răbdare un timp care să lichideze și la noi definitiv ceea ce profesorul Nae Ionescu numea, încă în martie 1928, „o politică de huligani, agitatoare, ațâțătoare și oprimantă". Timpul care a adus, orice s-ar spune, în mai puțin de o sută de ani, mai multă dreptate în această țară, dând libertate țiganilor robi, pământ țăranilor iobagi și oarecare vagă omenie în fabrici și mine va aduce cândva și acestor evrei, pradă tuturor diversiunilor de stat, un dram de liniște.

„Timpul" este desigur o soluție înceată, iar „cândva" un termen nesigur. Nu există alte soluții mai grabnice, mai radicale, mai active? Ba da. Există soluția sionistă și – la polul opus – soluția marxistă. Amândouă au fost enunțate în bătălia De două mii de ani.

Amândouă se cunosc.

Pentru sioniști, drama evreiască se termină odată cu reclădirea statului iudeu în Palestina. Suferim azi pentru că suntem în exil.

Nu vom mai suferi mâine, pentru că vom fi reintegrați istoriei noastre naționale. E un punct de vedere impresionant, care răspunde celor mai vechi nostalgii iudaice. E în același timp o experiență de viață capitală.

Pentru marxiști, lucrurile sânt și mai simple. Drama evreiască n-are de ce să se termine, pentru bunul motiv că... nu există.

Există în lume o singură dramă, și aceea este „lupta de clasă".

Evreii – și anume numai evreii proletari și săraci – suferă întâmplător, din cauza suprastructurii burghezo-capitaliste, care, de câte ori se află în criză, lovește în ei, după cum lovește de altfel în întreg proletariatul.[12] Când va dispărea această suprastructură, va dispărea și suferința evreilor.

Nu discut aceste soluții. Ele pot fi juste, fiecare în parte sau amândouă laolaltă. Presupun că sânt excelente și că prin realizarea lor problema evreiască va lua sfârșit, înțelegând prin „problema evreiască" complexul economic, politic și juridic al antisemitismului. Presupun că sionismul sau marxismul, sau orice alt sistem, dacă vreți, va izbuti să suprime total persecutarea evreilor, sărăcia lor, pribegia lor, întreg lanțul de nefericiri care i-a gâtuit în două mii de ani. Și, presupunând acest norocos și radical deznodământ, mă întreb dacă drama iudaică nu rămâne totuși intactă....

* * *

Evreii sânt un neam tragic.

De ce? Nu știu de ce. Pentru aceleași motive pentru care elvețienii sânt un neam placid. E o chestiune de destin, de vocație, de necesitate intimă. E, mai ales, o realitate care își depășește explicațiile.

Un marxist nu va înțelege acest lucru, el, care vede lumea în raporturi simple, schematice și reductibile la o singură cauză. Unde începe ireductibilul, acolo se sfârșește câmpul de vedere marxist.

Îmi dau deci seama că cel puțin pe acest front înțelegerea este exclusă.

Faptul de a gândi prin „imponderabile", de a vedea adică lucrurile direct, în ceea ce ele scapă unui sistem mecanic de cauze, este susceptibil de cele mai savuroase ironii. Se poate glumi la nesfârșit pe tema asta, și s-a și glumit.[13] Evreii sânt un neam tragic. Cred în acest adevăr, oricât ar fi el de trist, de obositor sau de primejdios. Desigur, ar fi mai comod și mai plăcut, și pentru ei, și pentru toată lumea, să fie un neam vesel, nostim, bine dispus și hazliu.

Viața ar fi un chef permanent dacă globul n-ar fi populat decât de domnii Ion Pribeagu și I. Ludo, multiplicați în două miliarde de exemplare. Din nefericire, există oameni tragici și există neamuri tragice. Există anumite sensibilități înclinate spre dramă, anumit climat moral care adăpostește și fecundează rădăcinile amare ale vieții.

Lucrurile și faptele nu spun nimic prin ele însele. Aceeași întâmplare poate fi o farsă sau o tragedie, după omul care o trăiește. Nu lucrurile sânt măsura noastră, ci noi măsura lor. Sânt oameni sterpi sau indiferenți sau insensibili care trăiesc în vecinătatea catastrofelor fără să le vadă. Sânt alții care simt din depărtare, după un semn, după o umbră, după un nimic, apropierea dramei.

Pe unii, un măcel sau un naufragiu îi lasă cum i-a găsit, fără să le fi clintit nepăsarea. Pe alții, o îndoială, o întrebare, o amintire îi devastează. E altă rezonanță, alt material uman, altă temperatură.

Iudaismul este în fața existenței o poziție tragică. Nu prin istoria lui zbuciumată, ci prin lumina pe care o proiectează asupra acestei istorii, prin rezonanța pe care i-o dă. Mă întreb dacă pe umerii altui popor aceeași istorie de masacre și incendii n-ar fi cântărit mai ușor.

E în iudaism o tensiune în stare să dea celui din urmă fapt un sens dramatic. Conștiința iudaică închide în sine o antiteză pe care nu o va rezolva vreodată, pe care în orice caz până azi n-a rezolvat-o. Ea întrunește într-un paradox fără soluție inteligența în formele ei cele mai reci și pasiunea în formele ei cele mai despletite. Cerebral și patetic, iudaismul oscilează între luciditatea și febra lui, una exasperată de vecinătatea celeilalte, una încercând să o anuleze pe cealaltă, amândouă prinse într-o luptă care nici nu le suprimă, nici nu le împacă. E un popor de critici și de vizionari.

Contrazicerea acestei duble vocații neliniștește întreaga lor viață, întreaga lor cultură. Critici prin facultatea lor excepțională de abstracție, vizionari printr-un simț direct al misterului. Tot ce se spune despre evrei este contradictoriu, pentru că se referă când la un pol, când la altul al structurii lor.

Sânt evreii sceptici? Sânt, desigur. Sânt ei misionari și profetici? Nici vorbă. O spune toată lumea.

Cum se împacă atunci profunda lor îndoială cu arzătoarea lor credință? E un val de profetism care străbate istoria iudaismului, proiectând mari umbre fantastice de-a lungul ei și e, în același timp, în sens opus, o continuă rezistență raționalistă și abstractă.

Această permanentă tensiune între o sensibilitate tumultuoasă și un simț critic neîndurător este rana vie a iudaismului, e nervul său tragic. Sinagoga însăși crește deasupra acestei contraziceri violente, sinagoga mistică și talmudică, bătută de mari vânturi interioare și înclinată spre severe exerciții logice.

Sânt evreii un neam orgolios? Evident. Antisemiții o spun și evreii o confirmă. Sânt într-adevăr orgolioși.

Și totuși nici un popor nu s-a biciuit pe sine însuși cu mai multă sălbăticie, nici un popor nu și-a mărturisit cu mai multă cruzime păcatele reale sau imaginare, nimeni nu s-a pândit mai aspru și nu s-a pedepsit mai rău.

Profeții biblici sânt cele mai năprasnice voci care au răsunat vreodată în lume. Prin ce efort de umilință, un popor orgolios suportă asemenea flagelări? Și nu e aceasta ultima contradicție a spiritului iudeu.

Abstract și pasionat, mistic și sceptic, orgolios și umil, el cunoaște o altă dramă, la fel de ascuțită: a singurătății.

Se vorbește mereu de solidaritatea evreiască. E o realitate. Se vorbește, în același timp, de individualismul evreiesc. E și aceasta o realitate. Dar cum trăiesc ele împreună? Ce punte leagă și face posibilă existența simultană a două direcții sufletești atât de ostile? Evreul e un om singur. Îl duce spre singurătate orgoliul lui, luciditatea, îndoiala. Și totuși e în el un sentiment de participare la forțele colective, sentiment ce animează toată istoria evreilor. Un om, unul singur, este un întreg univers. Și pe urmă, în același moment, un om singur nu este nimic.

Mă gândesc la alarma cu care se așteaptă seara în sinagogile de provincie strângerea unui grup de zece evrei pentru rugăciune.

Trebuie neapărat zece, cel puțin zece. Lipsește unul singur și ceilalți nouă sânt neputincioși, dezarmați: Dumnezeu nu-i ascultă.

Dar când sânt zece, e tot poporul acolo.

Pretutindeni în iudaism bănuiesc efortul de a trece de la „eu" la „noi" și drama de a nu putea niciodată realiza deplin această trecere.

Iată, acestea sânt antinomiile spiritului iudeu. Pe adversitatea lor, pe violența lor interioară, iudaismul trebuie să existe, să creeze și... să sufere. Întreaga lui istorie nu e poate decât o încercare desperată de a găsi linia de mijloc între pasiune și inteligență, între mistică și îndoială, între orgoliu și umilință, între solitudine și colectivitate.

E posibilă această linie de mijloc? E posibil acordul atâtor drumuri contrarii? Nu știu! Ceea ce știu însă e că – în mai multe mii de ani – nu în două mii, ci în toate miile de ani ale existenței sale – iudaismul n-a izbutit să facă pace între marile sale adversități interioare. Dacă ele sânt ireductibile, Iuda va suferi, „Iuda trebuie să sufere".

Are antisemitismul vreun raport cu această tragedie? Poate da.

Dar un raport cu totul exterior și neesențial.

Este un fel de „lege a celei mai mici rezistențe", care canalizează spre evrei diversiunile de ură ale organismelor în criză. Rând pe rând, biserica, feudalismul, burghezia, în ceasurile lor de descompunere, au îndreptat momentan spre evrei forțele latente ce le subminau. Dar nu acest antisemitism determină tragicul iudaic. Îl alimentează, dar nu-l explică și nici nu-l provoacă. El rămâne la periferia suferinței evreiești, care își are autonomia ei spirituală.

Prin ce sânt tragice misterele dramatice ebraice? Prin antisemitism? Dar nici nu există acolo. Prin ce e tragică drama lui Anski, Dibuk? E o dramă între evrei, fără nici un ecou din afară.

Nu e vorba nici de pogromuri, nici de numerus clausus, nici de d-nii Cuza și Codreanu – și este, totuși, o cutremurătoare tragedie iudaică, arzând în propriile ei flăcări.

V-ați gândit vreodată că momentele de cea mai înaltă tensiune ale dramei sale, neamul lui Israel le-a trăit sub profeți? Mi se pare că hitlerismul nu exista pe atunci.

Și cred că într-o bună zi, nu prea depărtată, va înceta să existe.

Dar „Iuda" va continua să sufere. Cine vrea să râdă de acest lucru are toată libertatea. Cine poate să râdă e în plus un om fericit.[14]

* * *

Trebuie să întârziem asupra simțului comic la evrei și să observăm că nici el nu e altceva decât o altă formă a sentimentului tragic? E nevoie să vorbim despre sensul ideii de umor, despre grimasă, despre satira care se întoarce înapoi, ca un glonte ricoșat, și ne lovește tot pe noi? Sânt lucruri cunoscute. Șalom Alehem, Marc Chagall, Charlie Chaplin au dus în literatură, în plastică și în pantomimă această tristă cruzime a râsului evreiesc. Ea nu păcălește pe nimeni și nici pe noi.

* * *

Scriam în De două mii de ani: „Adversitatea lor, a antisemiților, ar fi la urma urmelor suportabilă. Ce ne facem însă cu adversitatea noastră, cu propria noastră adversitate? Cu ei ne vom împăca poate – cine știe? – într-o zi.

Cu noi, însă, când? Când? Probabil, niciodată.

Nici revoluția marxistă, nici sionismul nu vor ajunge până aici.

E un punct de foc, pe care nu-l vor surprinde și pe care, mai ales, nu-l vor suprima. Toate victoriile sânt posibile, în ordine politică, economică și socială. Sub toate aceste victorii însă va rămâne probabil aceeași ireductibilă „vocație pentru durere".

Este acesta un destin deprimant? Nu cred. E un destin mare, de zbucium și de neliniște, care aruncă umbre și lumini până departe, în fundul veacurilor. Popoarele fericite n-au istorie, spunea cineva. Poate că au, dar n-o simt, n-o trăiesc, n-o transfigurează. Fecunditatea și durerea merg mereu împreună, și însuși faptul de a da viață este un fapt de suferință.

„Iuda trebuie să sufere" înseamnă probabil „Iuda trebuie să creeze". De ce vorbiți despre „frig" și „întuneric"?

Despre arta de a fi în același timp reacționar și bolșevic

[modifică]

Scuipă pe democrație și drepturile omului....

„Viața Românească".

Insultă siguranța națională și sentimentele patriotice.

„Porunca vremii" De două mii de ani nu este numai, cum s-a văzut până acum, un roman rasist și renegat, ci, în plus, un roman reacționar și bolșevic. „Reacționar” pentru „Adevărul literar”, „Viața Românească”, „Șantier” etc. – „bolșevic" pentru „Apărarea națională”, „Porunca vremii” etc.

Este un „exces de onoare”, cum se spune în Cidul lui Corneille, care mă emoționează. Iată-mă realizând într-o singură carte un fel de „uniune națională" între extrema dreaptă și extrema stângă, un fel de „front comun" între burghezie și proletariat.

Se procedează și aici – evident! – tot cu citate. O serie de citate „reacționare" pentru „Adevărul Literar" și altă serie de citate, ,,bolșevice" acestea, pentru ,,Apărarea Națională". Îmi iau și de astă dată libertatea de a nu le răspunde.

Ca și pentru „citatele antisemite", cred că simpla lectură a cărții ajunge ca să restabilească adevărul. Iar, dacă nu ajunge, cu atât mai rău pentru carte. V-am spus că n-am de gând s-o apăr. Mă interesează doar să lămuresc anumite fapte în afară de carte și să discut câteva atitudini în afară de literatură. Ele au fost pierdute în toiul luptei când de un bătăuș, când de altul, și nu e rău să le adunăm azi la lumină.

Bunăoară această chestiune a democrației și a reacțiunii. O găsesc în „dosarul cu probleme", atacată pe mai multe zeci de pagini.

Oricât ar fi ea de străină romanului, prilejul de a explica un punct de vedere și o poziție nu vreau să-l pierd. Nu e pentru întâia oară când mă aflu la mijloc între mitralierele ideologice ale extremei drepte și ale extremei stângi, așteptându-le pe celelalte: mitralierele pur și simplu.

Este infinit probabil că din frământările pe care le trăiește azi omenirea va ieși o nouă ordine socială. Este aproape sigur că nu ne aflăm într-o simplă criză de conjuncturi, ci într-o vastă criză de structură. Fundamentele politice și economice ale actualei lumi nu mai țin. Intră în jocul istoriei alte forțe. Proletariatul? Țărănimea? Probabil. Nu e greu de văzut că istoria se face printr-o serie de cercuri concentrice, din ce în ce mai mari, cuprinzând mase de, oameni mereu mai numeroase și chemând la viață straturi de umanitate mereu mai largi și mai profunde. Cu o imagine retorică, s-ar putea spune că istoria își desface, cu fiecare ev, mai largi brațele pentru a cuprinde cât mai mulți oameni. Cercul feudal îmbrățișa foarte puțini, cercul burghez apreciabil mai mulți, cercul proletar sau țărănesc ori – dacă se poate – proletar și țărănesc va îmbrățișa enorm de mulți.

Sumar vorbind, aceste tendințe revoluționare, astăzi încă obscure, se pot rezuma și se rezumă cu o singură idee: primatul colectivului asupra individualului. Este o idee patetică și cu mare succes. Dar este, mai ales, o idee justă. Colectivitatea trece înaintea individului. Accentul istoric se deplasează de la „om" la „masă"'.

Acest adevăr prea global ascunde însă nenumărate primejdii și un groaznic artificiu. De la o realitate se ajunge ușor la o abstracție: moartea individului. O anunță cu mult entuziasm și extrema dreaptă, și extrema stângă, această moarte care poate foarte ușor deveni un asasinat.

Comuniștii și fasciștii își fac din „spiritul de cazarmă" axa acțiunii lor politice. Mai mult decât atât: justificarea lor morală.

„Omul în uniformă" este tipul de grandoare umană, pe care experiențele extremiste de dreapta și de stânga încearcă să-l impună timpului nostru.

Cămășile negre, brune, albastre și verzi simplifică violent ideile, atitudinile și sentimentele, reducându-le la o culoare, la un semn, la un strigăt.

Se retează astfel dintr-odată toate îndoielile posibile, se strivesc nuanțele, se teșesc sub o formidabilă presiune nivelatoare pozițiile personale de gândire. Nu rămân în joc decât două-trei adevăruri absolute și nebuloase, asupra cărora nimeni n-are voie să se întrebe, dar pentru care toată lumea trebuie să moară.

Da, nu – alb, negru. Atât. Restul e suprimat, șters, din conștiința noastră, sterilizat în sensibilitatea noastră. Cu o cămașă, cu un imn, cu un salut și cu o insignă, ai rezolvat toate problemele, ai găsit toate răspunsurile. Vrei o religie? Iată o carte membru. Vrei o metafizică? Iată un imn. Vrei o pasiune? Iată un șef.

Este enorm de simplu. Cheia adevărului, cheia tuturor adevărurilor stă în această cămașă care îți va ține loc de conștiință, de inteligență, de simțire și de acțiune.

Omul în sacou este supus erorilor. Omul în uniformă este infailibil. Rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodități de a-și rezolva problemele interioare. O cruce cu cârlige, un mănunchi de nuiele, un ciocan și o seceră rezumă, rezolvă și suprimă totul.

Ar fi prea ușor să râdem de această mistică a omului în uniformă.

Să recunoaștem că ea răspunde unui gust natural pentru ceremonie, unei voluptăți reale de a crede în ficțiuni și de a te supune lor. Omul e un animal cu instinctul spectacolului, iar dintre spectacole cel mai amețitor este al mulțimii. O sută de mii de tineri care ridică într-o arenă brațul drept în sus, o sută de mii de brațe tresărind parcă dintr-un singur umăr este o mașină care flatează nu știu ce instinct de putere, nu știu ce senzație biologică.

Să nu disprețuim această voluptate. Este cu mult prea periculoasă. Un corsar de geniu, un sergent-major îndrăzneț surprinde într-o bună zi această slăbiciune sentimentală, șuieră dintr-un țignal, strânge în jurul lui zece mii de băieți, îi pune să ridice brațul drept în sus.... Și face o revoluție.

Să nu râdem de această slăbiciune naturală, dar să o suspectăm. Este o beție de putere și o beție de supunere, care se sprijină reciproc, se excită una pe alta și merg mână în mână până la cele mai dezordonate forme de demență. „Demența de putere" a făcut prea multe masacre în lume și masacrele ei au fost totdeauna triste, sterpe, lăsând pe urma ceasurilor de amețeală și voluptate, un iremediabil gust de cocleală.

Am văzut adesea bărbați puternici, incapabili să lupte și să reziste pentru că erau... gâdilați. Iertați-mi comparația, dar am impresia că marii corsari ai istoriei, marii ei haiduci, „bunii tirani" au procedat totdeauna prin căutarea punctelor sensibile ale mulțimii. Din momentul în care au găsit aceste puncte sensibile, din momentul în care au știut „unde să gâdile" – partida era câștigată.

Reacția maselor a fost totdeauna anulată prin excitarea voluptăților sale simple. Corurile, marșul în cadență și simbolurile vagi, aceste beții psihologice, sânt materia primă a oricărei dictaturi. Că sânt dezonorante sau nu, puțin interesează.

Ele sânt însă eficace, și asta e de ajuns.

Există un singur dușman care le poate sta împotrivă: spiritul critic. De aceea orice dictatură, fascistă sau comunistă, debutează prin suprimarea lui. „Abjectul spirit critic", pe care alcoolul și dictatura îl îndepărtează după primele excese, din pudoare uneori, de frică totdeauna...

Este și această renunțare la luciditate o voluptate în plus, căci atenția nu este comodă, severitatea cu tine însuți nu e plăcută, iar veghea nu e odihnitoare. Noaptea de chef va trece însă, și în zori va veni dezgustul. Nopțile de chef țin uneori foarte mult în istorie: ani și decenii, dacă nu veacuri. La sfârșitul lor, dezgustul însă vine fără greș.

„Moartea individului" este moartea spiritului critic. Nu cred în acest deces. El ar însemna moartea omului, pur și simplu.

Nu știu încotro ne vor duce revoluțiile de azi sau de mâine. Nu știu unde se va sfârși procesul de descompuneri pe care incontestabil îl trăim. Știu însă că există anumite valori umane indestructibile. Ele vor rămâne.

Nici o revoluție nu va anula în noi conștiința opunerii dintre „eu" și „lume". Nici o revoluție n-a suprimat-o până azi. Progresul este posibil pe orice plan, numai pe acesta nu.

Sânt câteva drame esențiale, care i-au fost date omului și pe care el le va păstra, indiferent de condițiile lui materiale. Nimeni nu ne poate da o dispensă generală de a trăi aceste drame și de a le răscumpăra fiecare cu viața noastră. Nici un sistem social nu va escamota realitățile de conștiință, prin care suntem oameni și trecem cu un cap mai sus de zoologie.

„Eu și lumea" este o dramă pe care omul în uniformă nu o cunoaște. E un fericit. Fericit ca o albină, ca o furnică. Locul lui în lume e sigur, orizontul precis, funcția strictă. Dar umanitatea nu poate trăi prea mult din ignorarea propriilor ei legi. Că tinde uneori spre stup și furnicar, este explicabil, stupul fiind regimul certitudinilor absolute și deci odihnitoare. Dar condiția noastră naturală este libertatea, stare dificilă, dramatică și obligatorie. E mai ușor să fii albină decât om. Din nenorocire însă nu există putință de a opta. Vom rămâne oameni, chiar dacă vom încerca să nu mai fim. Libertatea nu este o revendicare și nici un ideal, ci o puternică obligație structurală, împotriva căreia ne revoltăm din când în când, invidioși de fericirea furnicilor.

„Omul în uniformă" are gata un răspuns zdrobitor pentru omul civil: individualist! Este o teribilă invectivă, dar și o inabilă confuzie.

Nu. A rezista spiritului de stup nu este o atitudine individualistă, ci, dimpotrivă, o afirmare a ideii de om, care trebuie menținută. Nu e nimic abstract și nimic iudaic în această rezistență. Nu este, mai ales, nimic egoist.

Așa-zisul nostru „individualism" nu are nimic de împărțit cu o societate în care nouă zecimi din oameni sânt ținuți în zdrobitoare condiții de inferioritate. Omenirea își va pune, mai curând sau mai târziu, problema săracilor și a bogaților. Așa-zisul nostru „individualism” nu stă de-a curmezișul acestui drum. Dar e un drum care nu poate trece peste viața noastră interioară, nu poate nesocoti singurătatea noastră și drepturile acestei singurătăți, singură creatoare de valori umane. Toate rugurile, toate mitralierele, toate ocnele din lume sânt insuficiente pentru a suprima din rădăcină aceste drepturi, aceste obligații. Pentru a le ucide, ar trebui ucis mai întâi omul însuși.

Într-un cimitir, problema ar fi simplă.

Marxismul și fascismul pot cuprinde o sută de adevăruri politice și economice decisive, dar amândouă pornesc de la o groaznică ignorare a omului. Este și în marxism, și în fascism o lipsă de viață și un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va răzbuna astăzi sau peste o sută de ani, dar se va răzbuna.

Recunosc că această poziție între extreme nu este ușor de menținut. Când jumătate din oameni strigă „da”, și cealaltă „nu", pus între aceste două intransigențe, ești amenințat să fii de două ori lovit. Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă.

Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil.

M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace, de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sânt un partizan; sânt mereu un dizident. N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.

Acest lucru nu-l spun și nu-l plătesc pentru prima dată. Am fost „fascist" când am vorbit despre marxiști; am fost „marxist" când am vorbit despre fasciști. Astăzi sânt și reacționar, și bolșevic.

Îmi dau seama că orice precizare e inutilă. Oamenii ăștia nu aud decât ce vor; nu văd decât ce li se pare. De două mii de ani nu punea problema decât incidental, și numai în măsura în care eroii cărții o trăiau. Dar am scris în acest sens nenumărate articole de ziar și revistă, am ținut, în același sens, câteva conferințe. Inutil.

Rămân un huligan și un bolșevic.

În 1932, ideologii dintre Capșa și Corso anunțau iminenta instaurare a comunismului. Intelectualii bucureșteni se converteau pe capete. Am vorbit atunci la Fundație despre „individ și colectivitate" în fața câtorva sute de marxiști bănuitori și indignați. Spuneam acolo ceea ce scriu astăzi, ceea ce mereu am scris. „Burghez!”, au strigat amicii mei de la extrema stângă.

Fascist și burghez. Știam că nu se poate lupta cu judecata lor rapidă. Dar am publicat în „Cuvântul" un articol de precizare, pe care îl recitesc astăzi cu bucurie, surprins de actualitatea lui.[15] În noiembrie 1933, după aproape doi ani, lucrurile se întâmplau exact pe dos. Între Capșa și Corso, tinerii ideologi se converteau la gardism de fier. Revoluția fascistă trebuia să vină de la o zi la alta. Dacă nu marți, miercuri, dacă nu miercuri, vineri dimineață cu siguranță.

S-a întâmplat să vorbesc din nou la Fundație, într-o dezbatere publică despre democrație și dictatură.

„În noiembrie trecut, orizontul politicii românești era în adevăr întunecat. Se adunaseră norii din toate părțile. În Germania, hitlerismul bătea în plin. La noi, sub influența directă a Berlinului, extremismul de dreapta își pregătea cele mai îndrăznețe asalturi.

A vorbi despre democrație sau chiar mai puțin – despre omenie – era o naivitate uneori, o cutezanță câteodată".

T. Teodorescu-Braniște, („Cuvântul Liber" nr. 52) Da, e adevărat. A vorbi despre omenie era o cutezanță. Aveam înainte-mi din nou câteva sute de tineri înflăcărați – aceiași poate ca în februarie 1932, dar convertiți acum la hitlerism – și trebuia să vorbesc împotriva lor, despre libertate. Și, de vreme ce cu doi ani în urmă fusesem pentru ei un „burghez", deveneam acum un „bolșevic". E o sinceră mândrie să te afli mereu în contratimp cu asemenea oameni.

Recapitulez tot ce am scris în atâția ani și sânt fericit că de pe urma efortului de a defini în fiecare rând o poziție de veghe și de critică nu au rămas în piața publică decât două strigăte, sumare: bolșevic! burghez! Restul va fi mers poate către puținii oameni pentru care scriu și fără de care scrisul mi s-ar părea un act pustiu.

Pentru ceilalți, voi rămâne mereu „un gazetar burghez de la ziarul naționalist, ortodox și huligan – «Cuvântul»". Căci, să nu uităm, a doua sau a treia mea crimă (le-am cam pierdut numărul) aceasta este: „Cuvântul"!

„Cuvântul"

[modifică]

„Mihail Sebastian, care a fiert șapte ani în cazanul cu smoală antisemită de la „Cuvântul".

Reporter, Iunie 1934 Nu e decât un an de când, pentru serbarea unui deceniu de apariție, scriam cronica vieții și luptelor „Cuvântului".

Aș vrea ca paginile acelei cronici să-și păstreze mereu îndârjirea și pasiunea cu care le-am scris. Ele rezumă zece ani de înfrângeri și victorii, dincolo de care cine n-a fost de față nu va ști niciodată câte eforturi se ascund, câte crâncene suferințe, câte orgolioase tăceri.

Recitesc astăzi acea cronică pe care nu știu ce ironică potriveală o lăsase în sarcina mea, o recitesc și o confrunt cu tot ce s-a scris despre „Cuvântul" în ultima vreme.

Caut bine în amintirile mele din trecut, revăd zi cu zi anii mei de la „Cuvântul", reconstitui perioade întregi, lupte, campanii, pamflete, retrăiesc toată zbuciumata existență a ziarului de-a lungul unor vremuri în care s-au întâmplat atâtea și s-au schimbat atâtea, încerc să evoc toți oamenii care au trecut pe acolo, toate dramele și comediile al căror martor am fost, mă silesc să strâng într-o imagine timpul scurs între noiembrie 1927 și noiembrie 1933 și încerc să descopăr în acest lung film, care a fost în bună parte filmul primei mele tinereți, încerc să descopăr acel „Cuvântul" huligan, antisemit, reacționar, provocator de pogromuri și agent de persecuții, despre care vorbește astăzi literatura bunilor mei polemiști.

Să lăsăm pentru moment deoparte acțiunea „Cuvântului" din noiembrie și decembrie 1933, în ultimele 45 de zile care i-au precedat suspendarea. Și să lăsăm, de asemeni, deoparte prefața d-lui Nae Ionescu la romanul meu. Vă rog să credeți că nu-mi ocolesc dificultățile. Voi vorbi despre aceste lucruri în alt capitol, oricât mi-ar fi de penibile sau tocmai pentru că îmi sânt penibile.

Îngăduiți-mi însă să mă opresc deocamdată la „Cuvântul" dinaintea tristelor fapte de la sfârșitul anului 1933. Acestui „Cuvântul" i-am aparținut și îi voi aparține mereu în amintire.

Sânt bucuros să primesc toate insultele pentru această faptă și pentru această mărturisire.

* * *

Era „Cuvântul" un ziar de dreapta? Întrebarea mi se pare fără sens. Întâi fiindcă termenii – „stânga" și „dreapta" – sânt, cel puțin la noi, lipsiți de orice realitate. Considerați numai faptul că „stânga" noastră actuală este reprezentată de tinerii liberali și spuneți dacă acest simplu fapt nu reduce la ridicol asemenea categorisiri.

Cuvinte deșarte, fără obligații corespunzătoare, „stânga" și „dreapta" românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicții. Lipsei lor de conținut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le golește de orice înțeles real.

E o discrepanță strigătoare între ceea ce spun oamenii și ceea ce fac ei, e un dezacord total între scrisul lor și viața lor. Democrați cu scandaloase averi, socialiști cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef și temperament – e prea plină societatea noastră de asemenea exemplare pentru a ne mai osteni să credem în „democrația", în „socialismul" și în „ortodoxia" lor. Ce valoare și ce sens poate avea ,,democrația" unui director de gazetă care încasează 200 000 de lei pe lună, în timp ce în subsolul tipografiei lui se sting de tuberculoză corectori și muncitori înfometați? Nu spuneți că acest fel de a judeca este sentimental.

Dimpotrivă, el e singurul în stare să verifice autenticitatea unei atitudini și adevărul ei. O atitudine pe care nu o trăiești tu cel dintâi este, în cel mai bun caz, o iluzie, când nu este de-a dreptul o escrocherie.

Să lăsăm deci termenii gata făcuți, judecățile globale, jumătățile de adevăr ratificate de cafenea.

De „stânga" sau de „dreapta", „Cuvântul" este, dincolo de aceste inutile scheme, o faptă vie care trebuie judecată în realitatea ei.

Faceți o socoteală a politicii românești în ultimii zece ani și veți găsi „Cuvântul" angajat mereu de partea forțelor radicale, împotriva forțelor de reacțiune.

Sub direcția lui Nae Ionescu, „Cuvântul" a fost mereu „bolșevic" și „subversiv". El a fost mereu „anumita presă". Nu văd care este campania acestui ziar până în noiembrie 1933, nu văd care este lupta sa la care un om de stânga n-ar fi obligat să subscrie.

Acțiunea constant antiliberală? Lupta pentru național-țărăniști în 1927-1928? Campania pentru conversiune și revizuirea datoriilor? Campania pentru orientarea către Rusia sovietică? Poate campania pentru restaurație? Dar recunoașteți că dincolo de teoriile asupra principiului monarhic, în fapt, restaurația a fost în 1930 un act radical, realizat împotriva tuturor inerțiilor reacționare.

N-a fost problemă, n-a fost situație, n-a fost moment politic pe care „Cuvântul" să nu-l fi înțeles și luminat sub unghiul de vedere al revoluției. Și nu e vorba, n-a fost, cel puțin până în noiembrie 1933, despre o falsă revoluție, variantă a unui huliganism camuflat în genul hitlerismului sau al gardismului de fier.

„Cuvântul" nu se lăsa păcălit de diversiunile antisemite pe care le montau vizibil când liberalii, când averescanii, când național-țărăniștii. Ce s-a întâmplat după noiembrie 1933 este altă istorie, și voi reveni asupra ei fără ezitare. Dar, până atunci, „Cuvântul" a fost o serioasă redută împotriva antisemitismului. Mișcările studențești n-au primit cuvinte mai aspre decât cele pe care le scria profesorul Nae Ionescu în „Cuvântul", fără grija de a menaja susceptibilități sau de a câștiga simpatii. Recitesc astăzi „Duminica" de la 12 decembrie 1927, scrisă în urma devastărilor de la Oradea Mare:[16] „Studenții arată că pentru ei creștinismul e o firmă polemică și politică – nu o realitate spirituală”.

Dar acesta a fost mereu creștinismul antisemiților: o firmă polemică și politică. Împotriva ei „Cuvântul" s-a ridicat hotărât, refuzând orice demagogie, – dar, mai ales, demagogia antisemită.

Voi arăta pe larg, într-un capitol special, care a fost atitudinea acestui ziar față de iudaism.

Ar trebui poate să schițez întreaga sa politică față de problema minorităților, politică liberă și curajoasă, reclamând cele mai largi drepturi pentru evrei, maghiari sau ucraineni și negând cu vehemență „teoria statului național în absurditățile ei polițiste" (Nae Ionescu, 2 martie 1928). Este aceasta o atitudine de ziar reacționar? Dacă „dreapta" și „stânga" ar fi altceva decât două vorbe goale, aș spune că ziarul „Cuvântul" era un ziar de stânga. Prefer însă să spun, mai simplu, că era un ziar de omenie. Este mai mult și mai greu. Poate pentru că el însuși era oprimat și fugărit, „Cuvântul" mergea din instinct către cei oprimați. Nu credea în drept, dar credea în dreptate. Nu credea în legalism, dar credea în omenie.

Vi se par aceste cuvinte vagi? Mai vagi decât „stânga" și „dreapta"? Pentru „Cuvântul" dreptate și omenie nu erau termeni sentimentali, ci foarte serioase criterii; dincolo de formule, abstracții, și idei generale, erau singurele lui puncte cardinale. Și nu greșea.

Poate mă înșel. Poate sânt prea aproape de tot ce s-a întâmplat pentru ca să văd just. Nu cred, dar e posibil.

Poate „Cuvântul" nu reprezenta decât o poziție contrarevoluționară, travestită în diverse echivocuri. Poate „statul țărănesc" este realmente o formulă, fascistă, pentru uzul marii industrii și al burgheziei în derută. Mărturisesc că acest vocabular marxist nu mi se pare că spune mai mult decât vocabularul fascist. Mereu abstracții, scheme și idei fixe.

Dar nu numai pentru noi, care ne aflam în casa „Cuvântului” și care ne puteam deci lăsa – să zicem – păcăliți de iubirea sau părtinirea noastră, ci și pentru cei din afară, ziarul acesta era un post înaintat de luptă.

I se puteau cere „Cuvântului" acte de curaj sau de simplă omenie, care nu se cereau nici unui alt ziar? Oamenii, adversari sau prieteni, dar mai ales adversari, veneau la ,,Cuvântul" în momentele lor grele. Ce îi aducea acolo? Probabil, sentimentul că intră într-o casă de bună înțelegere și de omenie. Câte note, informații sau proteste proletare, după ce făcuseră ocolul tuturor redacțiilor unde din prudență erau refuzate, n-au găsit găzduire în paginile „Cuvântului"? Câți fioroși comuniști n-au urcat, treptele acestui ziar huligan, ca să se plângă de o arestare, de o brutalitate sau de o primejdie și să ceară o mână de ajutor? Mă întreb dacă printre ei nu se află nici unul care să-și amintească și – amintindu-și – să aibă o îndoială, o reticență, o ezitare... Știu foarte bine că un revoluționar n-are timp să fie sentimental – și bine face. Dar nu e vorba de sentimentalism, ci de memorie.[17]

* * *

Acesta a fost huliganismul „Cuvântului", pentru care sânt astăzi direct și personal tras la răspundere. Este o onoare pe care n-o declin, deși n-o merit.

„Cuvântul" era o faptă mai mare decât condeiele noastre personale.

Mi-ar fi lesne să-mi limitez responsabilitatea la propria mea semnătură. Dar nu vreau.

Prezența mea acolo nu era un accident. Poate o eroare, dar nu un accident. Indiferenții plecau repede din redacția „Cuvântului", unde dreptul de a scrie era atât de aspru și, de multe ori, fără nădejde. Prea descoperit, prea bătut de vânturi potrivnice, prea expus loviturilor, „Cuvântul" nu era un adăpost. Cine căuta adăpost pleca mai departe. Câți am rămas din triștii ani 1928, 1929 – strânși în jurul omului în care credeam? N-aș sfătui pe nici un tânăr intelectual să facă gazetărie. Voi spune altundeva și altădată de ce. Aici ar fi prea lung. Dar dacă nenorocul sau un noroc înșelător îl duce spre această primejdioasă meserie, i-aș dori să înceapă într-un jurnal tânăr și zbuciumat, care nu are „siguranța zilei de mâine", nu vrea să aibă „siguranța zilei mâine", n-are mare lucru de apărat pentru sine însuși, nu așteaptă nimic de la victoriile sale, nu-și ocolește înfrângerile și nu-și suspectează imprudențele. Numai într-o asemenea casă va găsi omul care să-i spună ce mi s-a spus mie într-o seară de noiembrie 1927; „scrie ce vrei".

Nae Ionescu

[modifică]

Iar dacă d. Nae Ionescu mi-ar fi răspuns grav ca un profesor, dacă ar fi încercat să-mi facă teorii și să-mi schițeze o predică solemnă, i-aș fi spus: — Las-o dracului, șefule! Să nu mă duci cu zăhărelul, că nu se prinde! Vezi de altul...

Tudor Teodorescu-Braniște

Pe profesorul Nae Ionescu l-am văzut prima oară la Brăila prin 1923 sau 1924, la o conferință. Vorbea, într-un ciclu al Ideii Europene, despre criza religioasă în Germania, dacă țin bine minte. Eram în clasa a cincea de liceu și toate acestea mi se par astăzi nesfârșit de îndepărtate.

L-am revăzut însă trei ani mai târziu, la examenul meu de bacalaureat, ca președinte al comisiei. Prezența lui în acest liceu, de unde cu vreo 15 ani înainte fusese eliminat pentru „republicanism național", producea acum printre profesori și elevi un val de rumoare.

Cel puțin pentru noi, care îi așteptam în bănci, în fața colilor albe, cu atâta frică, dar, mai ales, cu atâta curiozitate, intrarea lui Nae Ionescu în clasă era un fapt răzbunător. Ni se părea că acest tânăr căruia bara energică a sprâncenelor îi dădea nu știu ce privire aprigă, era „ aliatul" nostru.

Ne-a dictat subiectul lucrării de limba română și am intrat în el ca într-o pădure: „poezia lirică românească.

După două ceasuri, când mi s-a luat tocul din mână, scrisesem vreo 10 coli mari, dar abia ajunsesem la Alecsandri. Mă simțeam pierdut. Mă rătăcisem, vorbisem de câte în lună și în soare, uitasem subiectul. Două pagini despre folclor, vreo două despre poezia populară scandinavă, nu știu câte despre alte năzbâtii... De unde le scosesem, Doamne! Am crezut că e o glumă când, a doua zi, bunul meu profesor d.

Gheorghe Banea m-a oprit pe stradă. „M-a chemat Nae Ionescu să-mi arate teza ta. I-a plăcut mult, dar zice că ești un mare zăpăcit".

Un mare zăpăcit? Numai atâta? Eram salvat.

Un an mai târziu, în august 1927, când trimiteam la „Cuvântul” primul meu foileton, îl trimiteam la întâmplare. Știam bine că un manuscris într-o redacție este mai puțin decât o picătură într-un ocean. Cu ce ușurință, cu ce plictiseală, cu ce indiferență se aruncă un plic, uneori înainte de a fi deschis. O clipă, fusesem ispitit să-l trimit lui Nae Ionescu. Dar omul mă intimida, la gândul că vor fi citite de el, paginile mele mi se păreau dintr-odată puerile, fără interes. Îi țineam minte privirea și mă temeam.

Am trimis articolul „Redacției Cuvântul", fără nici un alt adaos, semnat cu primul pseudonim găsit. Ar fi fost de ajuns să nu apară pentru ca acești șapte ani de viață să se fi petrecut altfel. Altfel, cum? Nu știu.

Dar a apărut.

Am aflat mai târziu că era cineva în redacție care se interesa îndeaproape de acele plicuri galbene ce veneau de la Brăila, aducând lungi foiletoane confuze: Nae Ionescu. Mă întreb cu sinceritate ce anume îl putea interesa la scrisul unui băiat de 19 ani, obsedat încă de lecturile sale de adolescent.

Țin foarte bine minte prima seară la „Cuvântul". Venisem neliniștit, nesigur, plin de întrebări, pe care știam bine că nu voi avea curajul să le pun, intimidat de acele lumini care mi se păreau ireale, de acei oameni pe care îi credeam legendari. Totul mi se părea extraordinar în jurul meu, totul transfigurat de tot ce o copilărie petrecută între cărți visase despre acest lucru miraculos: o redacție.

Din colțul de fereastră unde mă refugiasem în așteptarea profesorului, cred că nici n-am tresărit când l-am văzut. A venit spre mine cu acel zâmbet grav, pe care mai târziu aveam să-l cunosc în atâtea clipe fericite sau tragice, a venit spre mine fără surpriza de a descoperi în Mihail Sebastian pe fostul său elev de la examenul de bacalaureat Hechter M. Iosef.[18] Mi-a spus foarte multe lucruri în seara aceea și toate mi se păreau mari, decisive, copleșitoare, ca într-un ceas în care se pecetluiește o soartă sau se deschide un drum. Vorbea cum vorbește totdeauna: animat și închis, cu acea stăpânită tensiune care îi străbate ca un fir de foc înșelătoarea lui nepăsare.

Am coborât în stradă uluit, absent, cu sentimentul că toată strada – lumini, vitrine, trăsuri, femei – trecea pe lângă mine stinsă, cu vocile acoperite de strigătul revelației pe care o trăisem.

Veți surâde poate citind aceste lucruri. Mi-ar părea rău să nu surâdeți. Ar însemna că le-am povestit prost, că le-am evocat insuficient.

Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viața lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viața. E un noroc pe care merită să-l plătești cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.

Nici Jacques Riviere nu cred că s-a despărțit altfel de Paul Claudel, când l-a cunoscut întâia oară. Iertați-mi apropierea. O fac pentru Claudel, cu care Nae Ionescu are multe trăsături comune, și nu pentru Riviere, care nu e pentru mine decât un îndepărtat și inaccesibil model.

Sânt unii oameni destinați să comunice direct cu tinerii, prin anumite valori pe care le realizează viața lor, prin anumite sensuri de gândire sau de sensibilitate pe care le exprimă scrisul lor.

Înțelegerea între generații este aproape totdeauna grea, dacă nu imposibilă, din lipsa de generozitate a bătrânilor și din excesul de fervoare al tinerilor. Este ceva opac între ei, este o incapacitate reciprocă de a se înțelege, ceea ce constituie uneori un conflict surd, domol și suportabil, dar duce alteori spre foarte grave și adânci lupte.

Oamenii care pot birui aceste eterne rezistențe sânt puțini. A vorbi tinerilor, a-i înțelege și a te face înțeles de ei este un lucru dificil și rar. Trebuie să fie cineva purtătorul unui mesaj personal, purtătorul unor experiențe capabile să lumineze nu numai propria sa viață, ci și viața celorlalți, trebuie să trăiască el însuși o dramă de idei sau de pasiuni, pentru ca glasul său să treacă dincolo de sine, către ceilalți. Claudel, Peguy, Gide au realizat, pe planuri de sensibilitate deosebită și în direcții sufletești opuse, acest miracol. Nu sânt singurii, dar sunt cei mai aproape de noi.

Fiecare dintre ei, într-un cerc descris și limitat de inteligența și simțirea lui, a exercitat și continuă să exercite asupra tinerelor elite franceze sau europene un control de valori morale care făcea din fiecare un adevărat „director de conștiință".

E o funcție spirituală care nu ține de talent, nici de inteligență, nici de geniu, poate, Valery nu o va împlini niciodată, Anatole France nici vorbă că nu. Ea cere o anumită acuitate intimă, anumită vehemență a vieții interioare, anumită înclinare de a gândi viu asupra problemelor morale și a face din ele veritabile drame. Ea cere mai ales altceva: curajul de a lua viața în serios, de a o lua în foarte serios.

Gluma și ironia pot fi fermecătoare atitudini în lume. Dar nu prin ele se pot mișca tinerii. France e un mare artist, mai mare desigur decât Gide, dar France nu va abate, niciodată o viață de om din mersul ei, nu va ridica o întrebare esențială, nu va revela nimănui o durere, o neînțelegere sau o așteptare.

Tinerilor nu le-au plăcut niciodată oamenii – oricât ar fi ei de geniali – care s-au dezinteresat de marile întrebări.

„Las-o dracului, șefule, vezi de altul" este o prea mare ușurință de a rezolva dificultățile pentru ca ei s-o primească. Nici unul din cei care au însemnat vreodată ceva în conștiința unui timp n-au profesat o asemenea învățătură, care, prin comoditatea ei, îl micșorează pe om.

* * *

Nae Ionescu a fost directorul nostru de conștiință.

Noi eram vreo douăzeci de tineri care veniserăm spre „profesor" (cum ne-am obișnuit să-i spunem scurt), fiecare pe alt drum, fiecare așteptând răspuns altor întrebări, strânși într-o familie, în care drumurile personale, rămâneau totuși distincte și singuratice, dacă nu – cum se întâmpla uneori – adverse.

Scrisul lui clarifica pentru noi unele lucruri esențiale, pe care fără el le-am fi gândit confuz. Prezența lui ne ajuta să ducem până la capăt un control intim, care altfel ar fi fost lipsit de criterii. Era un om care vorbea cu simplitate despre iubire, despre viață, despre moarte, ca despre niște lucruri reale și decisive. Era și în scrisul lui și în viața lui o continuă silință de a comunica direct cu ceea ce este viu, spărgând tiparele, formulele și schemele. Era, în sfârșit, un om dramatic, fără certitudini asupritoare, fără intoleranțe, gata să înțeleagă o viață de om în toate îndoielile și umbrele ei.

Tinerii veneau din instinct spre el. Nu numai noi, care îl cunoșteam îndeaproape, printr-un noroc poate nemeritat, dar mulți prieteni necunoscuți, răspândiți în cele mai depărtate colțuri de țară. Zona de radiere a gândirii lui Nae Ionescu trece cu mult dincolo de orizontul celor două sute de oameni agitați care alimentează astăzi „cultura română" cu polemicile, confesiunile, ideile și obsesiile lor.

Sânt, cred, puțini tineri pe care scrisul și vorba lui Nae Ionescu să nu-i fi „marcat". Existența lui este un fapt ce nu se poate eluda.

Poți lupta cu el, i te poți opune – dar nu e cu putință să treci cu ochii închiși, pe alături.

Nu toți tinerii italieni sânt cu Papini, nu toți tinerii francezi sânt cu Gide, dar nu e unul care să nu fi simțit apăsarea acestor două esențiale momente de conștiință, față de care orice atitudine e posibilă, numai indiferența nu. Nae Ionescu este din familia lor.

Nu voi vorbi despre valoarea acestui om, care mi se pare excepțională în toate domeniile în care a lucrat. N-am căderea s-o fac și, în orice caz, n-aș face-o aici, unde mă pregătesc să spun o serie de lucruri foarte triste.

De altminteri nu valoarea culturală sau politică a lui Nae Ionescu determină profunda noastră legătură cu el. E un om care ne-a învățat foarte multe în filozofie, în economie politică și în artă.[19] Sânt fără număr problemele pe care le-a ridicat, cărțile pe care ni le-a pus în mână, prejudecățile pe care ne-a silit să le lichidăm.

Jurnalismul i-a dat prilejul să mediteze și să scrie asupra celor mai variate aspecte de viață, în toate aducând nu numai o armătură documentară completă, dar, mai ales, o viziune personală, nouă și organică, ce surprinde în cele mai obișnuite fapte marile linii de mișcare ale vieții.

Din scrisul lui zilnic de-a lungul a opt ani, s-ar putea construi un vast dicționar de termeni, noțiuni și idei, un fel de „explicație a timpului nostru" cuprinzătoare și sintetică. Este o treabă ce va trebui făcută într-o zi și pe care îmi pare rău că nu mai am dreptul so fac.

Dar, vă spun, nu prin ce ne-a învățat este Nae Ionescu „profesorul" nostru, ci prin sensul pe care îl dă el propriei sale vieți.

Un om care nu propune vieții sale o dramă de rezolvat este un absent. Nici inteligența, nici erudiția nu pot suplini această flacără. Ceea ce spune e abstract, ceea ce face e indiferent.

Nae Ionescu, asemeni lui Papini, asemeni lui Gide, asemeni lui Peguy, aduce, înainte de orice, mărturia unei drame personale.

Restul e fără importanță. Într-adins am luat un nume de anarhist, unul de hughenot și altul de catolic – pentru că e fără importanță.

Nu învățătura lor îi face virulenți și activi în lumea de tineri care îi recunoaște drept directorii ei de conștiință, ci tensiunea lor, temperatura interioară, de la care vorbesc și care le arde din adânc scrisul și viața.

Pentru străini și adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieții publice, închis întro voluntară umbră, de unde comandă complicate jocuri de idei și oameni, stăpânindu-le resorturile cu o mână fină și ascunsă.

Legenda lui sperie, indignează sau intrigă.

Pentru noi, adevăratul Nae Ionescu era însă dincolo de acest joc, un om neliniștit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă și o inteligență împărțite între mari întrebări personale, cărora „succesul" sau „insuccesul" nu le putea răspunde în nici un fel.

„O să-și frângă gâtul", am auzit spunându-se pe furiș despre Nae Ionescu, în vremea în care lumea, neștiind bine ce se va întâmpla în viitor, nu avea deocamdată curajul să-l înjure pe față.

Da, o să-și frângă gâtul. Și l-a frânt și, desigur, și-l va mai frânge de câteva ori.

Mă întreb dacă omul acesta e făcut pentru victorii. Probabil că nu. Victorii a avut, și încă foarte mari. Dar le-a lăsat pe toate în drum și s-a dus să caute altceva, mereu altceva.

Nu e un om infailibil. E probabil că a făcut mari erori, e probabil că va mai face. Dar nu asta mă interesează. Știu că luptele lui, victoriile sau căderile lui nu sânt esențiale. Știu că dincolo de ele, triumfător sau învins, rămâne un om frământat, un om trist, un om singur.

Despre acest om vorbesc, în acest om am crezut.

Nae Ionescu și iudaismul

[modifică]

Când m-am întors, în 1931, de la Paris, unde mă trimisese el să studiez, primul lucru pe care i l-am spus profesorului a fost acesta: „scriu o carte evreiască".

Vestea nu l-a surprins. Nu suportasem niciodată nici o umbră de echivoc asupra calității mele de evreu. Nae Ionescu o știa prea bine, el, care detesta orice compromis și, îndeosebi, pe acesta.

1931 era, după câte țineți minte, un an neantisemit. Dispoziția publică era mai mult spre stânga, hitlerismul era un strigoi mai degrabă ridicol decât primejdios, evreii, în sfârșit, erau lăsați în pace. Era unul din rarele momente de odihnă ce le-au fost sortite de la război încoace.

Cartea pe care o începusem nu avea așadar obiective sociale. În nici un caz nu voia să fie o carte de actualitate. E adevărat că timpul și-a luat sarcina de a-i depăși intențiile și de a o arunca peste trei ani, într-un moment de surescitare generală.

De ce îi ceream profesorului Nae Ionescu o prefață? Presa a răspuns fără greutate: 1) pentru ca să-mi trădez neamul; 2) pentru ca să câștig bani; 3) pentru ca să atrag într-o cursă jidovească pe un luptător al românismului.

Voi reproduce, în capitolul următor, o mică antologie din aceste interpretări, extrem de interesante. E o lectură plină de învățăminte și nu mi-aș ierta să nu v-o înlesnesc.

La drept vorbind, cred totuși că pentru alte motive ceream încă în iulie 1931 această prefață. Se poate să fiu înșelat de o perversă refulare freudistă (tot un jidan și Freud ăsta!), dar, în măsura în care pot răspunde de faptele mele, am impresia că nici pentru bani, nici pentru trădare, nici pentru bucuria de a-mi compromite profesorul în rândul apostolilor gardiști și cuziști nu l-am rugat să-mi scrie paginile pe care mi le făgăduia cu atâta bunăvoie.

Mi se părea, în primul rând, foarte firesc să cer omului care îmi călăuzise primii ani de tinerețe o judecată directă asupra unei cărți ce trebuia să-mi lămurească, cel puțin în intenția mea, o sumă de întrebări hotărâtoare. Am așteptat de multe ori cu emoție și încordare cuvântul profesorului asupra lucrurilor pe care le gândeam, dar niciodată cu atâta pasiune.

Acest motiv strict personal ajunge poate pentru a explica de ce ținusem să am în fruntea cărții o prefață a sa.

În altă ordine, însă, și cu totul în subsidiar – cum se zice în justiție –, nădăjduiam poate că prefața va fi un act de înțelegere și un act de pace, care va trece și dincolo de literatură. Nae Ionescu era dintre foarte puținii oameni capabili, și prin gândirea lor, și prin poziția lor, să facă un asemenea act. Simpatia lui pentru problemele iudaice era cunoscută, justificarea lui de a vorbi în această ordine era fără tăgadă.

Astăzi și cu atât mai mult în iunie 1934, a-i cere profesorului Nae Ionescu o prefață la un roman evreiesc pare, în principiu, un lucru ciudat, dacă nu de-a dreptul provocator. În 1931, însă, nimic n-ar fi fost mai normal și, desigur, nimeni n-ar fi fost surprins.

Iudaismul a fost o veche preocupare intelectuală a d-lui Nae Ionescu.

Antisemiții gardiști și cuziști fac foarte bine că uită astăzi acest detaliu supărător. Dar de ce oare îl uită și evreii? De ce nu e nici unul între ei care să-și aducă aminte că în 1928 l-au adus pe profesorul Nae Ionescu să le vorbească la... căminul sionist? Nu e o glumă. Antisemitul Nae Ionescu a ținut atunci – invitat mi se pare de „Asociația femeilor evreice" – o admirabilă conferință despre spiritualitatea iudaică.

Dar nu e singurul lucru uitat. Se trece cu nepăsare sau cu simplă inconștiență peste câțiva ani de precizare a unei atitudini de înțelegere, de simpatie și de cunoaștere obiectivă a fenomenului iudaic în aspectele sale politice, dar, mai ales, pe latura sa spirituală: Colecția „Cuvântului – de la 1928 până în toamna anului 1933, este martoră. Pe vremea aceea, Nae Ionescu era probabil „vândut jidanilor".

Creștin ortodox, de un creștinism care n-a fost „o firmă polemică și politică", Nae Ionescu purta în însăși credința sa obligația de a iubi neamul Vechiului Testament, de a-i iubi pe acești evrei care nu sânt necredincioși, ci credincioși întârziați pe drumul mântuirii, cum spunea după devastările de la Oradea Mare, în „Duminica", pe care o găsiți reprodusă în anexă.

Nu doar că ar fi sperat într-o convertire a lui Israel la creștinism, convertire pe care o știa și imposibilă, și regretabilă.[20] Dar, ca orice creștin veritabil, înțelegea că propria sa credință rămâne stingheră, ca un copac retezat, în clipa în care ea neagă, batjocorește sau oprimă rădăcinile spirituale din care se trage.

Creștin, Nae Ionescu trăia direct drama spirituală iudaismcreștinism, care, orice s-ar spune, nu se reduce la „canonul 11 al Sinodului al VI-lea Ecumenic". Rămâne, dincolo de acest canon, destul loc pentru iubire și, mai ales, pentru respect în fața unei vechi învățături, pe care se sprijină și astăzi axele mari ale lumii.

Noi nu ne pricepem în teologie, dar profesorul Nae Ionescu se pricepe și, spunând aceste lucruri, nu facem altceva decât să-l cităm pe el.

Atitudinea lui Nae Ionescu față de evrei nu se oprea pe acest plan strict religios. Ea era la fel de fermă și fără echivoc pe planul politic. El a preconizat mereu o politică de largi libertăți publice și culturale pentru minorități. Pentru toate minoritățile și mai ales pentru evrei (căci problema se punea mai des și mai acut în privința lor).

Toată politica lui Nae Ionescu și a „Cuvântului" în această materie se sprijinea pe o distincție esențială: stat și națiune. Statul și națiunea nu erau în sistemul de gândire al profesorului două valori identice, și nici două noțiuni suprapuse, ci, dimpotrivă, două realități de natură deosebită. Statul, o realitate politică, națiunea, o realitate culturală. Distincția aceasta este decisivă. Ea anulează și face imposibil orice șovinism, oricare ar fi eufemismul sub care se ascunde: „națiune exclusivă", „națiune dominantă" etc.

„Iată de ce am părăsit pe d. Cuza – cel cu teoria națiunii exclusive –, nu am avut nici un entuziasm pentru teoria națiunii dominante și l-am urmat pe d. Iorga, care s-a făcut la noi campionul drepturilor spirituale ale minorităților". (Nae Ionescu „De ce nu te botezi?" – art. cit.) Dusă până la consecințele ei ultime, această distincție dintre stat și națiune justifică o libertate egală și completă între toate națiunile unei țări. Statul nu devine în mod logic decât un factor tehnic a cărui primă obligație este să creeze cadre de viață tuturor națiunilor componente, dându-i fiecăreia posibilitatea de a se realiza pe sine și de a crea.

Dar nu e nevoie să comentez. E suficient să transcriu: „... noi – generația lui 1906 – am înțeles că NAȚIUNEA nu ESTE un INSTRUMENT POLITIC, CI unul CULTURAL. Că o națiune nu are dreptul să oprime sau să distrugă un izvor de creațiuni spirituale, a căror promovare este cea mai înaltă îndatorire a omului. Și că statul, INSTRUMENT TEHNIC, adaptat cu totul altor scopuri, trebuie să țină el însuși samă de imperativele culturii".

Opuneți, vă rog, formula „stat instrument tehnic" formulei ,,stat totalitar" și veți înțelege ce adâncă prăpastie trebuie să-l despartă pe Nae Ionescu de toți hitleriștii globului.

Să nu se creadă că această formulă este o simplă figură de stil, un accident de scris, o expresie abstractă, fără consecințe, un cuvânt întâmplător de care abuzez. Să nu se creadă, mai ales, că este o afirmație gratuită, bună pentru un articol de considerații generale și, în realitate, lipsită de conținut politic. Nu. Întreaga politică a ziarului „Cuvântul" față de minorități și – în speță – față de evrei se rezuma pe această idee fundamentală. „Cuvântul" a cerut în decursul anilor de nenumărate ori pentru evrei și pentru minoritari, în genere, drepturi și libertăți pe care poate ei înșiși ar fi ezitat să le ceară.

Aș putea cita în acest sens pagini întregi. Mă opresc însă la un singur articol, cu deosebire semnificativ prin împrejurarea în care a fost scris.

Era în primăvara anului 1928, în timpul marii campanii național-țărăniste pentru răsturnarea liberalilor. La Cernăuți, în plină întrunire politică, au vorbit câțiva minoritari, fiecare în limba lui. Între ei, a fost și un evreu, Rapaport, care a ținut o cuvântare antiliberală în... idiș.

Guvernul liberal, care – se știe – reprezenta pe atunci „reacțiunea conștiinței naționale împotriva jidanilor cotropitori, a protestat cu violență. „Viitorul" s-a grăbit să-i denunțe pe național-țărăniști drept „vânduți evreilor" (evident!) și să declare alarmat că discursul în idiș de la Cernăuți pune în primejdie bazele statului român.

La aceasta a răspuns Nae Ionescu. Articolul său se chema „Uneltiri inconștiente" și a apărut în „Cuvântul" cu nr. 1032, de la 1 martie 1928.

„Va să zică, guvernul e de părere că actul de a te exprima sau de a îngădui exprimarea în limba maternă într-o adunare publică constituie o uneltire inconștientă împotriva unității statului.

Venită de la un șovinist iresponsabil, o asemenea aforistică de stat nu se putea să fie considerată decât o aberație. Tipărită în oficiosul guvernului, ea apare ca declarația programatică a unei politici de huligani, agitatoare, ațâțătoare și oprimantă...

Își închipuie ministrul de interne... că teoria statului național mai stă în picioare chiar în absurditățile ei polițiste? Noi știm ce însemnează naționalitate. Cunoaștem marea ei putere creatoare în domeniul spiritualului și suntem cei dintâi, cei mai sinceri și mai convinși apărători ai ei. Dar, tocmai pentru că suntem încredințați de realitatea națiunii ca unitate spirituală și etică, nu putem asista impasibili la o politică de strangulare a naționalităților. Fuga polemică a smuls guvernului declarații aberative. Să le regrete în chip formal și explicit. Nu e nici o rușine. Ci ar fi o declarație care ar liniști țara – pe noi, românii, care nu ne dorim soarta Ungariei în primul rând – și care ar convinge și străinătatea că guvernele române nu sânt străine de elementara deosebire între cultură și politică.

Iar pe viitor mai multă pază la gură".

Mai limpede, mai loial, mai cald cred că nu se poate vorbi.

* * *

Nu vreau să insist prea mult asupra aspectului politic al chestiunii.

El e luminat complet, cred, de articolele pe care le-am citat.

Nu există aici posibilitate de echivoc sau răstălmăcire, Dar atitudinea profesorului Nae Ionescu depășea în cunoașterea iudaismului planul politic. Dacă, pe acest plan, el revendica drepturi largi pentru evrei, în cadrele statului român, spunându-și cuvântul în cele mai speciale chestiuni de viață evreiască,[21] problemele generale ale iudaismului îl interesau cu atât mai mult.

Metafizica iudaică este o problemă familiară gânditorului Nae Ionescu. Puținii ebraizanți din România cunosc poate acest lucru.

În conferințe, în scris, la cursuri, incidental sau direct, el a schițat de multe ori problema, fie în ea însăși, în datele ei proprii, fie confruntând-o cu punctul de vedere al gândirii răsăritene (cum a făcut de câte ori a fost vorba despre Spinoza). E cu totul semnificativ că în primele sale articole din „Cuvântul", între primele probleme pe care le-a atacat de la debut, se vorbește tot despre anumite aspecte de spiritualitate iudee. Mă refer, în special, la trei foiletoane din iulie 1926: 1) „Criza iudaismului" („Cuvântul" nr. 509), 2) „Criza iudaismului II „ („Cuvântul" nr.

512), 3) „Alte perspective" („Cuvântul" nr. 514). Vom reveni asupra lor când vom discuta prefața la De două mii de ani.

Iată cui ceream această prefață. Nu numai profesorului meu, nu numai omului care ani de-a rândul reprezentase cel mai uman și mai loial punct de vedere față de problema politică evreiască, ci, înainte de orice și mai ales, unui pasionat cercetător al spiritului iudaic.

* * *

Ce s-a întâmplat din iulie 1931, când această prefață a fost cerută și promisă, până în iunie 1934, când ea a fost scrisă și tipărită? O totală alunecare a Europei spre dreapta.

În mai puțin de trei ani, toate iluziile ce sprijineau continentul s-au destrămat, toate rezervele și formulele democrației au căzut, toate punctele de reper ale păcii s-au pierdut. A fost un adevărat măcel, în care au sucombat și spiritul de la Locarno, și conferința dezarmării, și Societatea Națiunilor. În această dezagregare rapidă a tuturor iluziilor sau ipocriziilor europene, forțele socialiste și democrate intrau într-un groaznic declin, în timp ce fascismele de tot soiul cunoșteau un brusc reviriment și o febră dintre cele mai active. La Viena, la Madrid, la Berlin, la Bruxelles, adică în patru din cele mai serioase redute ale sale, social-democrația se descompunea.

Steaua aventurii se lumina singură pe acest cer european sumbru. Guvernul Hitler din primăvara anului 1933 încorona catastrofal seria de disoluții și prăbușiri europene. După o străveche obișnuință istorică, evreii aveau să plătească ei delirul, demența și disperarea tuturor.

Dacă 1931 fusese un an neantisemit, 1934 se pregătea să fie un an huliganic. În deschizătura acestui compas încape prefața profesorului Nae Ionescu.

„Cuvântul" nu putea privi cu simpatie acest val reacționar. El știa că fascismul italian nu este o revoluție și știa, de asemeni, că hitlerismul nu poate fi una. Hitler era pentru „Cuvântul" un corsar inventat, plătit și susținut de marea industrie germană împotriva sindicatelor muncitorești. Aș putea cita, în acest sens, la nesfârșit din colecțiile ziarului pe anii 1931, '32 și '33.

Nu e interesant jocul „de-a contradicțiile" și nu mă ispitește deloc. Vreau doar să amintesc – pentru că toată lumea a uitat că ziarul „Cuvântul” a fost antihitlerist și că până în noiembrie 1933 atitudinea sa nu numai că n-a cunoscut în această privință vreo schimbare, dar s-a afirmat cu o violență polemică dintre cele mai crunte. Am avut toți câți scriam în pagina întâi a ziarului dreptul, libertatea și bucuria de a studia farsa germană și de a o denunța în toate formele ei politice camuflate. Și vă asigur că de acest drept am uzat.

Noiembrie 1933! Aici se despart drumurile și aici se află nodul tristei întâmplări de care vorbim.

Veneau liberalii la guvern. Era o grea lovitură. Era foarte grea dezamăgire. "Cuvântul" a fost mereu, din primul său ceas de viață, antiliberal. Era în antiliberalismul său mai mult decât o poziție politică; era o necesitate organică. Prin tot ce a gândit „Cuvântul" în viața românească, prin tot ce a înțeles și explicat în istoria țării, el se opunea liberalilor, partid de bancă, partid de oligarhie, partid de poliție. Liberalii reprezentau sumar „lumea veche". Nu numai ideea de revoluție, dar ideea de viață modernă este sufocată de liberalismul român.

Din ianuarie 1926, marele partid liberal intrase într-o serie de convulsii agonice, pentru ca, după patru ani și jumătate, în iunie 1930, să pară de-a binelea mort. „Cuvântul" avea dreptul să anunțe un „nou curs" în existența statului român, o „nouă ordine", un „nou regim". Partidul băncilor, partidul polițiilor decedase.

„Noul curs" nu s-a realizat însă. „Noua ordine" a rămas o iluzie. În noiembrie 1933, liberalii veneau la putere – totul era pierdut, totul trebuia reluat de la capăt. Așteptam din partea „Cuvântului" o acțiune antiguvernamentală necruțătoare. Nu era numai legitimă: era de-a dreptul obligatorie.

„Cuvântul” era, în acel moment, singura forță capabilă de o serioasă opoziție. Național-țărăniștii osteniți și compromiși nu aveau nici interesul, nici calitatea să atace. Cât privește așa-zisele „partide mici”, mofluze, păcălite și indignate, nu le rămânea decât poarta tuturor situațiilor desperate: antisemitismul. Eram convins că Nae Ionescu și „Cuvântul" nu le vor urma pe acest drum. El, care scrisese și luptase pentru o lume nouă, nu se putea sprijini pe această mizerie veche. Împotriva liberalilor, slavă Domnului, nu lipseau nici arme, nici argumente. Mai era oare nevoie în plus de o diversiune antisemită? De diversiunea aceasta se putea servi oricine, numai ziarul „Cuvântul" nu.

S-a lansat atunci vechea, eterna, infailibila formulă pe care, la vremea lor, liberalii o aruncaseră opoziției, pentru ca acum opoziția să le-o arunce lor: liberalii vânduți jidanilor.

Care liberali, oameni buni? Nu cumva liberalii care întreținuseră zece ani în universități bătaia sistematică pentru a justifica starea de asediu? Nu cumva liberalii care subvenționaseră în 1927 devastările de la Oradea Mare? Nu cumva acești liberali care au fost statornic, de la 1848, forța antisemită cea mai tenace, la guvern prin ei înșiși și în opoziție prin cuziști? Nu cumva acești liberali „huligani, agitatori, ațâțători și oprimanți" pe care îi denunța profesorul Nae Ionescu în martie 1927? Hotărât, gluma era prea simplă, chiar pentru o societate obișnuită cu glumele simple și sinistre.

N-am crezut de aceea nici un moment într-o orientare antisemită a „Cuvântului". Nu puteam crede. I se opunea întreg trecutul său, i se opunea, mai ales, întregul său sistem de gândire politică.

Lupta care începea era, desigur, cel puțin în primele ei faze, confuză, amenințată de primejdioase echivocuri și, mai ales, de compromițătoare alianțe. Eram convins însă că ziarul „Cuvântul" nu le va suporta și că va pune repede ordine în acțiunea lui, restabilind hotarele ce l-au despărțit totdeauna de aventurieri, de impostori și de revoluționarii „poliției în persoană". Un „Cuvântul" gardist de fier mi se părea – și mi se pare și astăzi – un lucru strict imposibil. Nu din sentimentalism, ci dintr-o exactă cunoaștere a trecutului acestui ziar și a liniilor politice și spirituale între care s-a mișcat acțiunea lui.

Personal, am încercat de două ori să lămuresc lucrurile. O dată, plecând. (Era în dimineața în care apăruse ciudatul articol „Și un cuvânt de pace" – noiembrie 1934 – care părea mai mult un cuvânt de război.) I-am spus deschis profesorului tot ce aveam pe suflet și i-am cerut dezlegarea de a pleca.[22] Am primit un răspuns care îmi dădea de rușine toate ezitările, toate îndoielile.

,,«Cuvântul» antisemit? «Cuvântul» fascist? Nu simți că e absurd?" Peste câteva zile, publicam în prima pagină, spre stupoarea antisemiților, articolul despre Ion Trivale. Situația mi se părea acum pe deplin clară.

Cine privea din afară toate acestea putea să fie nedumerit sau indignat. E așa de greu, în toiul unei lupte politice, să distingi o poziție de alta, să deosebești un strigăt de alt strigăt, să desparți un obiectiv de altul. Loviturile cad orbește, fără să aleagă prea mult. Strigătele rezumă lapidar, sălbatic, cele mai imposibile împreunări de idei, cele mai stranii alianțe.

Așteptam cu inima strânsă, dar cu o certitudine neclintită momentul în care „Cuvântul” va face tăcere în jurul lui și va vorbi răspicat.

Vă asigur că nu era o așteptare naivă. În trecutul său, „Cuvântul” avusese de câteva ori acest curaj. El și-a lichidat singur victoriile, atunci când începeau să fie creatoare de confuzii.

Fuseseră vechi legături de luptă, pe care le tăiase scurt, sacrificând totul unei situații clare. Nu puteam crede că va suporta multă vreme groaznica ceață, ce acoperea politica românească în noiembrie și decembrie 1933, între acele umbre disperate, între acele epave fără busolă, între acele aventuri fără sens.

Totul a durat șase săptămâni și totul s-a surpat, în cele din urmă, printr-un act de teroare. Restul îl cunoașteți.

* * *

„Cuvântul” suprimat, Nae Ionescu închis, valul antisemit în plină ascensiune – să recunoaștem că timpul nu era prielnic romanului, care se apropia de sfârșit.

Apariția lui, normală în 1931, devenea acum, prin acumularea atâtor mici și mari catastrofe, un fapt de scandal. Antisemiții așteptau prefața profesorului ca pe un manifest politic. Evreii, ca pe un cuvânt de înțelegere. Și unii, și alții, o așteptau cu temeri felurite.

Nu luam parte la aceste temeri. Eram sigur că Nae Ionescu nu va scrie nici pentru prieteni, nici pentru dușmani, ci pentru carte.

Eram sigur că-mi va scrie prefața din 1931, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de atunci, căci, orice s-ar fi întâmplat, nu avea dreptul să-i modifice gândirea asupra unei drame ce nu e nici de azi, nici de ieri, ci de totdeauna. Această gândire o cunoșteam, și orice surpriză mi se părea exclusă.

Trebuie să recunosc astăzi: m-am înșelat.

O antologie

[modifică]

Se spune că prefața d-lui prof. Nae Ionescu la volumul De două mii de ani al d-lui Mihail Sebastian e o caldă și vibrantă pledoarie antisemită.

Dacă lucrul e adevărat, suntem curioși să aflăm motivele persistenței d-lui Sebastian, care a ținut ca volumul să nu apară fără prefața d-lui Nae Ionescu. Sau – doamne ferește – d. M.

Sebastian a devenit antisemit? „Facla”, anul XIII, nr. 1015, 23 Iunie 1934 După cum se știe, romanele evreiești au un anume curs pe piață. Le citesc și evreii – cu interes –, le citesc și creștinii – din curiozitate. Informați asupra acestui fenomen literar, ce s-au gândit rasiștii? Ce ar fi să folosim vehiculul romanului evreiesc pentru o difuziune mai eficace a ideologiei rasiste? Zis și făcut! Au căutat și găsit un scriitor evreu – Mihail Sebastian; au căutat și găsit un editor evreu – Ciornei; au căutat și găsit un titlu specific evreiesc – De două mii de ani – și, la adăpostul acestui triplu blindaj iudaic, au lansat o bombă. Care? Prefața dlui Nae Ionescu.

... E o farsă fără precedent în istoria celor două mii de ani de bătaie. Noi, evreii, am produs rabini denunțători ai propriei lor comunități, am produs membri activi ai inchiziției; am produs falsificatori de texte talmudice, dar toți, mari și mici, și-au făcut un scrupul din a trece, în prealabil, în tabăra creștină cu arme și bagaje, pentru ca, de acolo, fățiș, să toarne foc și pucioasă peste frații lor de origine. Dar până azi n-am dat încă de un exemplar de evreu care să se supere teribil dacă-i contești puritatea sentimentelor sale iudaice și care, simulând iudaismul, să se apuce să scrie un roman evreiesc – în ce scop toate astea? Pentru ca, prin zbieretele și artificiile sale literare, să-i atragă pe evrei în cursă, în casă la el, unde-i pândesc, dindărătul copertei, arienii. Și ce se întâmplă apoi – ați văzut! Ideologi rasiști, sub pretextul, incontestabil, spiritual că nu sânt decât executorii unei fatalități implacabile care pretinde că evreii trebuie să mănânce bătaie, îi poftesc pe evrei să pupe ciomagul.

Asta zic și eu păcăleală. Un adevărat tur de forță.

D. Mihail Sebastian poate să fie mulțumit. Colaboratorii arieni ai romanului d-sale așa-zis semit nu l-au dat de sminteală.

Chiulul e atât de inteligent, ticluit, încât nimeni n-ar putea bănui ce hap se ascunde între scoarțele cărții. Cumpărătorul romanului nu se trezește la realitate decât după ce dă gologanii. Dar atunci e prea târziu.

Adam, anul VI, nr. 72, 1 iulie 1934.

Un tânăr scriitor evreu a scris un roman oarecum autobiografic.

Toată cartea e străbătută de o singură și dramatică întrebare: De ce evreii trebuie să sufere atâtea umilințe? După cum vedeți, subiectul nu e nici prea nou, nici din cale afară de interesant. Dar tânărul scriitor s-a adresat d-lui Nae Ionescu, cerându-i o prefață. Și d. Nae Ionescu s-a executat. În prefața aceasta, d. Nae Ionescu răspunde la întrebarea chinuitoare a lui Iosef Hechter: „Evreii trebuie să sufere mereu, pentru că sânt evrei." Și toată prefața este o demonstrație antisemită pe tema asta.

Un cunoscut critic literar spunea în legătură cu acest caz: — Înțeleg situația cuiva care primește pe neașteptate niște picioare în spate. Dar nu mi-aș fi putut imagina existența unui om care să le solicite stăruitor și apoi să se mândrească cu acest tratament...

Cazul continuă să preocupe toate cercurile literare.

Încotro („Sadism", anul IV, nr. 160, Iulie 1934, 6 august 1834) Prefața d-lui Nae Ionescu condamnă la o perpetuă detențiune morală și politică ginta lui Israel. Bietul Hechter se grăbește să pună sentința inapelabilă în fruntea cărții și să se mândrească fiindcă poartă acest scuipat înghețat lansat de scumpul nostru profesor...

„Adevărul Literar", anul XIII, seria V, nr. 713.

Acest jidan, introducându-se printr-o perfidie specifică rasei lui în redacția unui ziar românesc și naționalist, a lăsat multă vreme să se acrediteze în opinia publică periculoase confuzii.

Ceva mai mult. El a dus obrăznicia până acolo, că a cerut pentru o carte jidovească scrisă în idiș, în care se proslăvesc Protocoalele Sionului, o prefață d-lui profesor Nae Ionescu, cu gândul de a-l atrage în bandele francmasoneriei și de a-l compromite în ochii bunilor români. Dar a fost pedepsit cum trebuie. Prefața denunță toate crimele jidovilor și pune în lumină primejdia pe care o reprezintă aceste ploșnițe pentru orice stat național. Felicităm călduros pe d-l profesor Nae Ionescu că a rezistat cursei ce i-a fost întinsă, scriind o prefață pe care orice bun român e dator s-o cunoască.

„Porunca Vremii", „Apărarea Națională”, „Buletinul anti-iudeo-masonic" etc., etc.

Din pricina structurii d-sale de parvenit, confundând națiunea românească cu naționalismul românesc, d-sa și-a jucat tot capitalul literar în acțiunile acestuia. Or, naționalismul românesc, ca orice naționalism, este, prin definiție, xenofob și antisemit și d.

Mihail Sebastian, pe nume Iosef Hechter, nearian. Deci, Mihail Sebastian nu putea fi acceptat în sânul lui.... Incapabil să trăiască, viața celor mulți și respins de cei puțini, abulia d-lui Mihail Sebastian avea nevoie de o forță supranaturală care să-l apere de groaza zilei de mâine și de aceea a destinului.

În chipul acesta, soarta materială și spirituală a d-lui M. S. a ajuns indisolubil legată de aceea a d-lui Nae Ionescu...

... Dar ce căuta prefața lui Nae Ionescu...? Păcatul originar al d-lui Sebastian, renegarea calicimii, l-a împins la crimă. Cu lege de fier, trebuia să și-o ispășească. Și ispășirea a fost romanul d-sale și prefața d-lui Nae Ionescu...

... Iosef Hechter, tu ești bolnav. Tu ești substanțialmente, bolnav, pentru că ești un parvenit... Da, da, Iosef Hechter, tu ești bolnav, substanțialmente bolnav, și d. Nae Ionescu nu mai poate face nimic pentru tine. „Cuvântul" a dispărut și, cu dânsul, și subvențiile, și leafa. Iosef Hechter, tu ești un huligan! Ai renegat calicimea care te-a crescut, și salvarea nu este nicăieri, chiar dacă Profesorul te-ar numi „căpitan" în ghetou... Ce vină ai tu, dacă Corneliu Zelea Codreanu nu a vrut să te primească? Iosef Hechter, tu simți oare cum te cuprinde întunericul și-ți plesnește obrazul de rușine? „Șantier” (De la A. C. Cuza la Mihail Sebastian), anul II, nr. 10, 1-15 septembrie 1934.

Deși evreu, a dat buzna în lagărul reacțiunii românești. S-a proclamat „burghez” (n-are cinci parale în buzunar), naționalist de specie carteziană... a împrumutat tale quale[23] schemele de gândire și vocabularul dreptei naționaliste și huliganice.

... D. Mihail. Sebastian s-a dat cu „Regele, Christos și Națiunea", nu l-a părăsit pe d. Nae Ionescu când acesta a trecut la huligani.

Rămânerea în această tabără și acceptarea unei prefețe (unde se sintetizează doctrina antisemită) în fruntea romanului De două mii de ani, scris de evreul conștient Iosef Hechter, înseamnă o descalificare pentru Mihail Sebastian.

„Adevărul Literar", anul XIII, seria II, nr. 718, 9 sept, 1934 Dar, pentru a imprima mai multă autenticitate israelitismului său, neoiudeul și-a făcut rost de o prefață semnată de d. Nae Ionescu, amic al evreilor. Ce au pus la cale, între culise, între ei, nașul și finul, nimeni nu știe.

Atâta am văzut: când a apărut Iosef Hechter la rampă și, foarte patetic, după o perorație scurtă și bine simțită, s-a aruncat... cu un zbieret de suprem sacrificiu în cazanul triplei sale credințe evreoromâno-dunărene, – d. Nae Ionescu, foarte bine dispus, a tras deodată salteaua. Și bietul Hechter – tranc, cu nasul de dușumeaua nudă a scenei.

Cam așa stăm cu chinul lui Hechter, care suferă groaznic de amor în romanul d-sale evreiesc și care și-a oblojit drama cu o leafă rezonabilă, chit ca „experiența" lui „să lămurească pentru toți ceilalți un îndreptar". Așadar, gologanii, cărora Hechter le zice „însingurare", fiindcă e singurul care-i încasează – după câte mi se spune, și astăzi încă – de la purâțul său, sub forma asta onorabilă, pentru lunara sa dramă iudaică ori pentru iudaica sa dramă lunară, sânt o indicație pentru soluția suferinței tuturor coreligionarilor,

* * *

D. Nae Ionescu l-a ridicat pe acest dramatic rozător de ciolane de la situația umilă de câine de pripas la nobilul rang de câine de rasă. Nu vedeți? Cu tot dezgustul pentru ceilalți „evrei", d. Nae Ionescu s-a obișnuit atâta cu jidănașul Bubica Hechter, încât, din când în când, îl scoate în Cișmigiu la plimbare, cu lănțișorul de gât. Și dacă usturoiatului Bubica îi vine chef să ridice piciorul și scrie un roman la rădăcina unui tei, d. Nae Ionescu, zâmbind cu toleranță creștină, așteaptă până coteiul își termină treaba, fără să întoarne capul aiurea, de scârbă. Ba, la pozna asta, pe care numai acidfenicul o poate absolvi, d. Nae Ionescu mai dă și o prefață...

Arătat de o lume întreagă cu degetul, el a continuat să-și lingă interesul în liniște, fără să scoată o vorbă. Las' să i se spună lichea, ticălos, dejecție a ghetoului evreiesc, care cu aceeași obiectivă hărnicie, fabrică oameni și măgari laolaltă – pe Hechter nimic nu-l atinge! El știe prea bine că pământul nu se învârte în jurul demnității omenești, ci în jurul unei axe care seamănă teribil cu ciolanul boierului.

I. Ludo: „Iuda trebuie să sufere, pentru că e suferind" (Editura Adam)

Prefața

[modifică]
,,Ei, și ce vrei să-ți fac eu".
De două mii de ani, pag. 45

Am citit de nenumărate ori această prefață și mi-a fost greu să disting unul câte unul toate vârfurile de cuțit ce străpung prin ea cartea care i-a fost încredințată.

E un act global de nedreptate. Sub apăsarea lui, problemele și argumentele puse în joc se șterg și se pierd. Până a numerota punctele de discuție, până a desprinde frază cu frază ideile și a le izola de corpul celor 19 pagini, rămâne o impresie totală de cenușă și de moarte. Pe urma ei, se poate discuta la nesfârșit...

Nu e o prefață aspră, cum se spune. De asprimea ei nu m-aș fi plâns. Glasul profesorului Nae Ionescu n-a fost niciodată altfel decât aspru cu mine. Cele mai severe cuvinte, de la el le-am primit – și probabil că același lucru îl poate spune oricare din elevii lui.

Cine își imaginează legătura noastră de profesor drept un lanț de complezențe mutuale nu-și va putea niciodată închipui brutalitatea sinceră cu care ne obliga să dăm socoteală față de noi înșine de propriile noastre fapte. Și avea dreptul să ne impună această brutalitate, pentru că cel dintâi care o suporta de bună voie era el însuși.

Dar nu e o prefață aspră. Asprimea este și ea un act de iubire.

Este o prefață de o cruzime rece, metodică și indiferentă. S-ar spune, un registru sistematic de tragedii, înscrise alfabetic și cu număr de ordine. Mâna scriitorului n-a tremurat.

Este ceea ce mă surprinde mai mult în acest text.

Pentru prima oară, descopăr un Nae Ionescu indiferent și abstract. Omul acesta, al cărui scris liniar și neted n-a izbutit niciodată să-i acopere emoția, scrie acum un fel de raport tehnic, înghețat în idei generale și abstracții.

Este o piesă de dosar, este un rezumat juridic, este un jurnal de grefă, din care a dispărut suflul vieții. Nu se aude nici o voce, nu se simte nici un om în acest pustiu.

Urmăresc mersul complex al ideilor de-a lungul prefeței, încrucișarea lor în punctele de sprijin ale raționamentului, despărțirea lor în paranteze și teme secundare, urmăresc întreg acest eșafodaj de argumente și găsesc cu surprindere numai formule, numai scheme, numai abstracții. Că sânt sau nu antisemite aceste abstracții, este pentru moment indiferent. Dar ele sânt abstracții.

Când, de exemplu, profesorul stabilește în trei cuvinte identitatea dintre talmudism și zărăfie (pag. 19), ceea ce e regretabil în această afirmație nu e poate vizibilul ei înțeles antisemit, ci, înainte de orice, arbitrarul ei. Sau când enunță teoria „conceptului-limită" și sprijină pe ea refutarea statului sionist (pag. 23), nu face altceva decât să dea unei sugestii – seducătoare ca joc dialectic – valoare de axiomă. Și sânt în această prefață prea multe sugestii ridicate abuziv la rangul de axiomă.

E un exces de adevăruri generale cu care gândirea lui Nae Ionescu nu ne obișnuise până azi. Că doar de la el am învățat ce se cheamă a gândi concret.

Voi păstra de aici încolo din prefața sa, ca pe un exemplu unic de gândire schematică, pasajul în care vorbește despre „limitele de variație ale momentului geografic și ale momentului de tradiție" (pag. 12). O mai mecanică imagine a unei vieți de om ar fi greu de construit. Totul – pasiune, inteligență,, neliniște – se teșește și se anulează în această scară grafică, ce rezumă pentru profesor o existență.

* * *

Nu vreau să discut chestiuni de metodă. Ar fi și foarte greu cu un gânditor de precizia profesorului Nae Ionescu.

Consider o simplă glumă exercițiile de logică ce s-au făcut pe marginea prefeței.[24] Mai serioasă ar fi – dacă ar fi – trecerea de pe planul filozofiei culturii pe planul problemei salvării, trecere pe care o discuta Mircea Eliade („Iudaism și Antisemitism", „Vremea", 22 iulie 1934).

Nu am însă căderea să ridic și, cu atât, mai puțin, să rezolv asemenea obiecții. Dar bag de seamă un alt dublu plan al prefeței, și pe acesta voi încerca să-l lămuresc.

De la primele pagini, vorbind despre drama iudaică, Nae Ionescu distinge două aspecte ale ei. Un aspect interior: suferința evreului este intimă, ea își are rădăcina în el însuși, ea pornește de la un conflict cu sine însuși. Un al doilea aspect, exterior: suferința evreului vine din afară și constă într-un conflict permanent cu ceilalți oameni. Între aceste două aspecte, profesorul nu ezită să aleagă: numai primul este esențial. Celălalt – înșelător și fără importanță. Termenii sânt limpezi. Drama iudaismului nu este un „fenomen de relație"; ea nu este o „defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni" (pag. 8).

Distincția aceasta atât de precisă, la care subscriu, închide însă drama iudaică în propriul ei cerc. Cine vrea să vorbească despre această dramă trebuie să vorbească, despre iudaism, nu despre altceva. Să caute adică resorturile suferinței iudee în elementele constitutive ale spiritului iudeu, în conflictele sale intime, nu în raporturile sale „defectuoase" cu restul lumii. „Conflictele intime" constituie un fenomen. „Conflictele cu restul lumii" constituie o problemă. Și problema poate fi soluționată prin „amendări", prin „ajustări", în timp ce fenomenul rămâne ireductibil.

Este posibil un asemenea examen „dinăuntru" al iudaismului și al dramei lui? Nici vorbă că este posibil.

L-a făcut însuși profesorul Nae Ionescu, dar nu în prefața din 1934, ci într-un articol din 1926. („Alte perspective", „Cuvântul" nr. 514, 24 iulie 1926).

Punctul de plecare și concluziile acelui articol sânt tulburător identice cu ale prefeței. Explicațiile însă sânt altele. „Iudaismul nu are decât două eventualități: se chinuiește perpetuu sau moare.

Tertium non datur", scrie, în 1926, Nae Ionescu, anticipând cu aproape șapte ani pe acel „Iuda trebuie să sufere" de azi.

Dar de ce se chinuiește iudaismul în articolul din 1926? Pentru că cuprinde o anumită antinomie intimă, pe care nu o poate rezolva (veți vedea îndată). Și de ce trebuie să sufere Iuda în prefața din 1934? Pentru că, nerecunoscându-l pe Mesia și atacând așezările creștine, provoacă reacția și defensiva acestora.

Explicația diferă total. Să fie la mijloc o contrazicere? Poate că nu. Este însă cu siguranță o schimbare de punct de vedere.

Articolul „Alte perspective" consideră drama iudaismului în sine, în timp ce prefața la De două mii de ani consideră această dramă în raporturile ei cu antisemitismul. Sânt aceste raporturi esențiale? Este antisemitismul un element constitutiv al suferinței iudaice? Judecând după prefață, da. Judecând după articol, nu.

Iată, într-adevăr, cum explica în 1926 profesorul Nae Ionescu drama iudaismului fără să facă apel la nici un argument din afara acestui iudaism, ci utilizându-i doar datele strict interioare: „Deosebirea fundamentală a evreilor față de restul lumii stă în faptul că la ei națiune și religie se acoperă ca sferă, dar nu ca conținut. Numai poporul lor este de religia lor; altul nu. Ei sânt fără îndoială o națiune, adică o comunitate naturală; dar nu s-au mulțumit niciodată numai cu legătura asta naturală; legitimitatea existenței lor ca națiune distinctă a fost de origine religioasă; de aceea evreii sânt «poporul ales»...

... Ei bine, în unitatea aceasta politică religioasă, evreii nu și-au găsit niciodată echilibrul stabil. Acesta este faptul brut și brutal, dacă voiți, care constituie criza iudaismului și care îl va împiedica veșnic să „fructifice" și să „împlinească" creștinismul.

Perioada cea mai echilibrată a istoriei lor este desigur cea înainte de trecerea în diaspora. Dar și atunci echilibrul este îndoielnic. Căci niciodată accentul fundamental al vieții iudaice nu a căzut în același fel asupra momentului național și celui religios. Ci întotdeauna interesul a pendulat între aceste două momente.

Profeții sânt doar o dovadă că momentul național și cel religios, departe de a se contopi, s-au succedat întotdeauna; religioși în timpuri de nenorocire politică; călcători ai legii în vremuri de înflorire națională.

Cam în același fel se pune problema și astăzi. Căci încercarea de soluționare a problemei iudaism-Europa pune, pe rând, accentul pe unul sau altul din cele două momente, fără să le poată contopi într-o sinteză unitară. Confesionalizare-naționalizare, iată cele două soluții propuse de iudaism în conformitate cu dualismul ființei lui...

... Părerea mea este că criza iudaismului e permanentă.

Continua pendulare de care vorbeam, între polul național și cel religios, nu este numai o întâmplare (riguros verificată istoricește, dar totuși întâmplare!), ci necesitate. Povestea jidovului rătăcitor nu este numai o poveste, ci însăși expresia neliniștii acestei rase care nu și-a găsit drumul.

O sinteză între momentul național și cel religios al iudaismului este imposibilă, pentru că aceste două momente nu sânt omogene; iar atâta timp cât această sinteză nu este posibilă, toată viața iudaică va fi frământată de oscilările între cele două centre de polarizare.

Iată deci dilema gravă în care se află iudaismul: sau își păstrează specificitatea, adică dublul caracter natural-național și religios, și atunci criza de oscilație între cei doi poli este permanentă; sau pentru înlăturarea acestei crize renunță la unul din elemente – și atunci își sacrifică viața însăși".

Nu am transcris acest lung citat ca să-l comentez. Ci numai ca să arăt că o explicație a suferinței iudaice prin propriile ei legi, și numai prin ele, este posibilă.

Nae Ionescu reducea în articolul său din 1926 întreaga dramă a iudaismului la o „pendulare între momentul național și cel religios", o reducea adică la o antinomie structurală, la un conflict interior.

Acest conflict interior este cu desăvârșire independent de condițiile istorice în care trăiesc evreii și de raporturile – bune sau rele – pe care le întrețin ei cu celelalte neamuri. Căci – dacă înțeleg bine scrisul profesorului – iudaismul este – sau, mai bine zis, era în 1926 – tragic nu prin răfuielile pe care le-ar avea cu cealaltă lume, ci prin răfuielile pe care le are cu sine însuși. În acest sens, și numai în acest sens, se poate spune că suferința lui Israel nu este un „fenomen de relație".

* * *

Părăsind articolul „Alte perspective" și revenind la prefață, trebuie să observăm că aici explicația dramei iudaismului se schimbă fundamental. Și anume, prin deplasarea axei sale din sânul iudaismului în afara lui.

De astă dată, rădăcina dramei este nerecunoașterea lui Hristos.

Și nu pentru că această nerecunoaștere i-ar crea iudaismului un caz de conștiință, o criză spirituală sau o tragedie intimă, ci pentru că ea îl pune în conflict cu creștinii. În conflict cu creștinii, nu în conflict cu sine însuși.

Băgați de seamă? Chestiunea unică ce se mai poate pune, pornind de la această premisă, este doar să știm care sânt raporturile posibile dintre creștini și evrei.

Raporturi bune? Evreii vor fi fericiți. Raporturi „defectuoase"? Evreii vor suferi. Astfel, drama iudaismului nu devine nimic mai mult decât un simplu „fenomen de relație", adică exact acel fenomen de relație pe care prefața îl exclude de la început, pentru a reveni totuși la el în decursul întregii sale argumentări.

Am impresia că aici stă viciul celor 19 pagini, viciu care le împiedică să înțeleagă și, cu atât mai mult, să explice drama ce lea fost supusă spre judecată.

Să fim bine înțeleși. Nu am deloc intenția să mă amestec în problemele de teologie pe care prefața le-a implicat sau prilejuit.

Ele sânt, fără îndoială, foarte respectabile, dar răspund unor întrebări ce nu-mi aparțin.

Nu aștept de la dezlegarea lor nici o lumină. Declar fără insolență, dar ferm că sânt un foarte convins laic. (Asta nu înseamnă că-mi voi lua vreodată triviala libertate de a ironiza aceste valori în numele „liberei cugetări".) Cazul De două mii de ani a avut și un capitol teologic, foarte violent prin ton și foarte dureros prin oamenii pe care i-a învrăjbit.[25] Timp de vreo două luni, s-a discutat cu aprindere despre mântuirea evreilor, pe care unele texte păreau s-o acorde, dar altele – mai neînduplecate – o refuzau fără îndurare. Nu știu ce decizie s-a luat până la urmă în această privință. E de la sine înțeles însă că nu din acest punct de vedere, teologic, aș putea urmări prefața, Când profesorul Nae Ionescu încearcă să explice drama iudaismului prin tăgăduirea lui Hristos, eu nu pot întreba ce sens religios a avut această tăgăduire și nici ce penalități metafizice o așteaptă. Dar îmi pot pune altă întrebare: în ce măsură explicația profesorului explică? În ce măsură își acoperă ea obiectul? Nu cumva îl lasă descoperit în anumite locuri? Nu cumva îl lasă neexplicat? N-aș vrea să par prea categoric în afirmații, dar mi se pare că prefața deschide aici o serie de dificultăți foarte serioase și lasă fără răspuns câteva obiecții obligatorii. Voi formula numai două, pe cele mai simple.

Evreii, spune prefața, suferă pentru că nu l-au recunoscut pe Hristos-Mesia. Nerecunoscându-l, ei se opun creștinilor și sabotează așezările creștinești. Creștinii reacționează, lovesc și, drept urmare, evreii suferă. Este extrem de clar.

De aici decurg însă două consecințe, pe care bănuiesc că nu le va nega nimeni.

1) Suferința evreilor începe de la venirea lui Hristos. Ea nu a existat înainte de această venire.

2) Evreii suferă numai atunci când sânt în contact cu creștinii.

Pentru ca explicația suferinței iudaice, propusă de Nae Ionescu, să fie justă, ar trebui mai întâi ca aceste două consecințe ale ei să se verifice. Se verifică? Mă tem că nu.

Într-adevăr, drama iudaismului nu ia naștere odată cu Hristos, ci îl precede – și îl precede cu mult.

Evreii nu suferă numai de 1934 de ani, ci de vreo 5697, atâția câți au numărat ei de la facerea lumii. Toată istoria lor este un lanț de tragedii. Neliniștit, zbuciumat, străbătut de un etern fior patetic, iudaismul a fost totdeauna, înainte sau după Iisus, în momentele lui de umilință istorică, dar și în momentele de splendoare, o dramă. Lucrul e cunoscut și, în orice caz, Nae Ionescu îl cunoaște. Recitiți din articolul său mai sus citat o singură frază: „Perioada cea mai echilibrată a istoriei lor (a evreilor...) este desigur cea înainte de trecerea în diaspora. Dar și atunci echilibrul este îndoielnic." Dar dacă „și atunci" echilibrul este îndoielnic, dacă „și atunci" evreul suferă, se mai poate oare explica suferința lui prin faptul mult posterior al venirii lui Hristos și al nerecunoașterii sale drept Mesia? Iată o întrebare căreia prefața, nu-i răspunde.

A doua noastră întrebare rămâne, și ea, tot fără răspuns. Dacă evreii, refuzându-l pe Hristos-Mesia, sabotează valorile creștine, urmează că ei vor avea de suferit rigorile acestor creștini. Foarte logic. Antisemitismul creștin se află astfel explicat. Ce ne facem însă cu antisemitismul arab? Oare turcii și arabii să fie antisemiți tot pentru motivul că evreii nu l-au recunoscut pe... Hristos? Ar fi greu. Cel mult le-ar putea reproșa că nu l-au recunoscut pe Mohamed, dar atunci, recunoașteți, chestiunea s-ar complica și mai rău.

Întâmplarea, o tristă întâmplare, a făcut ca astă-vară, puțin timp după apariția prefeței, să izbucnească în Algeria, la Constantine, un scurt și cumplit pogrom. A fost ceea ce s-ar putea numi un „clasic pogrom de interes local", montat, săvârșit și consumat în ochii poliției. M-am întrebat atunci în ce paragraf al prefeței ar putea intra sângele vărsat la Constantine, sub ce nuanță ar încăpea cadavrele evreilor măcelăriți acolo. N-am găsit însă nici o lămurire. Ceea ce înseamnă că, cel puțin pe frontul arab, suferința lui Israel rămâne fără explicație.

Iată dar că explicația centrală a suferinței lui Israel prin tăgăduirea lui Hristos are două serioase lacune. Ea nu explică, în primul rând, suferința evreilor înainte de Hristos. Ea nu explică, în al doilea rând, suferința lor în relațiile cu necreștinii. Aceste două spărturi în șirul ei dialectic împiedică explicația lui Nae Ionescu să cu-prindă întreaga dramă. Și dacă nu o cuprinde întreagă, nu o cuprinde deloc.

Ce rămâne atunci în picioare după scoaterea problemei lui Mesia din cauză? Rămân faptele.

„Se constată că între evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc au existat întotdeauna nepotriviri și neînțelegeri, de pe urma cărora evreii au fost supuși la un regim deosebit, din care pentru ei au izvorât întotdeauna suferințe", (Prefață, pag. 13) Nepotriviri și neînțelegeri? Nu cumva se mai pot numi ele și „defectuoase luări de contact între evrei și ceilalți oameni?" Nu cumva ne întoarcem aici la „fenomenul de relație", pe care l-am îndepărtat din capul locului, la pagina 8? Nu știu și nu stărui. Cred însă că de aici încolo prefața profesorului se angajează pe un inevitabil drum antisemit. Căci ea nu mai pune problema explicației, ci, pur și simplu, problema răspunderii și a vinei.

Lăsând deoparte metafizica și psihologia, ea intră direct în politică, ridicând o simplă, scurtă și decisivă întrebare: cine este vinovat?, întrebare împotriva căreia profesorul protestează de câteva ori, dar pe care prefața sa o impune direct la fiecare pagină.

„Să ne amintim, în adevăr, că ceea ce vrem să lămurim noi nu e cine e vinovat în conflictul dintre evrei și celelalte neamuri, ci care este explicația permanenței suferințelor lui Israel". (pag. 21) Dar e inutil și, în orice caz, prea târziu să ne mai amintim acest lucru la pagina 21, când în toate paginile anterioare îl uitasem. Cu voie sau fără voie, prefața pune din plin problema răspunderilor.

Ba cred că nu pune, în ultimă analiză, decât problema răspunderilor.

Cine este vinovat? Prefața răspunde fără ezitare: Evreii.[26]

Iar o dată stabilită această culpă, se grăbește să-i studieze elementele și circumstanțele agravante.

„... vom spune că o categorie de oameni nu e aleasă ca victimă de către agitatori decât: 1) Când ea constituie o grupă fundamental deosebită de masele în mijlocul cărora trăiește; 2) Când deosebirile acestea, devenite conștiente și înțelese ca tot atâtea motive de superioritate asupra neamurilor din jur, au ca urmare un proces voit de secesiune, care duce la izolarea numitei grupe înlăuntrul chiar al societății respective; 3) Când, de pe urma acestei izolări, viața înlăuntrul grupei ia anumite forme ezoterice, pline de mister pentru cei din afară; 4) Când grupa aceasta reprezintă o primejdie permanentă pentru ordinea celor din afară, pentru structura spirituală, politică, socială sau economică a așezării lor". (pag. 15) Dacă mai era posibilă vreo îndoială, fragmentul acesta o înlătură. El expune, rezumă și sistematizează tot ceea ce doctrina antisemită a gândit până astăzi despre iudaism și despre evrei.

Este un breviar de „blestemății" evreiești, care, de astă dată, nu numai că, explică antisemitismul, dar îl și legitimează. Căci dacă evreii, după cum susțin antisemiții și după cum afirmă Nae Ionescu, prin însăși firea lor reprezintă „o primejdie permanentă", nimic nu este mai firesc pentru neamurile primejduite decât să-i suprime sau cel puțin să încerce suprimarea lor. Mi se pare că nici antisemiții nu revendică altceva.

Iată unde ajunge profesorul Nae Ionescu, vechiul prețuitor al lui Israel.

Să încerc a răspunde celor patru puncte de rechizitoriu? La ce bun? Cât preț vor avea argumentele, acolo unde viața însăși n-a avut nici un preț? Ar fi poate, cel mult, o melancolică satisfacție să-i răspund profesorului cu propriile sale texte din trecut... Nu pentru a-l pune – cum se zice – „în dificultate" (ar fi cutezător și inutil: îmi cunosc prea exact slabele-mi puteri și îi știu prea bine excepționala forță dialectică).

Din toate obiecțiile posibile – și sânt enorm de multe! – nu voi înfățișa însă decât una. V-aș ruga anume să vă gândiți dacă cele patru „puncte" de mai sus, prin care se legitimează antisemitismul, sânt aplicabile astăzi numai evreilor și dacă nu cumva, dimpotrivă, ele nu sânt verificate mult mai exact de orice minoritate națională. De sași, bunăoară. Să încercăm.

1) Constituie sașii „o grupă fundamental deosebită de masele românești"? Cred că nu fac nici un abuz răspunzând: da.

2) Trăiesc ei ca o grupă izolată înlăuntrul societății românești, conștienți de aceste deosebiri și socotindu-se superiori neamurilor din jur? Evident. Orgoliul sașilor și refuzul lor de contact cu românii este cunoscut.

3) Ia viața lor înlăuntrul grupei „anumite forme ezoterice" misterioase pentru cei din afară și, în orice caz, impenetrabile? Desigur. Societăți riguros închise, organizații politice, legiuni cu caracter militar.

Dacă evreii trăiesc sau nu izolați, dacă ei se consideră sau nu superiori,[27] dacă viața lor este sau nu misterioasă se mai poate discuta. Pentru sași, discuția e însă inutilă.

Ei constituie cu adevărat și incontestabil o insulă în statul și societatea românească.

Dar atunci de ce nu există o mișcare antisăsească? De ce evreii sânt, iar sașii nu sânt „aleși ca victime de către agitatori"? Foarte simplu, va replica vocea antisemită. Pentru că evreii reprezintă, iar sașii nu reprezintă o primejdie.

„Punctul patru" li se aplică numai evreilor și numai ei sânt primejdioși.

Se poate. Dar primejdioși prin ce? Prin „fundamentala lor deosebire", prin „izolarea și conștiința superiorității lor" prin „formele misterioase ale vieții lor"? Nu, categoric nu. Căci, prin aceleași elemente, sașii (sau ungurii sau oricare alți minoritari, de oriunde) nu sânt deloc primejdioși. Nu acestea deci pot fi elementele constitutive ale primejdiei, ci altele, care rămâne să fie găsite. Primele trei puncte ale rechizitoriului urmează prin urmare a fi înlăturate, ca neconcludente. Ne rămâne din acest rechizitoriu doar ultimul punct, cel mai greu însă, și abandonat exclusiv pe umerii evreilor.

Evreii „reprezintă o primejdie permanentă..." Ei „sabotează valorile și așezările creștine".[28] Iată-ne, în sfârșit, după ce ne-am lovit de atâtea probleme inutile, în fața acestei vechi și familiare axiome.

Evreii sânt distrugători, dizolvanți și ofensivi. Ei atacă organismele vii, ei paralizează viața statelor, ei subminează bazele siguranței popoarelor. Este un adevăr crucial, la care se reduc, în ultimă esență, toate teoriile antisemite, de oriunde ar pleca, din economie, din fiziologie, din politică sau din metafizică. Acolo unde tac cifrele, scările grafice, textele și documentele, începe a vorbi în ultimă instanță această „intuiție".

Poate crede profesorul Nae Ionescu în ea? Nu. De o sută de ori, nu. El știe bine, știe cu certitudine că „spiritul dizolvant iudeu" este o grosolană și sinistră legendă.

A spus-o lămurit de nenumărate ori și, îndeosebi, într-un articol al său de pe vremuri, pe care vă sfătuiesc să-l citiți, care se numește „Criza iudaismului" și se află tipărit în foiletonul ziarului „Cuvântul" nr. 509, de la 18 iulie 1926: „Există o părere... după care iudeul nu ar fi decât un «docteur de l'incredule»; adică un spirit dizolvant pur și simplu, «revoltat înnăscut, liberator anarhist sau bolșevic», element negator și sterp.

O asemenea înțelegere este însă dezmințită de istorie... Cu greu se poate admite că un popor care trăiește în formele lui specifice de câteva mii de ani, din viața căruia a ieșit Vechiul Testament, din rândurile căruia s-a ridicat Hristos-Dumnezeul întrupat, nu este decât un neam de posedați, a căror singură rațiune de a fi e doar dorința de a zice «nu». Și putința de a dizolva lumea creștină, pregătind moartea pământului".

* * *

Ar trebui să ne oprim. Recunosc cel dintâi că acest lung examen este inutil. Argumente, contraargumente, confruntări de texte, interpretări – toate sânt indiferente.

Vom izbuti poate, în cel mai fericit caz, să înlăturăm „problemele". Va rămâne însă semnificația acestei prefețe, care este mult mai gravă și mai dureroasă decât îndoielnicele ei adevăruri. Dincolo de aluziile sale politice (și sânt o sumedenie: externe și interne), dincolo de parantezele ce rezolvă incidental cu o aluzie, cu o glumă sau cu un silogism atâtea obiecții obligatorii, dincolo de această complicată construcție de idei-sugestii și prejudecăți, va stărui mereu actul voluntar de nedreptate, refuzul lucid de a înțelege. Este o umbră ce nu cade numai pe umerii noștri.

* * *

Aceasta este prefața profesorului meu Nae Ionescu. Aveam eu dreptul să o public? Întrebarea trebuie pusă altfel. Aveam dreptul să nu o public? De cinci luni, toată lumea, prieteni și dușmani, cere „să se facă lumină" în această gravă chestiune, care a dat de lucru tuturor tipografiilor din țară. De cinci luni sânt somat de adversari și rugat de binevoitori să explic prin ce „sadism" am consimțit să tipăresc în fruntea cărții mele o prefață care mă lovea în primul rând pe mine. Ați citit mica antologie, reprodusă în capitolul precedent și ați văzut ce patetice accente capătă pe alocuri această somație.

De ce am publicat prefața? În primul rând, pentru că am cerut-o. Nu e de ajuns? Eu nu cerusem o anumită prefață, ci o prefață. Am cerut-o, mi s-a făgăduit și mi s-a dat. Iar eu am publicat-o. Acestea erau regulile jocului – și le-am respectat.

În al doilea rând, pentru că nu-mi recunosc în nici un fel dreptul de a exercita vreo cenzură. Mi se pare odios în genere faptul de a suprima o pagină scrisă. Nu sânt nici prin temperament, nici prin formație, nici prin gândire un arzător de cărți – cu atât mai puțin când ele sânt scrise împotriva mea. Iar în speță ar fi trebuit să-l cenzurez pe... Nae Ionescu. Oameni buni, ați pierdut simțul proporțiilor? Ce sânt eu, cine sânt eu, pentru a îndrăzni să dispun de o scriere a profesorului Nae Ionescu? Sânt limite pentru orice orgoliu, sânt, mai ales, limite pentru orice „indignare".

Dar, lăsând deoparte aceste considerații, peste care nu cred că un om de bună-credință ar putea trece, voi spune că, înainte de orice, am publicat prefața pentru că publicarea ei mi-era...

indiferentă.

Vedeți, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefață apare, ci că o asemenea prefață poate fi scrisă. I-am spus-o cu sinceritate profesorului și îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefața am fi cunoscut-o numai noi doi, el și cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fost o mai mică durere.

Posibilitatea ei mă înspăimântă, nu publicitatea. Tragic este faptul că a putut să o cugete și să o scrie Nae Ionescu, nu că o va cunoaște Petre Pandrea și I. Ludo. Ce importanță au toți Pandrii și toți Luzii din lume, cât cântăresc insulta, mizeria și indignarea lor, cât mai pot lovi ei, acolo unde a lovit o dată Nae Ionescu? Nu aveam împotriva acestei prefețe decât o singură răzbunare, care era, în același timp, o obligație: să o public.

Am publicat-o.

Ultimul cuvânt Iată-mă ajuns la capătul acestei prea lungi povești. Să-mi fie iertată o ultimă privire înapoi spre tot ce închid aici, pentru a lăsa timpului grija să cicatrizeze și să șteargă.

De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puțin scrum, atâta tot.

E un mic cataclism, venit poate la timp, căci nu e rău să-ți clatini din când în când locul tău în lume și să-l scoți cu de-a sila din plasa deprinderilor. Fiecare din noi trăiește pe un morman de adevăruri alterate, pe care n-a avut timp să le controleze. Prietenii, iubiri, aversiuni, idei, judecăți – se strâng cu trecerea timpului cum se strâng ziarele și hârtiile vechi pe masa de scris.

E destul de greu să revezi un teanc de hârtii și să le arzi pe acelea care nu mai trebuie. E nesfârșit mai greu să revezi o grămadă de sentimente și judecăți. Trăim cu ele, din neglijență, din oboseală, din grabă și le răbdăm să se descompună în umbra noastră, fără să știm când și fără să ne întrebăm de ce. Într-o zi, o întâmplare, un accident, o coincidență le smulge lenei noastre, nepăsării noastre și atunci rămânem uluiți, găsindu-le pe jumătate moarte, sterile, străine...

O asemenea întâmplare a fost cazul De două mii de ani. El a scos la lumină aversiuni ce mocneau de mult în umbră, lovituri și atacuri sufocate sub un rest de îndoială, strigăte și gesturi care așteptau confuze, dincolo de prea vechi, prea leneșe, prea false obișnuințe. El a zguduit echivocurile amicale, a bruscat ezitările de sentiment, a grăbit sinceritățile și violențele de limbaj. Nu pot spune până unde – cât de departe și cât de adânc – a mers, nu pot spune câte așezări a clătinat, câte amintiri, câte încrederi, câte nădejdi a rupt. E prea greu să le număr pe toate, acum, când mă aflu încă între ruinele lor, între molozul și pietrele lor arse.

E o numărătoare tristă; nu este una deprimantă, îmi spun, fără să bravez pe nimeni și, mai ales, fără să mă bravez pe mine însumi, că nu vom plăti vreodată destul de scump dreptul de a fi singuri, fără jumătăți de amintiri, fără jumătăți de afecțiuni, fără jumătăți de adevăruri.

Îmi spun că a le strânge pe toate la un loc într-o singură flacără și a păși pe urmă peste scrumul lor este singura libertate care ne poate schimba viața în altceva decât într-o lungă descompunere zilnică.

* * *

Scandalul De două mii de ani este încă în momentul în care închei paginile de față în plină desfășurare. La București, continuă să se anunțe și să apară pamflete și rechizitorii.[29] În provincie, se organizează „simpozioane" și procese publice, al căror unic acuzat sânt. (Din vreo trei orașe mi-au venit convocări pentru a mă prezenta „în persoană" în fața acestor instanțe. Aștept mandate de aducere.) Menite să apară într-un asemenea concurs de enervări, nu-mi fac nici o iluzie despre soarta precizărilor pe care le-am scris aici.

Le așteaptă probabil o a doua serie de falsuri, o nouă avalanșă de insulte, un nou atac de revolte morale. Nu știu dacă am scris pentru a le provoca, dar în nici un caz pentru a le preveni.

E un spectacol frumos o carte între pietre. Nu vreau nici să-l tulbur, nici să-l ocolesc.

Pentru mine, cazul De două mii de ani se oprește irevocabil aici.

Nu mai am de răspuns nici un cuvânt.

Încredințez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credință și le va citi, așa cum ar sta de vorbă cu el însuși. Nu-l cunosc pe acest tânăr și nu știu unde este. Dar sânt convins că este.

Noiembrie-decembrie 1934

ANEXE

[modifică]

„Nu știi românește" este un vechi strigăt care îl întâmpină pe scriitorul evreu în cultura românească. Este un „jos jidanii!” evoluat. Antisemitul filolog e o speță mai subțire de antisemit, care de la spargerea geamurilor a trecut la problemele de stil.

„Ce mai faci dija", „taci moi", „buiatul de la Ițic" sânt elemente de umor pe care nenumărate generații le-au moștenit, le-au păstrat și le-au menținut până astăzi, cu un viguros simț al tradiției. Nu știu ce drăcească ironie (francmasoneria probabil!) a făcut totuși, ca unii din cei mai buni cercetători ai limbii românești să fie... evrei.

Dar Gaster, Tiktin și Șăineanu pe vremuri, Bick și Graur astăzi nu-i pot lua ultimului antisemit corigent la limba română dreptul de a le striga tuturor laolaltă și fiecăruia în parte: „taci moi dija". E strigătul pe care l-au primit, pe rând, și Ronetti-Roman, și Gherea, și Ion Trivale, și F. Aderca. Aș fi fost mâhnit să nu fi împărțit cu ei această onoare.

Semnalul a fost dat de d. Petre Pandrea nu prin „Apărarea Națională", cum ar fi fost firesc, ci prin „Adevărul Literar”.

Într-un lung foileton, d. Pandrea a publicat 53 de „erori de limbă" culese din De două mii de ani, indicând, în același timp, în paranteze, felul exact de a scrie și protestând în numele limbii daco-romane împotriva acestui „oribil jargon".

„Oribilul jargon" era făcut parte din greșeli de tipar săritoare în ochi, parte din expresii juste, prost cunoscute de d. Pandrea. Nu spun eu acest lucru – o spune un camarad al său de redacție, d.

Doctor Ygrec, care, intervenind în discuție („Adevărul" nr. 15526, din 22 august 1934), a pus lucrurile la punct.

Citez: „Și acest critic literar crede că-l distruge pe romancier fiindcă iar fi găsit în roman multe greșeli de limbă.

Astfel a găsit: nu mai în loc de numai, iar în altă parte numai în loc de nu mai.

Târâgânat în loc de tărăgănat...; oțetit în loc de oțețit. Umblii în loc de umbli (cu un singur i), pâtlagină în loc de pătlagină; kilometrii (cu doi i) în loc de kilometri.

Dar culmea indignării criticului este atunci când a citit în roman că unul din personaje tunde iarba din grădină cu securea! Noi credem că unele din greșelile relevate, sânt pur și simplu greșeli de tipar, altele sânt forme dialectale, iar altele sânt forme care se găsesc la cei mai de seamă din scriitorii noștri.

Iar securea, care a provocat indignarea criticului când a decretat că romancierul nu știe românește trebuie să fi fost în manuscris o secere pe care tipograful a prefăcut-o în secure".

E limpede și, pentru un om de bună-credință, fusese limpede din capul locului. Aș fi putut opri lucrurile aici. Dar era un prilej de amuzament lingvistic pe care nu voiam să-l pierd. Am luat atunci un articol al d-lui Petre Pandrea din „Viața Românească" – primul care mi-a căzut sub ochi – și m-am distrat citindu-l cu creionul în mină. Rezultatul: 423 (patru sute douăzeci și trei) de erori de limbă, gramatică, ortografie și stil în numai 13 (treisprezece) pagini. Nu greșeli de tipar, nu banale neglijențe, ci puternice, convinse și ritoase ignoranțe.

Am publicat aceste observații într-un articol din revista „Vremea" (Puțină gramatică pentru un „maarxist", anul VII, nr.

553 din 2 sept. 1934). Remarcam acolo dezacorduri între subiect și predicat, imposibile forme de genitiv și dativ, construcții betege de frază, prepoziții absurd aruncate, pleonasme grosolane în sfârșit o antologie de monstruozități gramaticale și stilistice, care, în condiții normale de bun simț și decență, ar fi luat oricui dreptul de a mai avea opinii în această materie. Oricui, cu excepția d-lui Petre Pandrea.

* * *

Din mâinile „Adevărului Literar", salvarea limbii a trecut în paza revistei „Gândirea", care, printr-un domn „Toma Vlădescu" (?), a reluat cazul. Regret că nu cunosc ce reprezintă această semnătură, căci ar fi fost plăcut să refacem exercițiul, care dăduse atât de strălucite rezultate cu proza d-lui Pandrea. Băiatul „Gândirii" are asupra băiatului de la „Adevărul Literar" prudenta superioritate de a nu fi scris nimic. E un stilist prin abținere. Nu mai puțin un stilist vehement.

,,... nu ne-a fost posibil să răbdăm mai mult de 20-30 de file: am sucombat ca toată lumea, sub „stilul" ingeniosului negustor exotic de literatură autohtonă... Am aplaudat, de aceea, pe cronicarul literar care a refuzat să se ocupe de carte, arătând că nu este tradusă în românește și că sintaxa și limba în care a fost compusă nu corespund nici unui dicționar omenesc.

... limba românească a primit în jargonul idiș al acestei cărți o ofensă cum nu s-ar putea alta mai gravă...

S-a comis astfel numai un grav delict gramatical... Căci dacă „De două mii de ani" suferă Iosif Hechter, în orice caz după câte mii de ani va învăța el limba de care atâta de imprudent pretinde a se servi." („Gândirea", octombrie 1934) Îmi place acest fragment răzbunător, vibrant și aprig în indignarea sa. E o inimă de patriot care se zbate aici, fără virgule, înecată într-o ploaie de propoziții relative incorecte, dar bine simțite.

Mărturisesc însă că pe cât înțeleg de bine și stimez de mult acest legitim protest împotriva mea, pe atât mă nedumirește și, într-un fel, mă întristează atacul pe care, din senin, zisul „Toma Vlădescu" îl pornește în același articol împotriva d-lui... Nichifor Crainic, eminentul director al revistei „Gândirea". Într-adevăr la d-sa se referă probabil următorul fragment: „... în locul unei meserii mai potrivite cu natura lui, și-a schimbat numele cu un pseudonim românesc. O falsă identitate, însă, putea ea să adauge unui om, care singur se rușinează de el, mai mult talent sau mai mult adevăr? Iată ce se poate obține mai greu prin escrocheria facilă a numelor împrumutate." Ei bine, publicate în „Gândirea", aceste rânduri mi se par o grosolănie, o lipsă de obraz, o lovitură pe la spate dată omului care te-a primit în propria lui revistă. Da, e adevărat că directorul „Gândirii" și-a schimbat numele cu un pseudonim românesc. E adevărat că numele său de acasă, din bătrâni, era Ion Dobre. Mai e adevărat că l-a înlocuit cu pseudonimul Nichifor Crainic. Îi dau însă aceste lucruri dreptul lui Vlădescu, care nu e nimic, să-l batjocorească în așa hal pe d. Crainic, care oricum e un poet? îi dau dreptul să-l acuze de „falsă identitate" și – Dumnezeule mare! – de „escrocherie", ba încă de „escrocherie facilă", ceea ce este de două ori infamant? (Veți fi de acord cu mine că în materie de escrocherii trebuie preferate fără ezitare cele opulente, serioase și grele, nu cele „facile", care sânt nerentabile.) D. Nichifor Crainic, care se plângea de curând de valul de trivialitate ce bântuie azi în publicistica română, trebuie să fi trăit un moment penibil primind aceste injurii imunde, pe care i le arunca în față un colaborator poate sincer, dar inconștient.

D. Petre Chiricuță a publicat, în trei numere consecutive din ziarul „Adevărul", trei foiletoane; „Cartea d-lui Mihail Sebastian", (nr. 15, 527 din 23 august 1984), „O discuție în continuare" (nr. 15, 528 din 24 august 1934), „Soluția unei probleme grele" (nr. 15, 528 din 25 august 1934).

D-sa oferă evreilor o soluție radicală: botezul. Nu am căderea să o accept sau să o resping, dar, după câte am auzit, evreilor li sau mai făcut în decursul veacurilor asemenea invitații. Și îmi vine greu să cred că nu le-au primit în două mii de ani anume pentru a avea astăzi plăcerea să le accepte pe ale d-lui Chiricuță.

Dar discuția, cel puțin sub acest raport, nu mă privește.

D. Chiricuță are însă amabilitatea să mă denunțe drept un trădător al neamului meu. Și se servește pentru aceasta de câteva citate. Toate trucate. Dau un singur exemplu, care mi se pare decisiv.

La pag. 34, eroul cărții mele notează în jurnalul său următoarele: „Seară de familie. S-a întors vara mea, Viky, cu bărbatul ei, din voiajul de nuntă. Se pare că e însărcinată. Un unchi se amuză de întâmplare.

— Dar harnici ați mai fost! Viky e rușinată, bărbatul ei grav.

— Ehe, băiatule, acu e acu! S-a sfârșit cu binele. Vrei, nu vrei, ai poftă, n-ai poftă, trebuie... știi povestea cu trenul...

Și spune povestea cu trenul. Toată lumea râde zgomotos.

Dintr-un colț mama mă privește încurcată...

S-ar fi putut să fiu ca ei toți, un negustor gras, însurat, mulțumit, jucând duminica seara pocher și spunând porcării însurățeilor tineri. O știi pe aia cu trenul? Uneori, mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea dintre ei este întreagă".

Pasajul e lămurit. Citat în întregime, nu îngăduie nici un echivoc, nici o răstălmăcire.

D. Chiricuță știe acest lucru, și de aceea – pentru a le da alt sens – rupe ultimele două rânduri ale pasajului și le citează izolat, ignorând contextul.

„Uneori, mă întreb cu spaimă dacă evadarea mea DINTRE ei este întreagă." Pentru ca abilitatea să fie completă., cuvintele „dintre ei” sunt subliniate de d. Chiricuță. Cine citește întregul pasaj știe că acest „dintre ei" se referă la niște „negustori grași, însurați, mulțumiți etc., etc.

Cine nu cunoaște însă decât fraza citată de d. Chiricuță n-are cum ști la ce anume se referă acest „dintre ei". Dar d. Chiricuță se grăbește și explică: „dintre ei, adică din neamul lui israelit".

Falsificarea sensului e brutală, iar procedeul descurajant. Cum se mai poate discuta cu un om care nu ezită în fața unei asemenea operații? La ce bun să-i mai spun d-lui Chiricuță și tovarășilor săi de pamflet că dintr-o carte într-adins făcută din contradicții e necinstit să citezi numai o serie de termeni și să lași deoparte termenii contrari, la ce bun să întrebuințez un asemenea argument pentru ei abstract, când ei nu se dau în lături de la cele mai plate și mai vădite violări de text? Ar fi naiv să-i spun d-lui Chiricuță că n-are voie și nu e onest să citeze un fragment de la pagina 38 („Cordialitate ovreiască, pe care o urăsc”), când știe foarte bine că la pagina 39 urmează un pasaj ce anulează prima reflexie. („Nu sânt un caraghios eu, care am aici, între ei, scrupule critice și îmi controlez «ținuta»?... «Decență, discreție, singurătate” – valori de cinci parale etc., etc.").

D-nii Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu și I. I. C.

Cantacuzino au arătat în cronicile lor că De două mii de ani e o carte făcută din trei momente sufletești nu numai distincte în timp, dar structural contradictorii. Nu-i pot cere d-lui Petre Chiricuță să priceapă acest lucru. Dar i-aș fi cerut, pentru vârsta și haina sa, să păstreze o umbră de bună-credință.

În cazul De două mii de ani, dintre toți devastatorii intelectuali cu care cartea aceasta a avut de-a face, d. Petre Chiricuță este cel mai deprimant.

În ulița evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. Cine-i cere d-lui Tănase, excelentul director al teatrului Cărăbuș, să fie serios? Cine îl poate învinui că e trivial? Cine, mai ales, ar avea năstrușnica idee să-l tragă la răspundere pentru ceea ce cântă? Tănase este cetățeanul care „știe el ce știe", pe care „nu-l duci de nas cu una, cu două", că pe loc „îi sare muștarul" și-ți spune „două vorbe și-un cuvânt", de zici „că ce-i aia". Tănase este grosul bun-simț în libertate.

Mărturisesc că genul mă amuză sincer. Îmi place acest om chefliu, vesel, cu pălăria pe ureche – „ce-am avut și ce-am pierdut" –, care are opiniile lui în toate chestiile, se bate pe burtă cu toate ideile, îi face praf pe toți „grangurii". Tănase este „boborul" în persoană. El are idei și soluții în politica externă, în teoria lui Einstein, în aviație, în problema transferurilor, în literatură, în iubire – și pe toate le rezolvă „în doi timpi și trei mișcări", sumar, scurt, ritos: „zât", „vax", „zexe". Tănase satisface în fiecare din noi nu știu ce năduf plebeu, nu știu ce plăcere de a fi trivial și de a scăpa de toate „finețurile și tiriboambele", cum spunea amicul meu Marin Dronțu. Pe urmă, după ce ai râs, când rămâi singur, ți-e oarecum rușine de tine însuți.

La Cărăbuș, în lumea lui, în orizontul lui, Tănase este un erou profund simpatic. Lucrurile se complică doar în clipa în care, din greșeală, a nimerit într-o sală de concert și, în mijlocul unei sonate de Bach, strigă bine dispus de la galerie: „dă-te jos din corcoduș” sau „Mai las-o, Popescule".

D. I. Ludo exercită în publicitatea evreiască din România exact această funcțiune. E un Tănase cârn, dar cu vervă. Cupletele sale sunt, cum se zice, irezistibile. Familiar cu abstracțiile, intim cu ideile, puțin porc cu nuanțele, se tutuiește cu toate problemele din lume. Din nefericire, spre deosebire de d. C. Tănase, d. Ludo nimerește prea des în sălile de concert. Încolo, e un umorist savuros.

În cazul De două mii de ani, d-sa a publicat o broșură care are 96 de pagini, costă lei 30 și se află în toate librăriile.

„... Și eu sunt burghez” („Cuvântul" nr. 2449, 15 febr. 1931) Săptămâna trecută, într-o dizertație sumară despre câteva foarte grave lucruri, m-am trezit făcând această declarație, ce-mi servește de titlu: „Și eu sânt burghez!".

Nu era o premeditare. Era ceva mult mai puțin și poate mult mai agreabil: o glumă. Nu mai țin bine minte locul ei în frază și nici locul ei în seria de idei atunci expuse. Când am să capăt stenograma conferinței, am s-o public, și lucrurile au să fie de-a binelea clare.

E însă amuzant, ba chiar instructiv să întârzii puțin asupra consecințelor pe care le-a avut această glumă întâmplător aruncată.

Se găseau între ascultătorii de la Fundație câțiva oameni tineri, pentru care problemele de politică și structură socială ce se discutau în acea conferință erau și sânt definitiv limpezite.

Vorbesc despre amicii și ascultătorii mei marxiști. În fața unor întrebări pe care noi ni le punem încă temători, cu o ezitare ce pornește din fibrele inițiale ale vieții noastre, din cultura, din obișnuințele, din oboseala noastră, dacă vreți, în fața acestor întrebări, pentru care avem uneori îndoieli dramatice, ei dețin cheia adevărului.

Ei sânt pe drumul cel bun – singurul.

Și dibuirile noastre pe de lături, întoarcerile noastre spre noi înșine, căutările noastre dincolo de orizontul rezolvat al problemei, li se par acestor știutori de absolut eretice și inutile. Poate, până la urmă, criminale.

Așa se face că la falsa mea „profesie de burghezie" ei au reacționat cu hotărâre: unii plecând demonstrativ, alții încruntându-se și însemnând într-un carnet această mărturisire, ce va ședea bine într-o zi pe masa unui tribunal proletar. Ba unul dintre ei – unul dintre cei mai inteligenți, mai pasionați și, prin aceasta, mai dragi – s-a obosit să urce scările „Cuvântului" și să mă pună în gardă împotriva propriei mele imprudențe.

Întâmplarea mi se pare tristă – și, de astă dată, nu glumesc deloc. Așadar, oamenii sânt condamnați să nu poată crede în ceva decât, cu prețul orbirii lor. Așadar, faptul sufletesc de a crede, pe care eu îl socoteam fertil, creator, deschizător de mari drumuri interioare, rămâne tot un biet sistem sectar, dincolo de care nimic nu poate exista. Nu sânt nuanțe de gândire și de expresie, nu sânt rezerve și obiecții spirituale, nu sânt ocoluri și despărțiri ce trebuie înțelese. Nu este nimic dincolo de formula exactă ce exprimă adevărul – un adevăr fix, simplu, precis și comunicabil ca o socoteală de algebră. Asta e tot și de aici mai departe începe moartea.

Știu. Un iluminat este un tip viforos. De aici psihologia lui de criminal cu sentiment. Revelația, care pentru un spectator neutru poate semăna teribil cu o idee fixă, revelația aceasta îl duce, cu revolverul în mână, pe căile absolutului. Un revolver ce poate fi imaginar, revolver-simbol, pândind abaterile de la linia ideală și doborând evadații de dincolo și dincoace de ea.

Un iluminat este un „pur". Un om cu criterii definitive, pe măsura cărora el trăiește toată viața, viața lui și viața altora. Totul e simetric, limpede, centrat și dependent de un punct motor care se cheamă Ideea, Idealul, Adevărul, Revelația (toate cu majuscule). Peste capul acestor cuvinte, trebuie făcut un mare pustiu.

Ei bine, vor fi triste aceste timpuri ce vin, dacă ele vor fi, cum se spune și se pare, ale celor „puri". Vor fi triste, pentru că viața, ea, nu este deloc „pură", ci, dimpotrivă, învălmășită, contradictorie, fantezistă, variată. Ea e făcută din continue abateri, din nesfârșite dizidențe sufletești, din dezordini, ce fac tragicul uman și comicul uman.

În acest sens, și fără cinism, se poate spune că un bun escroc este preferabil unui mare vizionar. În orice caz, este mai omenesc.

Le trebuie oamenilor nu știu ce mică reticență atunci când cunosc sau cred a cunoaște adevărul, le trebuie nu știu ce accent de relativitate, care să le nuanțeze certitudinile și care să le împiedice – pe aceste certitudini – să devină niște bestii absolute.

E o lecție pe care am învățat-o greu – după nu știu câte războaie și revoluții –, dar pe care cel puțin o socoteam bine învățată. Ne-am înșelat. Căci iat-o uitată: iată noi procurori ce pornesc la vânătoare cu carabina idealului la umăr. Să ne pregătim confesiile sufletești ca pe niște declarații fiscale. E mai prudent.

(MIHAIL SEBASTIAN)

DUMINICA („Cuvântul" nr. 754, 12 decembrie 1927) Uniunea Studenților Creștini, întrunită în congres la Oradea, a devastat casele de rugăciune evreiești. Asta dovedește la ce nivel spiritual stau tinerii noștri.

Ne închipuiam că mișcarea de renaștere a creștinismului, care e un fenomen general în cultura lumii de astăzi, se sprijină pe un fenomen de recrudescență în genere. Numai așa noul creștinism poate în adevăr să fie fecund: ca formulă optimă – ca fiind de transmisiune divină – de valorificare a vieții religioase.

Studenții vor să ne încredințeze astăzi că ne-am înșelat. O recunoaștem.

Dar nu ne-am înșelat asupra fondului însuși al problemei, ci asupra capacității lor de înțelegere, asupra seriozității și adâncimii lor sufletești. Studenții arată că pentru ei creștinismul e o firmă polemică și politică – nu o realitate spirituală.

A devasta o casă de rugăciune a oricui este semnul celei mai întristătoare secete sufletești. A devasta o sinagogă însemnează însă, în special, a nega Vechiul Testament, care este în timp baza însăși a evangheliei, a rupe continuitatea bisericii lui Dumnezeu.

Iată ce nu înțeleg studenții și iată de ce nu sânt creștini. Căci, lăsând deoparte aspectul politic al întâmplării, dacă tinerii noștri ar fi avut vreo problemă națională de răfuit cu evreii – puteau să o facă lăsând deoparte templul. Ei au atacat însă casa de rugăciune.

Au vrut s-o atace sau au făcut-o fără să-și dea seama? În primul caz, nu știu ce e creștinismul; în al doilea, nu e vie în ei imaginea bisericii lui Dumnezeu. Păcat în orice fel. Păcat împotriva creștinismului, nu numai ca religie a iubirii, ci împotriva realizărilor istorice ale creștinismului. Legea veche este doar o etapă necesară a evangheliei lui Hristos, o etapă care face parte integrantă din această evanghelie.

Pentru noi, creștinii, evreii nu sânt necredincioși, ci credincioși întârziați pe drumul mântuirii: noi am ajuns la noua legătură, – ei o așteaptă încă; așteaptă pe Mesia cu calul alb, care va veni să-i mântuiască, și nu vor să afle că Mesia a venit.

Astea sânt sinagoga, Vechiul Testament și iudaismul religios, pe care Uniunea Studenților Creștini le-a insultat sângeros prin distrugerile de la Oradea.

Domnilor studenți, să învățați de aici înainte aceste lucruri – e greu. Schimbați, deci, titulatura Uniunii.

Era în 1931, prin vară. Se invalidaseră la Cameră, sub guvernul Iorga-Argetoianu, cei patru aleși comuniști, iar dintre ei, unul, Imre Aladar, fusese arestat. Se vorbea de posibilitatea unui deces subit. Se întâmplă.

Într-o dimineață, năvălește la „Cuvântul" tânărul Petre Pandrea (fost Petre Marcu Balș), fost naționalist ortodox, dar în acel moment comunist declarat — Domnule profesor, îl omoară. Trebuie să-l scăpăm.

— Da' de ce să-l scăpăm? — Cum de ce? Îl omoară! — Ei și? Vouă nu vă trebuia un mort? Întrebarea cădea oblic, însoțită de acea ridicare de sprâncene deasupra ochilor întredeschiși, care subliniază întorsăturile subite de replică ale profesorului.

— Lăsați-l acolo. Vouă vă trebuie un mort, pentru că revoluția așa se face; lor le trebuie unul, pentru că și poliția tot așa se face.

Era o glumă tristă, spusă cu multă tristețe.

Peste câteva zile, Imre Aladar trecea granița teafăr, spre Viena; la scurtă vreme, îl urma în străinătate nevastă-sa, pentru care s-au găsit bani și pașaport. Nu vă spun cui i se datorau toate acestea. E cineva care nu mi-ar ierta-o.

Epilog. Tânărul Pandrea părăsește câteva luni mai târziu comunismul și se înscrie la național-țărăniști. Noul său patron, care nu mai este Karl Marx, ci d. Virgil Madgearu, îl angajează la ziarul „Dreptatea", unde pe cine credeți că-l pune să-l înjure în chiar primul său articol? Ați ghicit. Pe Nae Ionescu: A doua întâmplare seamănă uluitor cu cea dintâi. Numai eroul mi se pare mai pitoresc.

Mă duceam într-o zi de octombrie 1931 la Jilava, să-l vizitez pe inginerul Belu Silber, băiat de viață, din care o inexplicabilă gafă a poliției făcuse un condamnat politic. Hotărât lucru, poliția nu e nici de doi bani psiholog. Sânt oameni pe care ar trebui să-i lași liberi, pentru compromiterea naturală a unei cauze.

Belu Silber, care a devenit de atunci o populară figură bucureșteană, este un tânăr volubil, care dă șuete la Corso despre politica mondială, aranjând situația Europei, apostrofând violent guvernele, zguduind din temelii statele și învrăjbind continentele.

Puțin agent de siguranță și puțin martir, are suplețea primei meserii și vehemența celei de a doua, ceea ce dă un aliaj de real umor. Dacă vi-l amintiți pe Boris Sarasof al lui Caragiale, realizați destul de exact personajul. Îl cred doar pe Silber mai inteligent și mai neserios.

Prezența lui la Jilava era mai mult o glumă proastă decât o nedreptate, mai mult o farsă, decât o eroare. Bietul băiat avea acolo aerul speriat și confuz al omului care a greșit trenul și nu știe cum să sară mai repede jos.

Când m-a văzut, s-a apropiat de mine și, privind cu un aer de panică în dreapta și în stânga, când la sentinelă, când la ofițerul de serviciu, când la clopotul de alarmă, mi-a șoptit printre dinți: „Vorbește cu Nae Ionescu".

N-am dreptul să judec un om pentru o atât de legitimă spaimă.

Eroismul nu este obligatoriu. Nimeni dintre noi nu știe ce lașități ar obține viața de la el, dacă l-ar pune la încercare. Nu-l judec pe Silber: îl înțeleg. Mulți sânt cei care mor pe baricade, zac în închisori și clădesc pe pământul aspru al Rusiei.

Între aceștia și Belu Silber este însă o prăpastie: poate nu destinul claselor. Ci altceva: mai multă demnitate, mai mult curaj și mai mult idealism.

Nu-l judec. Observ doar că primul său gând a fost la acel reacționar Nae Ionescu, în care își punea o desperată nădejde. Eu nu știu dacă în realitate profesorul putea sau nu face ceva pentru salvarea lui Silber. Nu știu și nici nu mă interesează, căci nu despre asta e vorba. Mi-e de-ajuns că în acel ceas „revoluționarul" Silber se îndrepta spre „fascistul" Nae Ionescu și îi cerea o mână de ajutor.

Cu ce drept? Cu ce justificare față de sine însuși? Și, în fond, cine era acest „huligan", căruia dintre zidurile Jilavei i se putea adresa strigarea lui Silber? Ce era el pentru a primi o asemenea strigare și pentru a-i răspunde? Evident, tânărul Belu Silber nu avea în acel moment timpul de a-și pune astfel de întrebări. Era ocupat cu problema, recunosc, mult mai urgentă, de a ieși la lumină. Și o dată ieșit la lumină, chestiunea nu mai era actuală.

Astăzi, inginerul Silber publică regulat, cam la două săptămâni o dată, murdare atacuri împotriva profesorului Nae Ionescu. Povestea n-ar fi fost altfel completă.

Nu știu cum îl cheamă pe eroul romanului meu. Nu l-am întrebat până acum. Totuși, o parte din critică l-a denumit cu de la sine putere, după o sugestie a prefeței, Iosef Hechter. Dl. Ion I. Cantacuzino observă foarte just în această privință, în cronica sa: „În legătură cu eroul, trebuie să notăm o nouă dovadă a forței de sugestie pe care a exercitat-o prefața d-lui Nae Ionescu. Azi toată lumea e de acord să creadă că eroul lui Sebastian se numește Iosif Hechter. Or, nicăieri în roman autorul nu-i dă eroului său acest nume. I l-a dat, însă, o dată, d. Nae Ionescu în prefață. Și atât a fost de ajuns". („Criterion", anul I, nr. 1, 15 oct. 1934).

Faptul acesta nu este un simplu detaliu. Nici pentru lectura romanului, nici – mai ales – pentru lectura polemicilor care au urmat.

Pornind de la acest nume, s-a stabilit caracterul autobiografic al cărții. Iosef Hechter e Mihail Sebastian. Eroul cărții se cheamă Iosef Hechter. Deci, eroul cărții e Mihail Sebastian. Silogismul e scurt și identificarea completă. Ea a dus și la alte descoperiri detective. S-a răspândit zvonul că, fiind autobiografic, De două mii de ani e un roman cu cheie. Pentru fiecare personaj, s-a găsit câte un echivalent în lumea bucureșteană. Am aflat astfel că Abraham Sulitzer e cutare, Pârlea cutare, Vieru cutare, S. T. Haim cutare, Dronțu cutare...

Îmi dau seama că e inutil să protestez împotriva unei astfel de curiozități barbare și inventive. Nu e roman pentru care să nu circule câteva perechi de „chei". Gust de indiscreție, gust de inițiere în culise, gust de mahalagism literar.

În realitate, un roman se scrie totdeauna cu un aliaj de reminiscențe și invenție, în care partea reminiscențelor este cu siguranță cea mai mică și mai vagă. Există câteva confesiuni de tehnică „romanescă" prea celebre ca să le invoc aici. Toate spun însă același lucru: „cheia" e o superstiție a cititorului, și numai a lui.

Oricum, afirm că De două mii de ani nu e o carte autobiografică, decât, cel mult, prin sensurile ei și în nici un caz prin faptele și momentele ei epice. Afirm, de asemenea, că, cu excepția lui Ghiță Blidaru, nici un erou al cărții nu ascunde vreun model anumit din viață.

Cât despre eroul central al romanului, îi refuz numele pe care critica i l-a acordat cu puteri discreționare. Este la mijloc o confuzie și... mai este încă ceva.

Iosef Hechter deschidea posibilități largi de pamflet, pe care Mihail Sebastian nu avea cum să le ofere. Una din armele predilecte ale culturii bucureștene este ceea ce aș numi, cu voia dumneavoastră, „polemica onomastică”.

Dacă pe adversarul tău îl cheamă Gheorghe Cutare, îi vei spune Jorj Cutărică, sau Cutarof sau Cutaridis, și l-ai lichidat.

Pentru evrei, lucrul e și mai simplu. Oricum i-ar chema, le vei spune Ițic. „Ițic" este rezumativ, scurt și eficace. „Ițic" termină radical orice controversă.

Iosef Hechter a făcut în cazul De două mii de ani oficiu de Ițic.

Cu ce umor, cu ce sensibilitate, cu ce sclipitoare inteligență s-a brodat pe această temă, susceptibilă de atâtea variante: Iosef Sebastian, Mihail Hechter, Ițic Sebastian, Mișu Hector...

Dintre toate, îmi place acest „Hector”, de la urmă, care e legat, în plus, de o duioasă amintire personală.

— Cum te cheamă pe d-ta? mă întreba acum câțiva ani d.

plutonier-major Coțofană.

— Hechter Iosef.

— Cum? — Hechter Iosef.

Se oprea, se uita lung la mine, un zâmbet îi înflorea mustața sură și pe urmă repeta luminat, spre bucuria generală: — Aha! Hector.

Domnule plutonier-major Coțofană, dumneata nu știai că în bravul dumitale umor ești un mare pamfletar. Sânt la București niște domni cu carte și condei care te plagiază.

VIII

[modifică]

D. Tudor Teodorescu-Braniște a publicat în „Cuvântul Liber" nu mai puțin de patru articole în cazul De două mii de ani: „Jidanul" Iosef Hechter și „rumânul" Nae Ionescu („Cuvântul Liber", nr. 36, 14 iulie 1934, D. Nae Ionescu se contrazice (nr. 38, 28 iulie 1934), Iuda suferă? (nr. 40, 11 august) și D-nii Iosef Hechter, Nae Ionescu, Mircea Eliade și harul divin (nr. 44, 9 septembrie).

Nu vreau să remarc aici decât o singură „obiecție de logică" pe care se sprijină atacul d-lui Braniște. Nu pentru a-l „apăra" pe d.

Nae Ionescu. (Prefața sa ar fi meritat un atac mult mai grav, înțelegând prin grav, mult mai serios.) Dar pentru a indica la ce facilități a recurs dezbaterea.

D. Braniște citează din prefață o „contrazicere": două texte care, la distanță de câteva pagini, se bat – spune d-sa – cap în cap. Iată-le: 1) „... drama iudaică nu poate fi dezlegată; pentru că ea nu e o problemă, ci un fenomen... Dacă drama iudaică ar putea fi dezlegată într-un fel oarecare, ea ar fi un fenomen de relație; conflictul s-ar ivi dintr-o defectuoasă luare de contact între evrei și ceilalți oameni – contact care ar putea fi amendat, ajustat. Cum însă conflictul acesta e permanent, indiferent de timp și loc, sau mai exact dacă conflictul acesta e permanent – așa cum constată eroul nostru și cum o cred și eu –, atunci trebuie să conchidem cu necesitate că pricinile conflictului sânt în evreu.... Dacă evreul trebuie să sufere, suferința lui trebuie să-și aibă originea în el însuși... Evreul trebuie să fie substanțial bolnav". (Pag. 8-9) 2) „Se observăm însă că încordarea dintre evrei și celelalte neamuri nu e un fenomen constant; și că sânt adesea perioade în care domnește liniște deplină și în care neamul evreiesc prosperă.

Când suferă evreii? Când sânt evreii – ca să întrebuințăm o expresie a lor – persecutați? În momente de criză. (Pag. 13-14) Pe aceste două texte, d. Braniște stabilește o contrazicere foarte simplă și foarte evidentă.

La pagina 8, d. Nae Ionescu spune că suferința evreilor e constantă, iar la pagina 14, că este intermitentă.

„Când afirmi d-ta adevărul? La pag. 8, când spui că evreul suferă întotdeauna în orice loc?...

„Sau poate spui adevărul la pag. 14, când afirmi că evreul suferă din când în când".

Și, pe acest ton interogativ, extrem de violent, articolul continuă, revine și insistă.

Îl invidiez pe d. Braniște că poate reduce la atâta lucru gândirea lui Nae Ionescu. Îl invidiez că-și poate simplifica întratâta dificultățile într-o discuție. Dacă aș putea și eu încercui întro atât de grosolană eroare de logică toată personalitatea profesorului, viața ar fi simplă. Îl cred însă din nefericire mult mai complex și nesfârșit mai primejdios, când vrea să fie primejdios.

Crede d. Braniște cu seriozitate în fulminanta contrazicere pe care a descoperit-o? Să nu-și dea oare seama d-sa de abilitatea propriului său denunț? Îi propun o provizorie schimbare de termeni în textele citate și supun următoarele două afirmații atenției sale: 1) X e suferind de inimă. X e permanent suferind de inimă.

2) Când suferă X? În momentele de criză. Numai în momentele de criză.

Contradicție! va exclama d. Braniște. X nu e logic. O dată spune că suferă mereu, iar altă dată spune că suferă numai uneori. E o inconsecvență. Din două una: ori e bolnav de inimă, și atunci trebuie să sufere permanent, ori nu suferă decât uneori, dar atunci, nu mai e bolnav. Această medicină sumară, pe care d.

Braniște o confruntă cu logica prefeței, ajunge astfel la niște concluzii dintre cele mai vesele. Bietul X se vede în situația de a-și permanentiza durerea sub sancțiunea retragerii demnității de bolnav. E o exigență oricum exagerată.

Îi propun d-lui Braniște un al doilea și ultim exemplu, pe care îl împrumut propriei sale gândiri politice.

1) Regimul capitalist-burghez e bolnav. Regimul acesta e structural și permanent bolnav.

2) Regimul capitalist-burghez suferă numai în perioadele de criză.

Contradicție! ar trebui să exclame, dar nu va exclama, de astă dată, d. Braniște. Și totuși nu e nici o contradicție. Regimul capitalist poate cuprinde într-adevăr în structura lui o maladie, care însă nu se manifestă decât în perioadele de criză. Înseamnă însă că această maladie încetează o dată cu criza? Sau că regimul capitalist devine sănătos în momentele de prosperitate? Evident că nu. Deși durerea este intermitentă, maladia rămâne constantă.

Acest simplu lucru îl exprimă „delictul de logică", pe care îl înfiera d. Braniște.

... Și este tot ce a găsit mai serios de spus împotriva prefeței!

Despre mântuirea sau nemântuirea evreilor, despre iertarea sau osânda lor după moarte, au discutat, în legătură cu prefața la De două mii de ani, d-nii Mircea Eliade, G. Racoveanu și Mircea Vulcănescu.

Primul și ultimul cred că textele, biserica și spiritul ei îngăduie mântuirea iudeilor. D. Racoveanu o contestă, invocând alte texte, dacă nu altă biserică și alt spirit.

Toată greutatea era de a ști dacă evreii sânt, cum spunea profesorul Nae Ionescu, o dată niște „credincioși întârziați pe drumul mântuirii" sau dacă sânt, cum crede d, Racoveanu, niște necredincioși, care „vor agonisi partea Iudeii și a dracilor".

Bibliografia dezbaterii este impresionantă. O indic pentru cine se interesează direct de problemă.

Mircea Eliade: Iudaism și Antisemitism. Preliminarii la o discuție („Vremea", anul VII, nr. 347, 22 iulie 1934).

G. Racoveanu: O problemă teologică eronat rezolvată? sau Ce n-a înțeles d. Mircea Eliade („Credința", anul II, nr. 195, 29 iulie 1934).

Mircea Eliade; Creștinătatea față de iudaism („Vremea” nr. 349, 5 august 1934), G. Racoveanu: Creștinism, iudaism și îndrăzneală I („Credința" nr. 215, 22 aug,).

G. Racoveanu: Creștinism, iudaism și îndrăzneală II („Credința" nr. 215, 23 aug.).

G. Racoveanu: Creștinism, iudaism și îndrăzneală III („Credința" nr. 217, 23 aug.).

Mircea Eliade: O ultimă lămurire. (Vremea" nr. 352, 26 august 1934).

G. Racoveanu: Creștinism, iudaism și îndrăzneală. Dincolo de texte („Credința" nr. 221, 29 august 1934).

Mircea Vulcănescu: O problemă teologică eronat rezolvată? sau Ce nu a spus d. Gheorghe Racoveanu, („Credința", 2 septembrie).

G. Racoveanu: Pentru Mircea Vulcănescu, noul blagoslav.

(„Credința" nr. 227, 5 septembrie 1934).

* * *

Nu-mi recunosc nici un drept să spun vreun cuvânt în această dezbatere, care, în plus, în fondul ei, îmi este profund și total indiferentă. Am o vagă impresie că, după moarte, nu voi fi judecat cu textele d-lui Racoveanu. Iar dacă mă înșel, facă-se voia lui Dumnezeu.

Mă întreb doar cu ce justificare intimă mânuiește d. Racoveanu trăsnetul și sabia credinței.

O licență în teologie atrage oare după sine neapărat o viață și o conștiință de creștin? Cunoșteam în d. Racoveanu un bun gazetar, un amuzant polemist, un bine dispus amic, un iubitor de ceasuri plăcute, un închinător al acelei frumoase vorbe nemțești, după care lucrurile bune în lumea asta sânt trei la număr... Nu bănuiam însă în d-sa arzătoarele flăcări mistice pe care le pune astăzi în funcțiune și nici nu-i ghiceam sufletul însetat de intransigență, cu care retrăiește – puțin cam târziu și după prea multe „pogorăminte" – canonul 11 al Sinodului VI Ecumenic.

„... nici să se împrietenească cu ovreii, nici la boale să-i cheme și doftorii de la dânșii să primească, nici în băi nicidecum să se scalde împreună cu ovreii".

Aș alătura acestui citat teologic o veche vorbă profană a unui mare laic de pe la 1830, dacă mi s-ar îngădui o asemenea impietate.

„Ce qu'il y a de plaisant c'est de voir cet air de conviction profonde a un homme qui est habituellement en etat de peche mortel." „Păcat mortal" e prea mult spus pentru d. Racoveanu, care este, înainte de orice, un indiferent. Creștinismul său este strict tehnic.

D. Racoveanu este un tehnician, un specialist, un expert. Între dsa și viața creștină sânt exact raporturile dintre un mecanic și principiul electricității sau dintre un avocat și simțul de dreptate.

Raporturi de profesiune.

Nu știu ce valoare canonică, teologică, bisericească și ortodoxă au textele sale. Știu însă ce sens uman se află dincolo de ele, atunci când acolo se află d. Racoveanu. Și e de ajuns.

În ultimul moment, tocmai când primesc penultimele corecturi ale acestor pagini, iau cunoștință de lungul denunț publicat de revista „Azi" împotriva mea. Semnatarul documentului este un domn Nicolae Roșu.

Îmi pare sincer rău că d-sa vine atât de târziu. I-aș fi rezervat un loc de onoare în „antologie" (vezi infra, pag. 286-290), alături de confratele d-sale nearian, dar la fel de violent și deopotrivă de perspicace, I. Ludo.

Aici nu-i pot oferi decât un grăbit comentar. Sânt cel dintâi care regret această silită lipsă de ospitalitate.

D. Roșu, care este prin preocupări un subcomisar cult, îmi vorbește despre „revizuirea pașapoartelor" și mă asigură că, dacă i-ar veni bine, n-ar mai sta de vorbă, ci ar înlocui „conflictul de idei” cu o „rezolvare imediată".

Îmi place această declarație de bătăuș loial, devenit intelectual numai prin imposibilitate materială de a-și exercita adevărata vocație. Dar să avem răbdare. Să sperăm că într-o zi d. Roșu va putea răbufni, și nu mă îndoiesc că atunci febra sa revoluționară va începe cu mine, care nu am decât un condei în mână și – cum spunea cu profund dispreț d. Pandrea – „nici un ban în buzunar".

Așa încep marile revoluții.

Critica d-lui Roșu este curat polițienească. D-sa împarte eroii cărții sub două rubrici, după naționalitate, religie și semnalmente particulare: români și evrei. Același lucru îl făcuse înaintea sa un alt subcomisar cultural, evreu însă, pe nume Th. Lowenstein, cred, într-o gazetă sionistă de dreapta. Metoda e aceeași, spiritul identic, numai rezultatele diferite. Într-adevăr, d. Roșu găsește că toți eroii evrei ai romanului sânt simpatici, în timp ce toți eroii români sânt antipatici – de unde reiese că romanul este antiromânesc.

„În concluzie precizez: evreii din romanul lui Mihail Sebastian sânt mult deasupra românilor." („Azi", anul III, nr. 5, p. 1310).

Colegul sionist al d-lui Roșu acuză romanul de un păcat exact contrariu.

„Într-adevăr, figuri simpatice între evrei nu găsim... în schimb, Ghiță Blidaru rămâne maestru până la urmă... cu câtă simpatie se vorbește de Pârlea..." („Renașterea Noastră", organ național evreiesc, anul XI, nr. 460, 26 aug. 1934).

Dacă mai există în lumea asta mare un rest de ridicol, cred că aici s-a refugiat, în această întâlnire de opinii, în această involuntară frăție între d-nii Roșu și Lowenstein, amândoi puri, amândoi intransigenți, amândoi perspicaci.

Nu pot întârzia asupra „filozofiei" d-lui Roșu. În această materie, mă adresez mai bucuros d-lui Cuza, care este amuzant, sau d-lui Maurras, care este inteligent. Meditațiile antisemite din „Azi" sânt însă de o platitudine pe care numai irezistibila lor informație o mai salvează din când în când.

Vă recomand călduros pasajul de la sfârșitul paginii 1312 și începutul celei următoare, unde e vorba despre Philon, Maimonides, Averroes, Spinoza și Renan. E o sinteză de ignoranțe viguroase și frenetice. Jumătate din gândirea lumii încape în buzunarul mic al d-lui Nicolae Roșu. (Îi atrag în treacăt compătimitor atenția asupra unei mici gafe: numitul Averroes este și el nearian, cel puțin după unul din părinți. Pe viitor, mai atent cu laudele, domnule Roșu. Controlează bine pașapoartele, în prealabil.) De ce se străduiește domnul acesta să fie un „antisemit cu probleme", când e așa de ușor să fii un „antisemit pur și simplu"? Uite așa își complică oamenii existența. Ce nevoie are d. Roșu de Philon, Maimonides și Spinoza, toți trei niște ovrei perfizi, care îi vor tulbura entuziasmul prin cine știe ce obiecții talmudice? De ce se lasă prins d-sa în asemenea curse de erudiție, în care riscă să-și lase prestigiul, liniștea și seninătatea? D. Roșu ar trebui să evite pe viitor drumurile nesigure. O conștiință sănătoasă nu are nevoie de multe adevăruri. Câteva, dar solide: omorul ritual, cahalul, Protocoalele Sionului. D. Roșu să se întoarcă acolo și nu va cunoaște dificultăți de informație filozofică.

* * *

Nu e singura imprudență a denunțului din „Azi". Tânărul polițist atacă – se putea altfel? – și problema limbii românești.

„Necunoașterea limbii românești este esențială evreilor." Tare pe acest adevăr, d. Roșu se avântă într-o serie de atentate stilistice, la care originea sa exclusiv daco-romană îi dă dreptul.

„Căci – și-o fi spunând d. Roșu – nu e limba mea? Nu am dreptul să fac ce vreau cu ea?" Ba da, desigur. Și, în consecință, o calcă cu picioarele și cu stiloul, de o face tot una. Ici o frază fără cap, colo un predicat pus la colț, dincolo un pronume fantezist ortografiat, pretutindeni o năclăială scriitoricească în care „ideea" înoată cât poate și pe urmă se dă la fund, de nu mai știi nici ce-a vrut, nici de unde venea, nici unde se ducea.

D. Roșu nu se mulțumește numai cu atâta și, pentru a ne dovedi drepturile sale de latin, o dă puțin și pe limba lui Virgiliu, pentru a ne oferi în trei cuvinte o monumentală gafă: Tertius non datur (pag. 1309, rândul penultim). Acest „tertius" indică, pe de o parte, profunda cultură umanistă a preopinentului nostru, iar, pe de altă parte, gustul său legitim de a ultragia o limbă a cărei necunoaștere nu știu dacă-i este „esențială", dar până una alta e evidentă.

* * *

Mă opresc. Cele 15 pagini mărunt tipărite ale d-lui Roșu ar fi în stare să ne ție de vorbă până la ziuă, dacă am sta să le comentăm rând pe rând. Exercițiul ar fi agreabil, dar prea lung.

Subliniez o ultimă frază, singura care m-ar indigna dacă d.

Roșu m-ar putea indigna: aceea în care e vorba despre „cohortele mele de prieteni" și despre „revistele care îmi stau la îndemână”.

„Cohortele de prieteni" s-au văzut cred în acest caz De două mii de ani, în care am primit cele mai desfrânate injurii, din cele mai felurite locuri, fără ca cei pe care d. Roșu îl numește „prietenii" mei să se fi simțit obligați, nu pentru mine, dar pentru ei înșiși, la un cuvânt de dreptate.

Cât despre „revistele care îmi stau la dispoziție", e de ajuns să spun că în cinci luni, de când sânt ținta tuturor atacurilor posibile, n-am izbutit decât o singură dată să public un articol de răspuns, și acela după o întârziere de cinci săptămâni. În schimb, d. Roșu poate tipări pe 15 pagini mari un imund și vesel pamflet, în paginile unei reviste, la a cărei formare am luat parte și unde scrisul meu a fost de nenumărate ori cerut cu o obositoare insistență.

Mâine, d. Roșu sau oricare altul va putea scrie despre mine că am furat, am incendiat și am ucis, fără ca să am unde tipări două cuvinte de apărare.

Acesta este „trustul de presă" pe care mi-l atribuie furiosul meu adversar, într-un moment în care unica mea armă și bucurie este singurătatea.

  1. D. Ionel Teodoreanu mi-a trimis odată, în urma unor repetate atacuri împotriva literaturii sale, o carte cu două rânduri emoționante, scrise pe pagina de gardă: „fără dragoste, cu stimă, salutul meu de arme". Îi cer iertare pentru indiscreție, dar acest „salut de arme" este unul din cele mai frumoase mesaje pe care le datorez literaturii. Termenul trebuie păstrat. El înnobilează meseria de scriitor.
  2. În genere, antisemitismul românesc este o stare de fapt. Din când în când însă se transformă în idee.
  3. Șerban Cioculescu în „Adevărul" și „Revista Fundațiilor Regale", Pompiliu Constantinescu în „Vremea", Octav Șuluțiu în ,,Reporter", N. Carandino în „Facla", I. I. Cantacuzino în „Criterion”.
  4. Nu vreau să credeți că e vorba de o fabulă, inventată pentru trebuințele cauzei. Scena s-a întâmplat întocmai. Cei doi eroi erau Mihail Polihroniade și inginerul Belu Silber, unul militant de extremă dreaptă, celălalt de extremă stângă.
  5. „Dar îți voi dovedi, Mihail Sebastian, că tu nu ai voie să-ți asumi nici măcar dreptul la respirație, nicidecum acela de-a scrie... căci trebuie curățită literatura de oameni ca tine, Mihail Sebastian". („Credința", anul II nr. 171)
  6. Vezi pentru detalii anexa I, de la sfârșitul volumului, pag. 299
  7. Vezi anexa II.
  8. „Revista Fundațiilor Regale," anul I, nr. 10, octombrie 1934.
  9. „Vremea", anul 7, nr. 347, 22 iulie 1934.
  10. „... lichea, ticălos, dejecție a ghetoului evreiesc..." (I. Ludo).
  11. Am scris despre Ion Trivale în „Cuvântul" „antisemit" și „hitlerist” din noiembrie 1933.
  12. Recunoscând lupta de clasă ca o realitate a vieții – pentru „Cuvântul Liber" nu există Iuda, nu există neam evreiesc. Există exploatatori și exploatați. Exploatatorii – români, evrei, greci, turci, armeni etc. – sânt totdeauna exploatatori. Exploatații – români, evrei, greci turci, armeni – sânt totdeauna exploatați. Muncitorul evreu trăiește aceeași viață mizerabilă ca și muncitorul român. Exploatatorul evreu încasează aceleași beneficii injuste ca și exploatatorul român". („Cuvântul Liber" nr. 44, septembrie 1934)
  13. „Imponderabil se cheamă ceva ce nu se poate spune – nu că ar fi un lucru de rușine, dar pentru că nu știi cu ce să începi. E un fel de ă—ă—ă – în vorbă și gând, care, în desperare de cauză, se refugiază în gesturi cu mâna. Ori cu pumnul. Vrei să spui ceva. Îți stă vorba pe limbă, dar nu poți s-o emiți. De aceea, boul nu vorbește, ci rage nu pentru că ar avea limbă groasă, ci fiindcă mintea și sufletul îi sânt pline numai de imponderabile. Im-pon-de-ra-bi-le!" (I. Ludo, Iuda trebuie să sufere, pentru că e suferind, pag. 23. Editura Adam. 96 pagini, 20 lei). Vezi anexa III.
  14. Ce poți să faci? Dacă trebuie, trebuie, Așa-i, pe semne, scris de la Dumnezeu. Să sufere. Iuda trebuie să sufere. Nu din pricina oamenilor, care vai de mine, nu sânt nici răi, nici nedrepți, ci fiindcă așa trebuie. Oricât de buni și drepți am fi cu Iuda, oricât de drăguț ne-am purta cu el și cu ai lui – el tot va suferi, până în adâncul veacurilor. Pupă-l ori bate-l, e totuna la el. Va plânge și așa, și așa. (I. Ludo. Iuda trebuie să sufere etc., pag. 50)
  15. „... și eu sunt burghez” („Cuvântul” nr. 2449, 15 februarie 1932). Vezi anexa IV.
  16. Vezi anexa VI.
  17. Nu vreau să dau nume și nici detalii. Ele nu-mi aparțin. Sânt totuși două întâmplări pe care le voi povesti, căci eroii lor au pierdut de mult dreptul la tăcere. – Vezi anexa VII.
  18. Mai este oare nevoie să spun că pe eroul cărții De două mii de ani nu-l cheamă Iosef Hechter, că nicăieri în decursul romanului acest nume nu este scris, că aducerea lui în discuție este ori o dovadă de lectură neglijentă și a cărții, și a prefeței, ori o simplă armă polemică? Vezi anexa VII.
  19. Aveam într-un rând intenția să-i strâng într-un volum cronicile și studiile sale de teatru din 1927 și 1928. Sânt acolo unele pagini de o adâncime critică fără egal. Dar timpul a descurajat acest proiect.
  20. „Astăzi însă d. Iorga îndeamnă pe un evreu să se boteze ca să poată crea în ordinea culturii. E cea mai categorică negare a crezului naționalist pe care l-a reprezentat până acum. Căci sau trecerea la creștinism este pentru un evreu – în fond imposibilă – ceea ce noi credem – și atunci comitem cu bună știință un fals în domeniul spiritual, mai grav față de sufletul nostru decât toate falsurile posibile, sau evreul se poate desprinde efectiv de iudaism și atunci – dacă teoria națiunii făcută de d. Iorga și însușită de generația noastră e adevărată – el nu va fi decât o sinistră epavă spirituală, corcită și condamnată sterilității." (Nae Ionescu: „De ce nu te botezi", „Cuvântul", 19 august 1923).
  21. Surprinzător, de exemplu, articolul său ,,Între Sefardimi și Eskenazimi" (septembrie 1928), în care discută legea cultului a d-lui Lapedatu, indicându-i criterii de legiferare pentru evreii sefarzi.
  22. Nu știu prin ce mister detectiv, d. I. Ludo a luat parte la această convorbire, pe care o rezumă în cartea sa, după cum urmează: „La un moment dat, când Hechter, speriat de unele semne ciudate pe cerul arian al purățului, a vrut să dea bir cu fugiții, d. Nae Ionescu i-a calmat suferința, urcându-i salariul cu 2000 de arginți de nichel. De aici, probabil, i-a și venit lui Hechter ideea să-și intituleze romanul: De două mii de ani. Tocmai pe tocmai: un an, un leu, un an, un leu. La atât a apreciat d. Nae Ionescu suferința milenară a lui Hechter. Și trebuie să recunoaștem că n-a fost prea zgârcit.”
  23. Așa cum este, neschimbat.
  24. Vezi anexa VIII.
  25. Vezi anexa IX.
  26. „Păi același răspuns îl dă și romanul d-tale" va sări indignat criticul pătrunzător și îmi va cita din nou primejdioasa pagină 213. (— Ești abil dumneata, m-a întrerupt Vieru. Nu cumva pentru că antisemitismul o fi etern vrei să-l scoți inexplicabil? Și pe evrei inocenți? — Doamne ferește! Nu numai că antisemitismul mi se pare explicabil, dar evreii mi se par singurii vinovați.) Sânt dezolat, dar nu voi răspunde acestui zdrobitor citat. Cred că nimic nu este mai dificil în lumea asta mare, decât să demonstrezi cuiva că o ironie este o ironie.
  27. Es ist die Tragik im Dasein des Juden, dass er zwei Gefuhle in seiner Seele einigt; dass Gefuhl des Vorrangs und das Gefuhl der Brandmarkung. In dem bestandigen Anprall, in der Reibung dieser beiden Emfindungstrome, muss er leben und sich zurecht finden. Es hat sieh mir bei fast allen Juden, denen ich begegnet bin, bestatigt, und es ist der tiefste, schwierigste und wichtigste Teil des judischen Problems. Man besitzt aber, einfach und menschlich betrachtet, ebensowenig einen Vorrang dadurch dass man Jude ist, wie man gebrandmarkt ist dadurch, dass man Jude ist" (Jakob Wassermann; Mein Weg als Deutscher und Jude).
  28. Prefața precizează: le sabotează în același mod în care creștinismul din primul veac sabota valorile și așezările romane. Analogia e foarte abilă, dar puțin abuzivă. Forța dizolvantă a creștinismului se datora în primul rând prozelitismului său activ. El proceda prin convertiri, prin foarte largi și adânci convertiri. Nu cred că iudaismul a făcut vreodată prozelitism. Sfera națiune și sfera religiei se acoperă perfect în sânul lui – ceea ce face nu numai inutilă, dar și structural imposibilă orice raliere în afară, dincolo de cadrele iudaice. Dimpotrivă, creștinismul era anațional și asocial (dacă nu de-a dreptul antinațional și antisocial). De aici febra și eficacitatea lui dizolvantă.
  29. Vezi anexa X.