Cumătriile

Jump to navigation Jump to search
Cumătriile
de Alexei Mateevici


În zorile vieții, ca și la apusul ei, sunt la românii țărani o seamă de obiceiuri și credințe, vrednice de luat aminte. În ceasul nașterii niște ființe nevăzute, numite ursitoarele, sunt de față și menesc copilului soarta vieții lui. De aceea, în cursul vieții, când sosește cineva la o primejdie de boală, îi fac bătrânele satului de ursită pe o frigare nouă; tot asemenea mai fac și fetelor de măritat, ca să le sosească ceasul mai curând.

Când intră tatăl în casă, baba (moașa), pe a carei zbârcită față, deprinsă cu posomorât, se vede o rază de senin, îi sare înainte sprintenă, ca o copilă, și-i spune voioasă veste că are un băiețel sau o fetiță. Dacă noul-născut îi băiat, atunci baba se repede și-i smulge căciula din cap, vestindu-i prin aceasta, înainte de a-i spune vreo vorbă, că are un fecior, căruia-i trebuie astfel de lucruri. Tot asemenea face și cu alți bărbați ce se ivesc în casă.

După ce s-au vestit în sat de naștere, încep a veni, una câte una, megieșele și prietenele lehuzei, aducându-i, după puterea lor, niște daruri, numite rodini, și care se alcătuiesc din scutece, ouă, găini sau faguri de miere, numai să nu vie nimeni cu mâna goală.

A se duce în rodine este în limbă anume vorbă, prin care se arată asemenea faptă. Aducându-se mai multe în casă, după ce au urat fiecare la vremea sosirii sale sănătate lehuzei și veac lung cu noroc copilului, apoi se pun la cinste și, tot îndesând paharele de rachiu îndulcit cu miere, își deschid în vorbă inima toată. Iau mai întâi prilej de vorbă de la niște stative ce zac în casă sau de la niște gheme ce stau pe coardă, ori de la o furcă ce stă zăhărită pe horn, pe când gazda este bolnavă, și apoi grăiește fiecare de pânzele și gospodăria sa, în vreme ce paharele se tot umplu și se deșartă și sănătățile merg după obicei. Cârma toată a acestei mici ceremonii o are viitoarea nănașă, cumătra lehuzei, care, de obicei, este nuna cea mare. Câte prietenii nu se leagă și se întăresc cu asemenea prilejuri!

Dar vremea întârzie și bărbații au să vina de la moară, de la pădure, din târg sau de la câmp; una mai grijulie le vestește aceasta, și atunci se deschide vorba despre apriga purtare și chiar năzălnicia bărbaților. Fiecare zice câte ceva despre al său: pe când unele își spun necazurele și viața chinuită, altele se plâng că de când s-au măritat, bărbatul nici măcar le-a pomenit că-i sunt negri ochii, iară altele, mai ascunse la inimă, cu toată puterea rachiului, răspund oftând: „bărbații, ca bărbații, și mai bine și mai rău, așa-i la gospodărie!“ Negurile serii încep a se vărsa, și femeile se ridică și, luându-și ziua bună de la lehuză, dau somn copilului și ies mai întrebând o dată: pe când botezul?

La ceremonia religioasă a botezului nu este obicei de a se pofti, ci vin de sine numai care se întâmplă. Îndeobște se adună mulți copii, care capătă câte-un bănuț de la nănaș. Câteva zile după botez, un prieten al casei umblă cu o garafă de rachiu, intră în fiecare casă, zice câteva vorbe de cinste pentru gazdă, apoi, umplând paharul, îl închină fiecăruia dintre gospodari și-i poftește pe seară la cumătrie. De obicinuit, vorbele ce se zic la asemene împrejurări sunt de felul următor: „Jupânul nănaș și jupâneasa nănașa, împreună cu ai lor cumetri, se închină la cinstita fața d-voastră ca la un mândru codru verde, ca să vă osteniți deseară pân’ la gazda dumilor-sale, că li s-a născut prunc tânăr și frumos, și de mare veselie s-a umplut casa lor. Tare se vor supăra cinstiții nănași și întreaga cinstită adunare, dacă veți da greș la aceasta“. Gazda răspunde prin câteva vorbe, arătând că nu va lipsi de la adunare și, înapoind paharul ca sa-l îndulcească, trimisul îl ia iarăși și, zicând „mulțămim“, îl dă de dușcă, iar poftitorul adaugă „să vă fie de bine!“ Odată cu amurgul serii, încep a se aduna, unul câte unul, cei poftiți la cumătrie, bărbații cu femeile lor, căci numai gospodarii se poftesc la asemenea petreceri. Sosind la casa de cumătrie, bărbații se strâng grămadă de o parte, și femeile de altă parte, fiecare ceată vorbind de ale sale. În vremile de demult, bărbații vorbeau de cumpenele războaielor, de vitejiile domnilor și ale boierilor, fiecare își spunea povestea întâmplărilor sale în bătălie cu turcii, cu tătarii, cu ungurii sau cu litfa. Astăzi grăiesc despre nevoile lor, despre jidovul crâșmar, despre ciocoi, iar cei din părțile muntoase, mai mult despre întâmplările cu dihania de urs.

— Umblam, zice unul, după o găină sălbatică, ce de multă vreme o auzisem cotcodăcind prin smidă, când la capătul plăului, colo, știi, drept bradul cel pârlit...

— He! he! răspunde altul, ce sta cu ochii țintă la povestitor.

— Numai iaca o dihanie, câtu mi-ți-i nămila, stătea în cărare, parcă-mi aținea calea; aprind într-însa că, Doamne, îndămână-mi mai venea s-o chitesc drept în frunte, încât nici n-a mai mișcat. Era un urs bârz, țântat în frunte, pare-mi-se că tocmai acela care mai astă-primăvară mi-a luat un cârlan, de m-a durut în suflet,— știi cârlanul cel terțin.

— Dar dumitale ți-a mers bine, răspunde un altul, că în loc de o zamă de găină te-ai ales cu o piele de urs, dar mie mi s-a sfetit mai rău: era despre seară și mă dusesem să-mi aduc boii; cobor pe jgheab, când, la capătul târniței, iaca dihania de urs, după ce-mi supsese boul, îl movilise, și acum ședea nepăsător deasupra pe patramuri; așa m-am aprins de mânie văzându-mi boul pierdut, încât mi-am zis în mine: de-acum tot una mi-e, ori eu, ori el; pun mâna pe o teșitură și, strigând înfricoșat ca să-i iau apa de la moară, am și repezit într-însul. N-a stat dihania de pricină, ci a rupt-o de fugă.

— Ești și om fioros, adaugă râzând un altul.

— Ba nu, bre, răspunde iarăși altul, da era urs de cei furnicoși, care fuge de-și scoate ochii când vede om.

La aceste vorbe dau cu toții un hohot de râs, și altora li se taie pofta să mai povestească vitejii cu urșii. La vremea aceasta între femei, ca de la gâgâitul gâștelor, nu se mai înțelege nimic, vorbesc toate deodată, chicotesc și râd cu hohot.

Așa merge rânduiala pân’ când gazda sau nănașa poftește la masă, în capul căreia se așază nănașul și nănașa, în lipsa popii, și apoi tot perechi, bărbat și femeie, după cum sunt de fruntași, pân’ se încheie masa. Mânâncă, beau și se veselesc mai multe ceasuri, glumind și râzând asupra jidanului din sat sau despre vreun prostatic ce s-a pribegit la masă. Pe la sfârșitul mesei se dreg paharele cele dulci, întâi drege nănașul și pune ceva mai mult în pahar, mai făgăduind copilului acolo, în fața tuturor, o vițică, apoi încep ceilalți a pune bani în pahare, după puterile lor. Singur popa este scutit de aceasta dare, căci el se socotește menit numai spre luare: el ia și de pe viu și de pe mort, zice o vorbă veche. Cu acești bani își scoate gazda cheltuielile mesei, și uneori mai prisosește ceva.

După ce se sfârșesc paharele dulci, oaspeții încep a se ridica de la masă. În toată vremea cât ține masa, doi balauri negri, ca dosul ceaunului, cântă, unul din scripcă, și altul din cobză, felurite cântece de țară, cum și altele vechi, împământenite, precum sărbeasca, corăbiasca și ruseasca. Din când în când câte un oaspe chefăluit întinde un pahar de vin scripcarului sau cobzarului, zâcându-i:

„Bea, balaure, că ți-l torn din cap“, țiganul se scoală, închină și el (dar cine bagă în seamă închinarea țigănească?).

După ridicarea mesei, stă tot temeiul cântecelor și al jocurilor. Flăcăii amețiți saltă legănat, cântă din gură, glumesc, prujesc și chiuie, bătând cu picioarele de se răsună pământul.

Este în sufletul românului un fond însemnat de întristare, care se revarsă prin versul duios și trist al cântecului sau și prin vorbele ce zice la cântare. Acest suflet a presurat note triste chiar și în cântecele menite pentru veselie, iar doina este culmea tuturor; ea închide într-însa inima întreagă, are ceva a sufletului singuratic și jalnic, pe care nu-l poate zugrăvi nici un cuvânt din limba grăită, afară poate de dorul care se apropie întrucâtva prin mulțimea întrebuințărilor lui. Pân’ la acest cântec toți sunt veseli, sorbind unul din bucuria altuia, dar de îndată ce s-aud sunetele străbătătoare ale doinei, se lasă de mână și de după gât și fiecare se ascunde în adâncurile jalnice ale sufletului său.

Țiganii lăutari au ghicit aceste însușiri ale românului, de aceea, pentru a scăpa de batjocurile și șăgile dupăcite ce pornesc din veselia zburdalnică, ei încep un cântec de inimă albastră, care pune pe gânduri pân’ și pe cei mai zurbagi, iar unii, cei mai cu foc, încep să strige lăutarilor că au nimerit-o, „căci parcă le ia cu căușul de la inimă“.

Sfârșindu-se astfel de cântece și îndesind cocoșul cântările sale, oaspeții încep a se împrăștia, în vreme ce unii, mai slabi, dorm duși, unde i-a apucat vremea.