Cugetare II

Cugetare de Cezar Bolliac

1842, septemvrie

„— e raiul pămîntesc
În inimele care neîncetat iubesc.”
    L’ABBE DB LAMENNAIS

De ne-ar fi fost deschisă a soartei noastre carte
Mi-aș fi văzut într-însa prescrisă a mea parte;
Dorințele-mi atuncea aș fi știut supune,
Ș-a amăgirii mele grozav-amărăciune
Deloc n-aș fi cercat.

Amor și amicie, ferice-nchipuit, –
Străin în lumea noastră, — eu n-aș fi mai gonit,
Nici n-aș fi așteptat!

De ce te sfarmi atîta, ființă trecătoare?
De ce gonești nălucuri, himere pieritoare?
Dorințe neatinse, speranțe nemplinite,
Din crepuscul în noapte, visări necontenite?
Această-ți este viața de care te mîndrești!...
Am blestemat cu lacrimi, și în a mea mîhnire
Un glas străin mă-ntreabă: „De ce mă tot hulești?
Nu simți tu fericirea? În tine n-ai iubire?...
Iubește! asta-i viața ce-o ziceți voi cerească;
Amorul și speranța e viața îngerească;
Iubiți și sunteți angeli — e raiul pămîntesc
În inimele care neîncetat iubesc!”
D-atunci eu simț căldura în sînu-mi palpitînd,
Speranța văz d-atuncea neîncetat rîzînd.