Sari la conținut

Cugetări (Russo)

Cugetări
de Alecu Russo


Partea întâi

[modifică]

Oamenii care au ieșit la rând astăzi, literați, oameni politici, artiști și alții, în țara Moldovei, sunt acei tineri care cu vro douăzeci de ani mai înainte era cunoscuți sub nume de nemți, sau capete stropșite, și cu denumirea de franțuzi, introdusă mai târziu. Nici o limbă în lume nu are un cuvânt destul de puternic, ca să exprime disprețuitoarea semnificare a numelui de franțuz, cu care unii bătrâni din Moldova porecliseră tinerii de pe la 1835, oamenii de astăzi.

Acei bătrâni, ce se născuseră în giubele și caftane, încet câte încet au părăsit lumea, și câmpul a rămas nemților și franțuzilor.

Curioasă nălucire omenească!... Deși un pătrar de veac aproape a trecut de atuncea, totuși urmăm a ne chema tineri, și ni se pare că suntem copilașii cu plete lungi de pe la 1835; tot ne îngâmfăm cu denumirea de bonjuriști, poreclă iscodită la 1848. Dar vai de tinerimea aceasta și de tinerețile acelei tinerimi! Franțuzii și nemții de la 1835, bonjuriștii de la 1848 sunt albi, suri, și cei mai mulți în vârsta celor ce erau bătrâni pe când am răsărit noi.

Oamenii de astăzi uită că nu am avut tinerețe! În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tânăr din ei era mai bătrân încă decât cel mai bătrân din bătrâni, fie cel bătrân din vremea celor întâi nemți!... și de la 1835 până la 1855, adică într-un curs de 20 de ani, mai mult a trăit Moldova decât în cele de pe urmă două veacuri. Viața părinților a trecut lină ca un râu ce curge prin livezi și grădini și se pierde fără vuiet în Siret. Pe cât erau ei departe și străini de voinicii ce dorm la Valea Albă, pe atâta ne-am născut și noi străini și departe de dânșii. Întâmplările lumii de primprejur mureau la granița țării; vălmășagul veacului îi găsea și-i lăsa liniștiți...

Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă; ochii și gândul părinților se îndreptau la Răsărit, ai noștri ochi stau țntiți spre Apus!

Este o vorbă țărănească: Săracu Ștefan-vodă, unde-i să vadă!... Îmi închipuiesc câteodată că a ieșit din mormânt un urmaș, un vornic de la Țara de Sus, un boier de Orhei, un hatman adevărat, un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnic din Adunarea țării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei Ierarhilor. Oare hatmanul acela ar putea să-și cunoască urmașii în moldovenii de astăzi? Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere, până și limba, până și numele! Ștefan-vodă s-ar crede în altă țară. Pentru odihna sufletului său n-aș dori să mai vie Ștefan-vodă, chiar și de ar fi cu putință. Ce ar face el pe un pământ unde n-a mai rămas urme de umbra lui măcar?... Vorba lui nu mai este limbajul nostru... Strănepoții Urecheștilor, Dragomireștilor, Movileștilor i-ar zice în versuri, în ode și în proză: Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă și neindefinisabilă pentru meritul neîninvincibilităciunei tale!!..." — la care lucruri frumoase, deși neinteligibile pentru dânsul, Ștefan-vodă, bietul! ar holba ochii lui cei înfricoșători... și s-ar culca iarăși în mormânt... Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbița cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înțelege cu strămoșii noștri, nici în limbă, nici în idei.

Unde-i Ștefan-vodă să ne audă! Să spun drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale!... lupta dogmelor nouă a năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească așa de grabnic și de temeinic, că ni se pare că nu au putut fi alte lucruri și alte obiceiuri decât aceste de astăzi. Jalea mea nu este însă că au trecut, dar că au trecut fără a-și lăsa testamentul; repejunea cu care s-a stins trecutul dintre noi este judecata cea mai înfricoșată a acelui trecut! Ce este vrednic de trăit nu moare!... Unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală și folos în cronicile țării?... Unde sunt numele neuitate de popor?... Trecutul e mort și de tot mort! Dar mai înainte de a arunca țărâna vecinică pe sicriul lui, să-l mai privim puțin... Nu se întâmplă adeseori într-o casă un mort pe care în viața lui nu-l iubeau casnicii?... Copiii, însă, rudele, vecinii se strâng, privesc încă o dată la el, își aduc aminte de bunele răposatului și îl petrec la groapă cu un frumos și creștinesc: "Dumnezeu să-l ierte".

Să zicem și noi, Dumnezeu să ierte trecutul! Însă, ca vecinii și rudele, să luăm aminte ce a avut bun răposatul.

Suntem de ieri; putem încă să ne amintim câteva din obiceiurile copilăriei noastre, obiceiuri ce nu vor trece la copiii noștri... Adevărat, avem inimă moldovenească, dar am fost copii în doi peri: ne-am născut în Moldova bătrână, am supt străinătatea; deși capul ne este de neamț sau de franțuz, avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul trecutului. Va veni vremea, dacă n-a și sosit, în care și noi, tinerii de pe la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi vom fi chemați bătrâni; vom fi judecați, nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce mințile strechiate vor socoti că a trebuit să facem; vom fi osândiți nu după greutatea luptei și a vremii de atuncea, ci după patima partidelor și după placul opiniei mulțimii. Umbra trecutului, ce întunecă când și când o parte din viața noastră zilnică, se împrăștie. Moldova veche mi se înfățișează ca o pădure deasă și mare, unde toporul a tăiat iute în dreapta și în stânga, fără a fi încăput vremea de a curăți locul. Plugul, adică civilizația, stârpește pe fiecare zi rădăcinile și preface codrul în curătură, curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare... La ziua judecății, noi ne vom măguli că am fost toporașii muncăi, iar strămoșii noștri, cu ce să se mângâie, sărmanii! Florile care aș vrea să arunc, le-aș culege nu numai în viața politică a trecutului, dar în cele multe obiceiuri casnice din care unele ne-au legănat în fașă, și de care părinții noștri se rezemau în ziua luptei!... Multe din ele au rămas, dar, sărmanele! rușinoase și ascunse.

Franțuzii zic că oamenii cei mari nu au nici părinți, nici urmași!... Poate am putea să zicem și noi ca dânșii, deși nu suntem mari. Nimica nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, și, fără trecut, societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice sau, cum se zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovan; limba lor și literatura nu au temelie, și naționalitatea atunci este numai o închipuire politică.

Obiceiurile părintești au părăsit clasele cultivate; aceste clase s-au depărtat de fizionomia poporală precât s-au depărtat de tradițiile boierești... Să nu ne înșelăm: în Moldova, astăzi, există cinuri , dar boieri nu mai sunt!... avem proprietari, amploiați, bogați, speculanți, poeți, avocați, profesori, alegători, oameni mai bine sau mai rău crescuți... Cine și-ar mai zice astăzi om de casa cuiva? Credințele, vorba erau una la boier și la plugar; acea legătură s-a întrerupt! o prăpastie adâncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier, de popor, și prăpastia aceea se cheamă știința. Pe cât boierul crește în idei și în învățătură, pe atâta poporul rămâne în urmă. În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu țăranul, precum ar fi vorbit cu alt al său necăftănit; se înțelegeau amândoi în limbă și în idei; astăzi îl înțelegem cu inima numai, și trebuie să învățăm limba lui. El nu mai este pentru noi decât un capital sau o studie morală sau pitorească. Părinții nu cunoșteau studia pitorească... Avem dar o datorie sfântă, firească și națională a culege odoarele vieții părintești. Nenorocirea literaturii, pedantă în condei, pedantă în forme, pedantă în idei, care îneacă și omoară în țările românești dezvoltarea spiritului și a închipuirii, vine din pricina neștiinței limbii și a tradițiilor părintești; literatura aceasta nu are rădăcină, nici dă roadă.

Când Dragoșii și Răduleștii literaturii au descălecat pe țărmurile române, nu au întins urechile să audă de unde bate vântul, ce limbă vorbeau și ce vorbe spuneau românii; nu au auzit răsunând cimpoiul prin văi; nu au ascultat nici jalea, nici bucuria cântecelor; nu au apipăit inima lăutei... Rădeștii și Drăgoșeștii, fugari de la Turnul Babilonului, vorbeau latinește, unii italienește, alții nu știau nici o limbă, alții galicește... cum puteau ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sânge în căutătura stelelor și a naturii? În loc de a zidi o literatură cu materialul nației, ne-au adus haosul păcătos al poeților, al învățaților, al tehnologiștilor, al gramaticilor imperiului răsăritean, care alergau viața lor întreagă după un cuvânt nou, o regulă ingenioasă, o logogrifă; și ne-au prefăcut pe noi, românii ardeleni, moldoveni și bucureșteni, în Trisotinii și Vadiușii veacului al XIX-lea.

Dumnezeu își va face milă cu noi și va trimite vreun Champollion ca să tălmăcească urmașilor noștri operele și limbile ce ne-au adus Drăgoșeștii și Rădeștii aceștia.

Dacă este ca neamul român să aibă și el o limbă și o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanților și se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradițiile și obiceiurile pământului, unde stau ascunse încă și formele, și stilul; și de aș fi poet, aș culege mitologia română, care-i frumoasă ca și aceea latină sau greacă; de aș fi istoric, aș străbate prin toate bordeiele, să descopăr o amintire sau o rugină de armă; de aș fi gramatic, aș călători pe toate malurile românești și aș culege limba.

Am ajuns departe-departe și nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic unde trebuie să facem chipul trecutului...

Câți (va) ani să mai treacă, și hainele, limba, obiceiurile societății vechi de ieri se vor cufunda. Cum vom fabrica atunce drama sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria dacă nu cunoaștem sufletul mortului?... Ce va putea fi propășirea dacă nu vom ști de unde a pornit? Ce mângâiere putem simți noi, ostașii propășirii, dacă nu știm mărirea luptei?... Ce soi de părinți vom fi dacă lepădăm toată moștenirea părintească?...

Cântecele mancelor, stahiile nopților, poveștile chelarului, prieteșugul țigănașilor, ocara și zaharul jupânesei, greceasca dascălului și câte alte obiceiuri și credințe, care s-au dus și n-or mai veni, sunt legate c-o viață politică și morală obștească, istoria filozofică a vremilor trecute și introducția vremii nouă.

Când își aruncă cineva ochii pe ceea ce se cheamă literatura română, puține și rari producții pot a-i opri cu plăcere; puține îndestulează mintea și inima: cele multe sunt copilării, cercări fără formă, a cărora preț stă numai în costul tipografiei și în încrederea ce au autorii lor că nu se pot găsi lucruri mai frumoase pe lume. Pentru a înțelege pe alții, trebuie gramaticile și lexicoanele a feliuritelor limbi neolatine de astăzi, sau de nu, ești silit a ghici, ca cimiliturile dlui R. , înțelesul cuvintelor schimosite de sistemele geniilor noi.

Când mă aștept la vreo idee nouă, lămurită, izvorâtă din mintea română și scoasă la lumină în limba română, îmi aduc aminte că ideea aceea am citit-o în autori francezi sau nemți, cu deosebirea însă că aceștia o exprimaseră lină, frumoasă, fără silă, și ai noștri o prefac în logogrif. Unul preface toată limba în iune, altul în ție, altul în iu, altul în înt... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncturi cardinale ale gramaticilor.

Nu mai este iertat românilor a grăi românește, sub osândă de ignoranță; o mare parte din acei ce se încerc a scrie și-au dat cuvântul a schimosi ce este, și mulți vroiesc a face o limbă nouă: cei procopsiți, sub cuvânt că sunt procopsiți și au idei, cei neînvățați pentru că doresc să pară învățați; nici unul nu gândește că limbile se fac prin vreme, prin scrieri bune, după rândul și spiritul naționalităților! Adevărat, nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le deie la iveală, să le creeze și să le împământenească. Să fim siguri că unde ne-a trebui un cuvânt, nevoia îl va iscodi, nu după sistema cutăruia sau a cutăruia, dar după logica limbii, pe care nu o fac nici învățații, nici lexicoanele.

În veacul al XVI-lea, când Europa era la punctul unde suntem noi de vreo douăzeci de ani, la renașterea științelor și-a artelor, pedantismul amenința limbile de o soartă ce are multă asemănare cu soarta limbii noastre. Latinismul îneca spiritele; neologismul ținea loc de talent; iscodirea de cuvinte era geniul! Cu cât o carte era plină de sisteme, cu cât era mai neînțeleasă, cu atâta se părea mai frumoasă și mai sublimă! Pedanții se felicitau unii pe alții... era epoca lor!! Pe acea vreme trăia Rabelais, un om care știa latinește,dar vorbea curat franțuzește; cum s-ar zice astăzi la noi, un om ce ar ști franțuzește, dar ar vorbi, cu toate acestea, românește. Acest Rabelais râdea de pedanți, care despoia mereu latineasca vrând aschimosi franțuzeasca. De s-ar ivi pe țărmurile Dunării un Rabelais, nu s-ar rușina să zică și de noi că despoiem franțuzeasca, ca să schimosim româneasca.

Nu este din cale-afară a înmâna autorii ardelo-româno-moldoveni la limba franceză din veacul al XVI-lea; mulți din dlor vor socoti că-i o furătură sau o împrumutare din sistemele și scrierile vestite de astăzi; de pildă:

"— Mon ami, d'ond viens-tu a ceste heure? L'escholier lui repondit: De l'alme, inclyte et cčlčbre accademie que l'on vocite Lutčce.

— Qu'est-ce ŕ dire? dit Pantagruel ŕ un de ses gents.
— C'est, — repondit-il, — de Paris.
— Tu viens donc de Paris? — dict-il. — Et ŕ quoi passez vous le temps, vous aultres, messieurs estudiants au dict Paris?

Repondit l'escholier: — Nous transfretons a sequane au dilucule et crépuscule; nous déamboulons par les compites et quadriviés de l'urbe; nous despumons la verbocination latiale, et, comme verisimilesamorabonds, captons, la bénévolence de l'omnijuge, omniforme omnigčne sčxe féminin."

Au trebuit limbii franceze două veacuri pentru a se descurca de barbarismul pedantismului! I-au trebuit un șir de oameni ca Rabelais, Pascal și autorii al XVII-lea și al XVIII--lea veac, pentru a se curăți de latinism și de italienism, și a se pune pe calea ei.

Ce este literatura de nu chiar expresia vieții unei nații? Înrâurirea literaturilor, ca să fie dreaptă și legiuită, trebuie să iasă din gradul civilizației, din aplecarea națională, din înrâurirea stării morale, sociale și politice; toate aceste elemente trebuie să se înșire delaolaltă. Când un popor moare, puterea literaturii lui este moartă; rămâne numai o rezervă de idei, care nu sunt ale nici unui popor îndeosebi, ci ale omenirii întregi, fără deosebire de timpuri; iar forma veche întrebuințată la lucrul nou nu-i alta decât o jucărie. Cine întrebuințează forma literaturilor vechi învie poporul acel mort cu gândul și cu năravurile lui, căci literatura nu poate fi decât haina unei ființe.

Dar ce este pentru națiile ce se rătăcesc în întreitul pedantism al formei, al cuvintelor și al momițăriei străinilor?

De mirare este că românii au început cu pedantismul, când pilda națiilor putea să le fie de învățătură. Italienii, spaniolii, franțuzii s-au dezbătut veacuri întregi în fașele pedantismului de tot felul, până ce, în sfârșit, și-au luat de seamă că al XIX-lea veac după Hristos nu seamănă cu al XIX-lea veac înainte de Hristos; că credințele au luat prefacere și întindere, că amestecarea noroadelor a amestecat ideile și a alcătuit odată cu noi nații și limbi noi, după întâmplările noi ale omenirii. Veacul al XVI-lea, zis al Renașterii, nu-i alta decât reacția lumii în limbi, științe și credințe, și răscoala spiritului popoarelor în contra pedantismului. Ce ni s-ar părea oare să întâlnim pe ulițe o manină[1] cu mestii turcești, cu frac, și pe cap un coif roman? Pe teatru asemenea îmbrăcăminte se cheamă anacronism, în literatură pedantism.

Pedantismul are multe ramuri, dar nici unul nu-i mai aprig ca pedantismul cuvintelor, pentru că-i cel mai ușor... Cuvântul e bogăția celor săraci, fără de învățătură. Iată câteva rânduri dintr-o broșură franțuzească scrisă de un român vestit, după o tălmăcire și o comparație a două limbi, în chipul următor:

italienește românește
Campidoglio Capitoliu
Nazione Națio
Razione Rațio

Urmează broșura astfel: "Quelques citations mettront ŕ mčme de comparer et d' apprécier les ressources de la langue roumaine" ; de pildă:

Italienește
Chiama gli abitator' delle ombre eterne
Il rauco suon della tartarea tromba!
Românește
Cheamă locuitorii eternelor umbre
Raucul sunet tartareei trombe!

Altă pildă:

"Lorsque du créateur la parole féconde
Dans une heure fatale eut enfanté le monde
Des germes du chaos..." (Lamartine — Le Désespoir)
Românește
Când vorba mundiferă c-o ură creatoare
A zis să fie lumea într-o fatală oare
Din germenii lui Haos... (Eliad — traducție)

"En faisant une inversion littérale de la traduction roumaine, nous laissons M-r de la Lamartine juger la quelle de ces deux languesétait la plus capable d'exprimer sa pensée, lorsqu'il entonna le chantdu Désespoir..." etc. (sic!).

Cred că cea mai înțeleaptă limbă este limba care ajută pe om a-și tălmăci gândul într-un chip ca toți ascultătorii să-l poată înțelege. Nu știu dacă dl Lamartine s-a pătruns de frumusețea tălmăcirii, dar mulți din noi, care suntem români, mărturisim în cuget curat și în frica lui Dumnezeu, că nu înțelegem nimica. Autorul limbilor transcrise aice este autorul și născocitorul unei limbi scoasă la lumină din germenii lui Haos, întemeiată pe o gramatică în io și un lexicon de asemene... Alte nații au lexicoane ca arhive a limbilor; nouă, românilor, ne trebuie lexicon ca să putem înțelege ce se tipărește în românește, și când zic lexicon mă înșel: avem limba, gramatica, operele și lexiconul dlui E. ; avem limba, gramatica, operele și lexiconul dlui L. ; avem gramatica și limba dlui B. ; avem gramatica și operele dlui S. și alte multe limbi, toate sprijinite pe gramatici, opere și lexicoane...

Rătăcirea dlui Lamartine prin literatura română îmi aduce aminte de o producție care a făcut oarecare senzație în vreme: istoria unei călătorii prin sălbăticimile Ceahlăului. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fântână frumoasă, cu apă limpede ca cristalul, în care se jucau naiadele; care fântână o cheamă păstorii cu pietate, fântâna Lamartină. Noi, cu mai mare pietate încă, am călătorit pe urmele călătoriei și ne-am încredințat că autorul, plimbându-se pe Ceahlău, l-a prefăcut în Parnas, și că pe Martin, un urs vestit în munți, l-a luat drept dl Lamartine. Limba și pilda dlui I. R., fântâna lui Martin etc. nu sunt lucruri nici trainice, nici serioase. Una se cheamă o voinică iubire de faptele sale, cu o nemărginită dragoste pentru copiii sistemului ce a născut cu o ură creatoare; episodul lui Martin este o fantezie poetică, ce miroase de departe a mitologie.

Într-un ținut al Ardealului se ivi la 1848 o zi frumoasă pe un câmp întins, unde patruzeci mii de români stau să asculte, sub aripile unui steag în trei culori, cuvântul Inteligenției ardelene. Moldoveni și munteni, pribegi ai tulburărilor din Țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă câte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. Un popor întreg, de același port și aceeași limbă ca și a poporului nostru, sta măreț în lumina soarelui, și printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce acopereau piepturile tineretului de frunte ieșit din Blaj și din școalele Ardealului, tineret cu mare curaj și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate între surtuce și sucmane; frăție nu numai de sânge, dar frăție în trai și în obiceiuri, și în toate relațiile. Societatea în Principate, ca toate societățile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc și pe ierarhii; ardelenii, tolerați numai pe pământul ce-l ocupau până la 1848, și privind cu duioșie de peste munți la Țări, adică la Moldova și Valahia, alcătuiau numai o familie, și o familie patriarhală. Noi, moldovenii, treptați de întâmplările istoriei, mazili, neamuri, bresle, gloate, boieri și feciori de boieri, vițe prăpădite în întunericul descălecării, nu putem forma o familie patriarhală ca acea ardeleană de la 1848. Pribegii dar, înfățișătorii luptei în Principate, ai egalității drepturilor, iar nu a oamenilor, urmară cu ochii plini de mirare uimitoare frăția aceasta, și mai că, într-un minut de înfocare, ar fi dorit să nu se fi născut feciori de boieri.

În ziua aceea frumoasă un lucru însă lipsea pe câmpul Blajului... limba!... Inteligenții, frați și fii ai miilor de români adunați, de pe tribunele Câmpului Libertății, nu vorbeau românește, și vântul învietor al acelei zile mărețe purta pe deasupra capetelor o babilonie de cuvinte stropșite și smulse din latinește pe care bieții români nu le înțelegeau nicidecum, deși le primeau ca semne de mântuire zicând: "o fi, dar... așa o fi!"

Într-o sută sau două de inteligenți ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbați i-am auzit grăind românește cu românii, și aceștia, când îi ascultau vorbind, strigau: "așa! așa e!", iar nu "o fi... așa o fi!" Unul din acei doi zicea: "Ungurii vreu Unio!... Știți ce vrea să zică Unio? Vrea să zică că pân'acum ei ne-au încălecat pe păr și acum vreu să ne puie și șaua în spinare!" Al doilea striga: "Uitați-vă pe câmp, românilor! — Suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem și tari, că Dumnezeu e cu noi!" — Dintre acești doi români, care grăiau românește, ungurii l-au spânzurat pe unul, iar pe celălalt românii l-au numit cu fală împăratul munților.

Frații ardeleni se fălesc că au fost deșteptătorii României și restauratorii limbii; adevărat este că sistemele limbistice s-au născut în școalele latine din Ardeal; de acolo, peste munți, ca un puhoi, s-au revărsat în șesurile noastre și au dat mâna cu pedantismul moldo-român. Pedantismul moldo-român, mai mult superficial, a produs o literatură fără viață, expusă criticii, și care niciodată nu va câștiga dreptul de împământenire în sânul unui neam ce a improvizat minunatele balade (cântece bătrânești), culese și scoase la lumină de V. Alecsandri. Gramaticii ardeleni socotesc că scăparea și fericirea României stau numai în sistemele limbistice; de aceea ardelenii s-au osândit a se împărți desăvârșit în două nații: una, latinească, a doua, românească; de aceea nici o carte nu se tipărește în Ardeal care să poată fi citită și înțeleasă de toată românimea.

Priveliștea adunării de la Blaj, auzirea cuvintelor româno-latine ce s-au rostit pe Câmpul Libertății și citirea scrierii dlui A. Papiu (Istoria românilor din Dacia superioară) ne-au întemeiat în ideea că sistemele limbistice au amețit capetele multor români cu cap, încât aceștia par a nu mai ști nici scrie, nici grăi.

Istoria dlui Ilariu e personificația unui sistem; această istorie nu poate sluji de învățătură românilor, căci sistemul limbii îneacă sujetul. Dacă șefii nu vorbesc limba soldaților, dacă învățații și autorii nu scriu pentru popor, apoi de ce mai pierd vremea în vorbe și în scrieri neînțelese?

Nu zic nimica despre spiritul dușmănos al Istoriei românilor..., socot însă că e vremea ca să ne oprim pe această cale de partide; de mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni și mari din născare, și se vor acufunda iarăși în somnul lor adânc.

De mult caut a-mi da seamă de haosul limbistic din Ardeal, și nu izbutesc decât a mă pierde într-un haos de gândiri. Asemenea anomalie nu ar fi de mirare în Principate, unde treptarea poporului, întemeiată de îndelungată vreme, și împrejurările politice au putut aduce instituții și elemente felurite din toate părțile, unde educarea cu totul franceză, de treizeci ani încoace, a putut aduce în rătăcire forma și stilul scriitorilor, precum educația grecească a veacului trecut a lăsat urme vederate. Dar Ardealul nu ne poate da tălmăcirea istorică a rătăcirii sale, și este greu de înțeles cum o familie patriarhală, unită într-un singur gând, sentimentul nenorocirii sale, a ajuns la comedia limbistică de pe câmpul Blajului! Cu durere o mai spunem o dată, Blajul a fost o tribună unde multe din căpetenii păreau a se lupta mai mult pentru un sistem scolastic decât pentru drepturile neamului românesc.

Când și cum au răsărit sistemele?... Veacul al XVIII-lea a dat ardelenilor doi autori românești: Șincai și Petru Maior. Șincai, deși pe ici-cole se încearcă cu limba, însă, dedat cu cronicarii români, este român în limbă, în idei, până și în formă; cevași din măreața simplitate a cronicilor noastre se revarsă în Cronica românilor a sa.

Petru Maior, ce trece în opinia ardelenilor înaintea lui Șincai, deși încă român, dar se uită cu dragoste la limba latină și lucrează la deschiderea erei aste nouă care nu a produs nici o carte românească. Pildele vor arăta mai bine ceea ce vroim a spune decât cuvintele; iată cum scrie Miron Costin în Letopisețul Moldovei: "Începutul țărilor acestora și a neamului moldovenesc și muntenesc și în țările ungurești cu acest nume de români, până astăzi, de unde sunt veniți întru aceste părți de pământ, a scrie multă vreme la cumpănă au stătut cugetul nostru. Să încep osteneala aceasta după atâtea veacuri de la descălecatul țărilor dintâi, de la Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani preste mie trecute, se sparie gândul. A lăsa iarăși nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, este inimii durere."

"După multe solii ce trimisese Bogdan-vodă la craiul leșesc pentru soră-sa Elisafta, pre care o au cerșut, și văzând că nu vrea să i-o deie, au socotit că are vreme să-și răscumpere rușinea sa despre craiul leșesc cu sânge nevinovat, și au început a strânge oaste. Ce văzând craiul unguresc vrajba ce intrase între dânșii, și simțind că Bogdan-vodă face oaste asupra leșilor, au trimis sol pre Ștefan Teleki ca să-i poată împăca...".

Asta e limba moldovenească din al XVII-lea veac. Între limba aceasta și limba lui Petru Maior și a lui Șincai deosebirea este neînsemnată!

Urmașii lui Șincai și ai lui Petru Maior zic: "În contra lui Ștefan din Moldavia se persecută plan perfid din partea lui Albert și Vladislav; acela se prepara neîncetat sub pretext de a purcede în contra turcilor. Prefectul Transilvaniei, Dragfi, și comitele Timișoarei, Ioza, căpătară ordine de la Vladislav să steie parați spre a intra în părțile transalpine. Începutul anului R. 2250 (Hr. 1497), Albert provocă pre Ștefan să-și strângă oștile spre a lucra în comune în contra turcilor, ca să-și recapete Chilia și Cetatea Albă. Acesta se dechieră a fi parat la toate." Mai departe: "Sultanul, mulțemit cu deputăciunea ce adusese diverse daruri cu onoare, restitui darurile, promițând țărei pace și moldovenilor amiciție. În anul R. 2258 (Hr. 1505),Bogdan peți de la Alexandru, regele Poloniei, pre soră-sa Eliza de soție, însă muma-regină precum și prințipesa recuzară căsătoria, fiindcă Bogdan era lusc! dar regina nu mai trăi mult și muri . Atunci Bogdan, care știa că aceasta fuse cauza prințipală de i se recuzară mâna prințipesei, reînnoi pețiciunea în al doile, însă căpătând răspuns negativ, irrupse în Pocuția și ocupă cetățile."

Trei tomuri de asemene!!! Iată cum se scrie istoria, adică o carte de învățătură pentru cei lipsiți de învățătură, pentru cei ce au nevoie de a înțelege faptele strămoșilor! Cât pentru românii cei învățați avem încă ceva mai frumos:

"Definițiunea e substituțiunea certor desemnăciunii caracteristice în locul simplei denumiri a unui obiect sau a unui fapt.Attențiunea e actul prin care aplicăm cu voință și cu adăpărăciune una din facultățile noastre cele intelectuale spre un obiect determinat. Dacă aplicăciunea e internă, atunce vorbei attențiune se substituie vorba reflexiune. Attenciunea rezultă din o intervențiune energică a voinței în lucrarea inteligenței."

Ne-aducem aminte că un om cu spirit își cerceta pe un al său nepot, de curând sosit din străinătate: "Hei... fătul meu, spune-mi: învârtita cum se cheamă franțuzește?..." — "Învârtision", răspunse nepotul. Românește, învârtita se cheamă astăzi învârtăciune.

Petru Maior zice: "Cine vra să cerce începutul limbei românești îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbei latinești" . Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului; afundați în cărțile latine, colbul gimnaziilor le-a ascuns lumea; ei s-au uimit și s-au împietrit în fantastice teorii, s-au uitat la materialul zidirii în loc de a îmbrățișa armonia liniilor, au învățat limba într-o închipuire retrospectivă, în loc de a o învăța la izvorul ei adevărat, la școala trebilor, a nevoilor și a istoriei neamului. În Principate sistemele, în luptă cu lumina, cu mișcarea publică, cu grijile politice, cu critica, cu disprețuirea unor din scriitorii citiți, supuse a fi judecate pe teatru, s-au desfăcut și se desfac din zi în zi, rămânând din ele numai o înlesnire pentru împământenirea cuvintelor de lipsă. Adevăratul spirit al deșteptării românismului a avut și are cuibul său în Principate, unde elementele străine s-au ros și au slujit a ne întări. Generația trecută, deși legănată în îndoita înrâurire grecească și a literaturii franceze din al XVIII-lea veac, ne-a lăsat însă pagini frumoase românești; generația de față se luptă încă în haosul sistemelor, dar haosul va fi învins până în sfârșit. Afară de cărți grele de desertații și de argumente, Ardealul nu a dat româniei până acum o singură carte de închipuire și care să răzbată inimile.

De aceea socotim că literatura română se împarte astăzi în două școli: una ce își are cuibul în București unde se cultivă cu entuziasm toate sistemele, în orice țipăt discordant se sfârșesc, în iune, io, înt etc., al doilea, ce s-ar putea numi eclectică, are mai mulți partizani în Moldova; aceasta este școala celor ce doresc mai înainte de toate a scrie pentru români și românește, și a face o literatură numai din vițele noastre, iar nu din limba francezilor, a italienilor și a jargonului neînțeles din Ardeal.

Neputând crede că acest jargon va putea învinge vreodată vestita dreaptă judecată a românului, neputând crede că copiii românilor vor ajiunge a nu se înțelege cu părinții lor, neputând închipui că gramaticile vor fi mai tari decât veacurile, că sistemele vor putea dovedi natura, putem să nu ne îngrijim de a vedea întronarea unora din sistemele ardelene în școalele noastre. Va trece și ardelenismul, cum au trecut multe alte sisteme încâlcite, și va rămâne numai românismul! căci limbile care se înțeleg numai prin tipar sunt limbile moarte, și românii sunt încă plini de viață!

"Cine vrea să cerce începutul limbii românești îi este de lipsă mai înainte să aibă cunoscute întâmplările limbii latinești." Să fi înțeles pe Petru Maior, frații ardeleni nu ne da probele văzute mai sus și nu ne puneau în cumpănă a socoti că pedantismul și învățătura sunt sinonime cu studia serioasă a vechimii române, ci dimpotrivă. Acea studie este lipsă, cum a zis Petru Maior, decât, în împrumutarea ei, să luăm ceea ce este partea veacurilor; împrumutarea acea plămădită cu duhul epocii, cu schimbarea năravurilor, cu prefacerea credințelor, cu istoria și viețuirea, alcătuiește aceea ce francezii numesc... le jugement et le goűt; tocmai judecata dreaptă, simțul firesc și gustul au lipsit din început în scrierile române. Orbirea unora în sisteme și neînvățătura multora au aruncat și pe unii, și pe alții în frazeologie fără mărginire, fără alegere, cu care strică publicul. Moldo-românii aveau la început sau a urma tradițiilor pământești, sau a oțeli literatura în prefacerile politicești întâmplate la 1821; dar legislatorii Parnasului, ca să vorbim limbajul clasic, neînțelegând că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor; din nenorocire, au rătăcit cu ei o mulțime de tineret. Luat-ați seama la iarmaroace?... Puteți pune rămășag că din două rochii, una frumoasă, dar simplă, alta urâtă, dar stacojie, țărancele vor cumpăra aceea care bate la ochi. Asemene și legislatorii noștri au ales în iarmarocul literaturilor ce au socotit mai strălucitor.

Pentru noi, românii, studia antichității este o studie de neapărată nevoie; însă nu vrea să zică să luăm romanilor limba și literatura ca s-o schimonosim într-un jargon fără originalitate. În antichitatea romană stau arhivele noastre: arhiva nașterii instituțiilor fundamentale ale societății, și arhiva limbii... dar într-o măsură istorică. Să studiem, iar nu să prefacem, pentru că-i un lucru peste fire; lumea merge înainte și nu se poate întoarce; fiul nu poate fi tată sau frate părintelui său; de aceea trebuie să rămânem români, iar (nu) romani. Antichitatea romană merge pentru noi până la punctul acela care leagă lumea veche cu lumea nouă; o mai departe pășire se cheamă împresurare, și ar fi tocmai ca când am lega un om viu de un trup mort. Mai cu cale și mai logic ar fi dar, în dragostea noastră de latinism, să lepădăm limba română și să luăm limba latină, și prin urmare să schimbăm pantalonul și surtucul pe togă, să ne chemăm Cincinatus și Brutus, în loc de Costache și Dimitrache, și să cerem înapoi stăpânirea lumii de odinioară.

Răul n-ar fi fost mare dacă oamenilor cu sisteme limbistice le-ar fi plăcut a produce numai gramatici și sisteme; răul este că au scris multe și de toate după visurile gramaticale, și au deschis era literaturii cu patosul. De se mărginea în sintaxe, în ortografie, limba putea să scape la largul ei, să-și plămădească, după nevoie și sporul ideilor, cuvintele și vorbele, fără a trece prin patimile de față... Dar gramerianii, pe lângă fiecare sintaxă, au alăturat, cum s-a zis, producțiile lor și câte un lexicon de cuvinte ideale, care fac din limba de astăzi o amestecare foarte curioasă la auzire și mai curioasă la analiză. Cum sare peste un șanț toată turma când a sărit o oaie, asemene o turmă de copoi, aprinși de focul lui Apolon și însuflați de flacăra muzelor, s-au aruncat după producători spre aconchera (tot stil român) templul gloriei și a imortalității! Ne este milă de cititori, altminterea am încărca câteva coale de cuvinte culese în potopul cuvintelor străine ce îneacă literatura, cuvinte care n-au nici noimă, nici rudire cu ideea care autorii vor să deie la lumină. Mulți din scriitorii de astăzi, autori sau poeți, și-au pus gloria nu a traduce o idee oarecare într-o limbă înțelegătoare, ci a înăduși, a speria și a câștiga mirarea păcătoșilor români cu cuvinte cât mai strălucite și mai sturlubatice.

Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și șonțită , fără noimă, fără cap și rădăcină; îi iert și-i putem jeli, căci strădania lor, talentul, pentru cei care ar fi putut avea talent, se acufundă de pe acum în uitare... Puține file, puține linii și puține glorii contemporane vor rămâne. Cei mai nenorociți se vor ascunde în colbul bibliotecilor, și din când în când vreun anticar sau vreun bibliofil va da la iveală, peste vro 50 de ani, câte o filă ca o hinezărie; dar pe grameriani nu-i iert; sistemele lor toate au început cu vânarea cuvintelor străine și au ajuns a pune alte cuvinte străine în loc, sub cuvânt că limba română, fiind izvorâtă din cea latină, este de nevoie ca cuvintele să fie latine. Judecata pare a fi dreaptă la întâia vedere, însă îi mai mult o părere decât un adevăr. Dac-ar fi ca limbile să urmeze după acest princip, apoi, cum am zis dinioare, să ne întoarcem la limba mamă; toate limbile din lume, vechi sau nouă, se cobor dintr-o singură limbă primitivă. Sau filologii români nu cred Bibliei și științei filologice, care au străbătut și strecurat toate limbile globului, sau, în ipoteza rezonementului dumilor-sale, ar trebui ca lumea întreagă să aibă numai o limbă și feluritele limbi ale Europei, Asiei etc. să se înece, din purism în purism, în limba primordială a omenirii.

Limba grecească, limba latină, limba germană se rudesc; cum să tălmăcim aceasta? Împrumutările ce-și fac limbile nu pot alcătui o rudire așa de aproape; suntem siliți dar a crede că au un împreun izvor; însă cum se face că limba latină nu seamănă cu limba germană? și cum se face că un grec nu înțelege pe un german sau pe un latin?... Istoria ne-o tălmăcește.

Când sosi ziua în care familia omenească înmulțită se împrăștie prin lumea pustie, acea familie s-a desfăcut în ramuri, care ramuri apucară, după nevoie, la apus, la răsărit, în dreapta și în stânga,cu turmele și cu limba lor. Acele ramuri, ajungând la locuri de hrană îndemânatice, câmpii, munți, codri, ape, s-au așezat și, cu vremea, s-au prefăcut din familie în neamuri, și din neamuri în noroade. După întâmplările viețuirii pacinice sau tulburate, după înlesnirile hranei, după condițiile topografice, noroadele și-au mărit nevoile, și-au oprit gândurile și au dezvoltat limba lor mărginită în ziua împrăștierii.

În climele frumoase, ca a Greciei și a Italiei, limbile se îndulcesc, se modifică și cresc odată cu activitatea. Tot acea influență din afară a climei și a hranei dete măsura și gradul civilizației, care consacră statornicia și prefacerea limbilor de acum înființate. În Asia, leagănul omenirii, se naște civilizația, adică: ocârmuirea politică, limba, religia, artele și științele; din Asia, civilizația se revarsă în Egipet, și Egipetul prin colonii o trimite Europei. Grecii și latinii dezbracă acea civilizație din fășurile copilăriei, o prefac după spiritul lor, și așa omenirea, legănată de un șir de împrumutări prefăcute după locuri și epoci, constituiază unitatea ei și moștenirea propășirii. Ceea ce înțelegerea dreaptă a istoriei ne spune despre despicarea întâi a familiei omenești și nașterea limbilor vechi urmează a ne lumina asupra limbilor din ziua de astăzi. Studia istoriei neamului român ne va spune de unde vine limba noastră și ce trebuia să fie după logică acea limbă; și așa numai vom rămâne în înțelesul cuvintelor lui Petru Maior.

Să ne oprim puțin în calea grunzuroasă a limbii, simțind nevoia de a tăia deocamdată șirul ideilor din urmă, pentru a ne uita la uriașii care clădesc temelia ei. Când în România literară ce au luat drept steag "limba înțeleasă de la Tisa la țărmurile mării", a picat cuvântul de pedant, mulți s-au întristat de războinica amenințare, mulți nu au înțeles cuvântul, iar mulți au gândit sau gândesc la răzbunare. Vremile însă de răzbunare au trecut; este nevoie de a întemeia critica și de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor. De douăzeci ani încoace, de la zilele de când strigam cu toții: "Scrieți, scrieți, bine sau rău, dar scrieți", de pe când românii, însetați de cărți, priveau o carte ca jidovii mana în pustietate și, în bucuria lor, primeau bunul și răul fără osebire, cărțile au plouat, scriitorii au răsărit ca ciupercile, și scrierea care începuse cu limba românească, s-a prefăcut în meserie, intrată în concurs cu toate meseriile hrănitoare ale vieții, precupind astăzi o limbă străină. Pe atuncea critica putea fi o personalitate; acum critica e dritul obștesc de a adeveri bunătatea mărfii.

Nu de astăzi a simțit neamul român alunecarea limbii din matca ei; de pe la 1834, urechile pedantismului se arată cu vânarea cuvintelor. Un om ce scrie frumos românește în proză și în versuri, adăpat în inspirațiile sale de izvoarele și obiceiurile limbii, deși deprins cu învățătura și cunoștința literaturilor și a limbilor străine, înseamnă primejdia într-o scrisoare ce va rămânea nemuritoare. Acest om, logofătul Conachi, are neologisme, dar hultuite[2] pe tulpină românească sau, cum zice singur el, "pe teapa noastră".

Să tălmăcim dar ce înțelegem prin pedantism, căci ar fi o mare durere ca românul să-și închipuiască că pedantismul și învățătura, știința și erudiția sunt totuna. Pedantismul pentru noi nu este nici gramaticile ce ar da reguli de ortografie și de țesătură, nu este nici lexicoanele ce ar fi arhiva limbii, pedantismul nu este nici silința de a îmbogăți limba cu cuvinte nouă de lipsă, căci am zis din început că idei, vremi și nevoi nouă cer și gânduri, și cuvinte nouă; pedantismul nu este nici crederea că limba trebuie a rămânea în limba cronicarilor limbă epică, ce își dă mâna cu limba cântecelor populare. Știm că veacurile prefac limbile din epice în sintetice, din povestitoare în învățătoare, precum anii prefac copilul nebunatic în omul cu mintea coaptă; dar nici omul, nici limbile nu cresc într-o zi și nu-și pot schimba firea, fără a pieri sau a nu mai fi. Pedantismul este vroința de a statornici prin logică gramaticală, cursă din regulile gramaticii latine, tâlcuirea și forma cuvintelor vechi și nouă; pedantismul este de a lega limba noastră de modul declinațiilor unei limbi străine de noi prin țesătura și regulile ei; sunetul și forma, până și noima, adică sufletul cuvintelor, este dreptul scriitorilor și al neamului, marele plămăditor de limbi și de cuvinte, iar nu a gramaticilor, ce sunt numai arhiviști.

Prin pedantism, și pedantism antiromân, înțelegem iarăși cercarea de a împărți neamul în două limbi, când dimpotrivă încercările ar trebui ținute la înrudirea limbii obștești. Este serios de a rosti oare că nu se poate scrie în limba țăranilor și a întreba dacă Schiller și Pascal etc., etc. au scris în limba populară? Și Schiller și Pascal au scris în limba populară, însă limba lucrată, înmulțită, îmblânzită, întinsă și întrebuințată de o mie de scriitori ce au fost înaintea lui Schiller și Pascal, încât niciodată germanul sau francezul nu ș-au pierdut mintea din ochi; neînțelegerea între țărani și Schiller este numai în știință și neștiință, în idei, iar nu în cuvinte; căci nici la francezi, nici la nemți, gramaticii nu au întemeiat gramaticile lor pe gramaticile străine, nici s-au îngrijit mult din ce declinație le vin cuvintele și ce ascuțire cer acele cuvinte; toate idiomele, toate dialectele germane, celtice, latine, care cu vremea s-au amestecat și înrudit și au concurat a forma limba francezilor, au introdus câte un cuvânt, câte o zicătoare; urechea obștească a prefăcut cuvântul latin după auzul nou, a sucit fără regulă hotărâtă cuvântul celtic sau german și așa, cu veacurile și cu cărțile, s-a format limba de astăzi, limba diplomatică, cum ziceau ungurii în 1848. Pentru noi, dovezile istorice ne îndeamnă a crede că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spițele noastre s-au rezumat de una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări,iar nu a schimba, de a ne uni în limbă, ca și în gând, iar nu de a ne deosebi, a adăugi, iar nu a lepăda.

Ce înțelegem prin limba poporală?... Doară luăm de limbă oarecare alterații ale cuvintelor întrebuințate, dar conjugația, articolul și țesătura țăranului în cât se osebește de a sapientului?... Simplicitatea țesăturii române putea să ne deie nădejdea că osebirea între limba scrisă și limba zilnică nu ar fi fost niciodată mare. Din nimică Dumnezeu a zidit lumea; cu cevași, gramaticii români au ajuns la haos, călărind pe gramaticile latine. Credem că astăzi, pentru a scrie românește, nu trebuie gramatici, trebuie râvnă, idei și judecata dreaptă a lucrurilor; după înmulțirea avuției, gramatianii vor veni și vor zice: cutare a scris frumos, bine, după rândul limbii și firea neamului, și vor zidi gramaticile române, iar nu latine. Fost-au, mă rog, oameni vrednici ai românimii, Ureche, Costineștii, Klein, Șincai, mitropolitul Dosoftei, Petru Maior etc., etc.? În ce limbă scriau?... În limba poporului? — Ni se pare că este greșeală; toți aceștia au scris în limba obștească; de aceea și sunt mari, nemuritori și vrednici, pentru că toți îi înțeleg, mici și mari, neștiutori și învățați. Ceea ce pedantismul numește limba populară e numai o rea deprindere, o osebire mică de ținuturi și de laturi, dar nu e limba cea obștească, ce se scrie și se aude pretutindene unde sunt români: limba aceasta în care se contopesc toate idiotismele nu se preface cu sisteme latinești. "Conștiința fiecăruia zice dl Victor Cousin prenăscută și aruncată în neamul omenesc întreg, se cheamă judecată (le bon sens); judecata dreaptă este care a făcut, care susține și care mlădește limbile, credințele firești de-a pururea stătătoare, societatea și așezămintele fundamentale. Nu gramaticii au iscodit limbile, nici legislatorii societățile, nici filozofii credințele fundamentale. Cine a făcut aceste toate? Nu este nimene, și este lumea întreagă, duhul omenirii."

Pe lângă pedantismul sistemelor, care se îndeletnicesc a propune până și copiilor din fașe, în loc de idei, probleme limbistice ca: Inonorificabilitudinaționalitate, probleme ce aduc aminte, nevroind, de Rabelais și de Moličre, mai înțelegem încă prin pedantism țipătul de aristocrație și de rusolatrie aruncat asupra celor ce doresc înfrumusețarea, înavuțirea limbii, după firea ce i-a dat o plămădeală de una mie de ani; aceștia dar resping schimbările scolastice; fiecare parte a României astăzi a înfiat o limbă păsărească, înțeleasă numai de adepți. Prefața celei întâi Psaltire tipărite în limba românească zice: "Cine grăiește în limbi străine numai pre sine se întrămează, nu pre adunare, unde pre el nime nu-l înțelege, iar nouă ni se cade toate să le facem spre întrămarea adunărei", din inimă poftim pe ardeleni să priceapă limba Bibliotecii literare, ce se tipărește în București; poftim pe ardeleni și pe munteni a se dumeri în oda dlui S. , un moldovan (nr. 14 din Foaia pentru munte), precum dorim moldovenilor înțelegerea odei seculare, la încheierea secolului (pleonasm) gimnaziului din Blaj, numărul 8 , tot din această foaie. Cred că mulți ardeleni, și vorbim de cei îmbătrâniți în cărți latine, de cei ce au întrebuințat, pentru a învăța limba mamei, trudă și vreme, ce nu întrebuințează alții pentru a învăța limbile moarte sau străine, vor fi stând în uimire. Aceste trei pilde vii nu sunt trei limbi? Și care din ele e româna?... Dintre oda dlui S., moldovanul, și oda seculară, noi alegem altă limbă din Ardeal, la care răspund toate glasurile.

"Stilul e omul", a zis Buffon , acel mare bărbat al Franței. "Stilul românului este însuși românul, putem și trebuie să zicem asta fiecare dintre noi. Tocmai așa se mai zice cu tot dreptul: limba este națiunea, și prin urmare limba română este națiunea română. Acum vine străinul și ne întreabă care și unde este națiunea voastră? Noi, până să-i deschidem tablele istoriei noastre, luăm amână mai cu înlesnire o gramatică, un vocabular și-i răspundem: vezi, aceasta e limba, aceasta e națiunea noastră. Acum străinul merge mai departe, se amestecă printre popor, ascultă sunetul limbii; el vine și pe la cetăți; ascultă asemene, poate fi că le și învață. Ferice de noi dacă, în primirea acestor vizite ale străinului, limba din cartea ce i-o dedeserăm noi amână nu i se va părea ca un alt dialect, diferit mai preste tot de dialectul cel viu; norocul nostru, dacă pe la cetăți nu va afla o limbă ca următoarea: astăzi m-am vorgestellt la domnu Vorsteher , sunt neugierig să știu ce Bescheid voi căpăta pe Ge- such -ul meu. Am un Brennerei cu Dampf , l-aș vinde, dacă mi-ar veni un Kundschafft bun. Sau ca următoarea, cunoscută încă și în forma de anecdotă: — Mă, nu lăsa sertașul tău în chertiulu meu, că voi lăsa feissa și i-oi tăia laba; sau și ca aceasta: — Despre cele ce-mi istoricești, m-am pleroforisit pe deplin, dar să-ți spun drept, că am parapon pe mata pentru calabalâcul ce mi-ai pricinuit.

Însă tot asemenea de compătimit sunt și acei latini toți, care limba românească ș-o cunosc numai din locul nașterii lor, și aceea încă abia învățată de la părinți și până în vârsta de 9-10 ani, de când fuseră duși între străini; casta acestor literatori, filologi, gramatici și ce mai știu eu cum să le mai zicem, aflu un metod de minune înlesnitor de a înavuți limba, nu a națiunii, ci aceea ce și-au făurit-o ei. Aceștia adică, în loc de a-și pune cea mai puțină osteneală ca să-și învețe dânșii deplin limba națională, pentru ca apoi să împrumute de la antica latină numai atâtea cuvinte câte ne sunt de neapărată trebuință, întocmai ca și la celelalte limbi romanice, depradă și despoie dicsionariul latin cu atâta lăcomie, ca și cum s-ar teme că va veni un tiran oarecare și va decreta dintr-o dată totala stârpire a limbii latine cu toți clasicii și neclasicii ei. Atâta nu e destul și dumnealor mi-ți introduc miile de latinisme îmbrăcate, încălțate întocmai așa precum fuseseră aceleși îmbrăcate pe timpurile cele din urmă ale republicii și sub primii cesari. De aici apoi rezultă o limbă aristocratică atât de comică, încât e peste putință să nu o asemeni cu bădăranul boierit al lui Moličre. Așa, limba aristocratică e ceea ce ni s-a imputat nu o dată, zicându-se, adică, cum că românii cărturari ar fi pornit pe calea de a schimosi limba poporului și a o preface până și în formele ei, pentru ca așa să-și facă o limbă pe care să o înțeleagă numai ei între ei etc., etc."

Acesta este pedantismul antiromân; acesta este pedantismul de care prorocește Psaltirea. Oamenii de talent și de viitor, de judecată și de gust nu pică în asemene copilării și le ceartă. Nu numai broaștele Bahluiului au ridicat glasul, nu numai prorocii ieșenilor au cuvântat, ce și Vulturul ardelenesc își scutură aripa.

Adevărat, când chestiile școalelor au îngrijat pe moldo-români, preocupația politică i-a îndemnat la cercetarea limbilor neolatine și la limba latină. Ca toate revoluțiile în lucrurile sau ideile românești, goana cuvintelor ce se păreau străine începu cu furie; erudiția, mai mult patriotică decât socotită, a răspândit războiul și curățirea limbii, dar nimene nu gândea la schimbarea ei; știau învățații români că filologia este numai o știință de iubire, o ochire vie de înfrățirea popoarelor, o dovadă de înrudirea neamurilor și a veacurilor, învățătura prefăcăturilor și împrăștierea limbilor, a credințelor și a instituțiilor firești, pururea stătătoare, de care vorbește dl Cousin. Alterațiile unei limbi, născătoare de limbă nouă, nu purced din o sistimă hotărâtă, încât să se poată aplica reguli radicale. Capricul, împrejurările vieții unui popor nasc limbile și cuvintele; cu precizie matematicească nu se îngrădește limba și inima. Logica, dar o logică greșită, a oarecare idei bune a adus pe români în urmă la consecințele de astăzi:

"Mare slujbă ar face literaturii noastre cel care ne-ar da un articol cuprinzător de numele traducătorului fiecărei cărți bisericești. Cei mai mulți dintr-înșii, îndrăznesc a zice, au fost moldavi și ungureni, care ne-au creat o limbă pe o scară așa de mare, după cum se vedea în paralelismul între limba română și italiană, și ne-au legiuit niște tipi, de la care, din nenorocire, în ziua de astăzi se depărtează mulți din frații noștri de dincolo de Carpați, întrebuințând ungurisme, germanisme și latinisme în fraze și perioade. Numele acestor nemuritori traducători ar ațâța iubirea de sine, ambiția și slava fiecărei provincii române și ar face pe mulți din scriitori a se rușina să nu amploieze și să-și degenereze limba. Nu este aici vorba ca fiecare să-și scrie dialectul său. Un dialect avem toți, și aceia au scris bine românește câți au cercetat limba în natura ei. Noi avem scriitori moldavi, și au fost și sunt dragi în toate provinciile române; scriitori ungureni, și au fost și sunt primiți și plăcuți peste tot locul unde se vorbește limba noastră; scriitori munteni, și au avut aceeași plăcută soartă, pentru că au înțeles și au cunoscut limba, fără de a o împestrița cu străinismele împrumutate, sau de la noroadele cu care am avut a face, sau din cărțile ce am citit. Idiomele deosebite ce vedem în cărțile cele mai nouă nu sunt atât idiome provinciale, cât împestrițături de străinisme, sau dovezi de neprindere încă a scrie curat limba românului."

Autorul cuvintelor acestora este acel autor, cu dreptul vestit, care a scris despre învățătură la înființarea școalelor din Valahia, și a găsit în limba românului destule bogății pentru a putea tălmăci idei nalte și filozofice. Din nenorocire, deducțiile greșite ale unor analoghii au alunecat, prin scânteierea patriotismului, talentul și inima vrednicilor oameni, din care unul este autorul acesta. Ne place în treacăt a mărturisi că, dacă limba scriitorului a alunecat pe urmele unei idei, omul însă nu și-a cruțat nici ostenelile, nici viața, nu pentru limbă, dar, ce este mai bine, pentru neam.

VIII

[modifică]

Să trecem cu vederea acum schimbarea iute a literelor; în această schimbare, care negreșit va aduce prefacere serioasă în ortografie, am uitat noi, dascălii, deprinși cu literaturile străine, că ucenicii noștri, adică milioanele de români, îmbătrânise cu az... buche... ș.c.l., și prin urmare radicala schimbare bucureșteană și mai cu seamă cea ardeleană are un miros de străinătate și o grea înțelegere, ce resping răbdarea celor mulți cititori. Dacă literele chirilice sunt pecetea slavonismului, să nu uităm însă că instituțiile întemeiate pe obiceiuri vechi se înlocuiesc temeinic numai cu răbdare și vreme: idei și învățătură trebuie românului mai cu dorință decât buchea și cuvântul.

Cât despre limbă, pentru autoritate morală, să ne mai întoarcem și să ne sprijinim încă o dată pe Petru Maior, autoritate ce trebuie a plăcea fraților de peste Carpați. Petru Maior, știutor de gramatică ca nici unul dintre noi, nu numai a scris în limba obștească a lui Klein, a lui Șincai, a cronicarilor, a traducătorilor bisericești cu deosebire că fraza și perioadele lui sunt mai grele la citit nu numai că (nu) și-au redus scrierile la strâmtele reguli gramaticale, dar, cu toate aplecările sale către latini, de care este hrănit, cu toată îndrăzneala sa în întrebuințarea și introducerea cuvintelor nouă, nu a gândit la fel a îmbrăca limba română în haine latine, a tipi slobodul umblet și armonia limbii pe vro sistemă, nu a gândit a înregimenta cuvintele, cum se înregimentează batalioanele, după declinații și arme. Suindu-se cu cercetările lui până la principul lucrurilor, Petru Maior ne spune că limba latină corectă (să învățăm și să înțelegem bine cuvântul corect) vine din limba latinească ce s-avorbit pururea în Italia; că limba română curge nu din latina corectă, ci dirept din cea latinească a obștei. Pe acest principiu istoric, Petru Maior ne îndeamnă a fi cu luare-aminte în lepădarea cuvintelor, căci sunt cuvinte ce nu se află nici în limba latină corectă, nici în dialectele italice, nici în limbile gotice și slavone, și sunt totuși ale noastre (vezi fața 306-309 în Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812). Dar această comoară a limbii, înlăturată din nesocotința legislatorilor noi — comoară care dovedește putere ziditoare în sufletul neamului și menire de a trăi de viața sa însuși — nu este de ajuns pentru a întemeia despărțirea noastră de latini: între limba noastră și limba lui Ciceron este țesătura ce ne leagă de limba obștească italienească, precum sunt legate și celelalte limbi surori de astăzi. Știința gramaticală îndatorea pe românii învățați a-și ocârmui scrierile și, prin urmare, a lucra la edificarea codului viitor al gramaticii române; dar de la știința gramaticală la aplicarea unei gramatici speciale latine la o limbă alta, este o meșteșugie ghibace, de care ne putem cu dreptul mira. Părintele Petru, cum îl cheamă cu dreptul românii, era om cu multă judecată, deși de mare învățătură, își iubea prea mult neamul ca să-și schimbe limba; căci el zicea că "limba e neamul", și mai zicea încă cu dovezi că românii nu sunt pogorâtorii limbii lui Ciceron; latina și româneasca sunt două pâraie ce se nasc dintr-un singur izvor, dar nu seamănă una cu alta. Ne măgulim a crede că părintele Petru nu gândea la concluziile ucenicilor săi și la silnicia ce ne va face limba latină corectă. Pentru noi concluzia ar fi aceasta: limba latină corectă e înfrumusețarea și regulamentarea limbii latinești a obștii; limba românească corectă trebuie a fi regulamentarea și înfrumusețarea limbii românești a obștii limba ce se suge cu lapte de la mamă -adică codul ortografiei și al sintaxei, al prozodiei și al vorbei. "Cuvântul este al domnului, sau al conștiinței neamului întreg", zice curat dl Cousin, care, pare-ni-se, este tot într-un gând cu Petru Maior. Nicăiurea Petru Maior nu impune sisteme de cuvinte, ci din contra le aduce când în ție ca moldovenii, când în înt, după placul urechii, când le lasă în forma primitivă la înmulțit sau la singuratic, fără îngrijire de declinațiile de unde vin. Astfel de împrumuturi sunt legiuite și înavuțitoare, nu îndărăptnicesc nici auzul, nici mintea; sistemele ce s-au iscat ne aduc limbi nouă, în loc de a rodi pe a noastră. Rugăm pe frații noștri din oricare lature a prociti cu minte umilită Istoria pentru începutul românilor: nu stă în acea disertație elementele filozofiei limbistice din zilele noastre? Unde e nălucirea înșelătoare?... În Ardeal, ce din zi în zi se desparte de familia românească prin limbă, cum e despărțit prin istorie? Sau în Valahia și Moldova, unde sunt multe capricii limbistice nejudecate, dar unde încailea gândul, ținta și șirul scriitorilor este de a rămânea în elementele române, pentru că aceste elemente sunt carnea și sângele, trecutul și viitorul neamului. Critica dar e o faptă română astăzi și de nevoie; când pâraiele se îmflu de apele glodoase ale ploilor de toamnă și amenință cu înecare casele de pe malul lor, gospodarii își numără odoarele, le strâng și strigă de la un mal la altul sosirea primejdiei. Poate că în treacăt critica vatămă vro iubire de sine mai tare decât dreapta judecată; dar cine scrie, cine se pune în fruntea națiilor, cu adevărată sau închipuită misie, acela se face proprietatea publicului; mișcarea, sufletul lui, toate sunt ale discuției; pentru acela ființa i se șterge; din om rămâne numai numele. Cum să critici sistemele de limbă, bunăoară, dacă nu vei arăta care gramatici au făcut întunericul? Cum vei însemna gramatica, dacă nu vei numi făptuitorul ei? Cum vei deștepta citirea, dacă nu-i spune autorul cărții? — căci numele în literatură și în funcții sunt titlurile ce ațâță recunoștința, iubirea sau dezgustul și disprețul publicului. Multe lucruri și multe cuvinte sunt încă în lume ce românii nu înțeleg: porneala limbii și noima criticii sunt două din aceste lucruri încă neînțelese.

Ar fi de prisos a stărui în contradicția ce înfățișează sistemele limbistice cu firea limbii și a neamului; să ne mărginim a spune că, în orice parte a României, autorii, de proză sau de versuri, citiți, iubiți sunt aceia care au rămas mai aproape de noima națională; e de prisos a spune numele știute; dar să facem și partea Ardealului în aceste nume, între acești oameni.

Deși sistemele radicale au luat născare în Ardeal, totuși are și Ardealul feciori zdraveni, ce-și pot da mâna cu noi împotriva pedantismului. Am reprodus în cugetările aceste jumătate numai a articolului Puține arătări pentru latinirea limbii noastre. Iată cum urmează dl uițiraB[3] , rară, de nu singură, excepție a Ardealului... "Vezi, în contra acestei clase de literați citise și dl Țipar în anul 1838, cunoscutele versuréle:

Dracul negru s-a văzut
Pui de rață potcovit,
Ciocârlie cu rochie,
Șoarece cu pălărie.

Așa pentru noi, cărturari de a doua, a treia și a patra clasă, nu ne sfiim, întru groasa noastră neștiință, a grămădi pe această vergură[4] frumoasă și blândă, cu orice trențe și petice antice, mai nouă, moderne, mai în scurt pe toată plasa, fără ca lenea să ne lase a ne deschide ochii a cerceta cu de-amănuntul cu care costum ar sta mai bine fecioarei noastre în veacul al XIX-lea, ce croială (formele) cere statura ei.

Unii ne punem toată osteneala ca să scăpăm de sclavia slavonismelor. Ce facem însă? În loc să alungăm numai pe slavonismul care ne stă în capul mesei, precum zice dl Eliad, ne apucăm și smulgem o grămadă de pene cu trebuință, fără trebuință, până lăsăm pasărea golană, pentru ca să o clanțâie toate celelalte. Ba nu o lăsăm, ci curând o coperim cu toate peticele rămase din toga consulară a lui Cicerone, care, dacă ar învia și ar vedea ce batjocură facem atât limbii sale celei mai aristocratice decât toate limbile pământului cât și nevinovatei strănepoate, nu mă îndoiesc că nu ne-ar bate cu vergele, iar un Horațiu ne-ar saluta cu un "imitatores servum Pecus"[5].

Nicăiurea și niciodată comoditatea și lenea noastră, a cărturarilor români, nu se dă mai pe față decât când noi ne formăm dreptul absolut de a pune mâna pe toată limba latină și a o face de servitoare prea plecată la a noastră. Însă nici este mijloc mai sigur de a ne vădi în ochii străinilor sărăcia limbii noastre, decât când, lenevindu-ne a-i aduna toată avuția ei la un loc din toate țările locuite de români, răpim fără sfială de acolo de unde aflăm mai îndemână.

Nu încape îndoială, noi suntem și am fost siliți a împrumuta o parte oareșicare de termeni de la limba latină, nu avem însă dreptul de a lua mai mult decât numai pe cât ne lipsiră până acum cutare idei, pentru care nu găsim nicidecum cuvinte în limba românească, cu atât mai puțin ne este iertat a trage dunga peste 1700 ani, a nu ști schimbările prin care a trecut limba noastră, a nu respecta prezintele ei, auzul, eufonia, mai în scurt, legile gramatice și estetice care s-au învăscut în limbă.

Eu neg că limba noastră ar fi săracă; limba nu ne e mai săracă decât alte însorătoare; suntem însă noi înșine săraci de dânsa, o mai și sărăcim cu capriciul nostru".

Dl uițiraB deneagă sărăcia limbii în acest articol ce ne-a câștigat inima și deschide toate orizoantele întunecate de gramaticile a feluri de autori și de sisteme. D-lui, în acest articol, care numai în înfățișarea sa străină de ortografie ne aduce aminte de Ardeal, deneagă dreptul de a despoia limba latină; iar noi, care mărturisim că făptuitorii feluritelor gramatici sunt toți absoluți, ba încă și filozofi absoluți, noi denegăm că vreodată românia va putea urma pe căile criticate de dl uițiraB, pe căile alese de unanimitatea concetățenilor săi. Avem convicția dureroasă că Ardealul pe mult timp încă nu este menit a prinde loc în mica literatură românească, de nu va părăsi sistemele cu care o înădușă acum pedantismul latin.

În istoria limbii franceze, doi oameni ar putea să ne slujească românilor de povățuire și de comparație vie a luptei între neogalimatio-latini și cei ce cred că nici istoria neamului, nici radicalismul, nici judecata dreaptă nu ne poate îndemna a strămuta temelia limbii ce s-a născut cu neamul. Argumente latinești nu dovedesc nimica în contra rezonului românesc. Exponere, Expositio, Expositionis nu dovedesc că românii care au spunere sunt datori a zice spusăciune mai bine decât expoziție, sau expoziție decât expoziciune; dovedesc numai o eufonie ce este mai presus decât urechile gramaticale, o eufonie aplicată de cel întâi moldo-român la cuvinte luate din limbi străine, eufonie sfințită prin scrieri ce au un veac de trai; trebuie a fi un ce mai sus decât regulile, în acel instinct de ție, decât logica ablativului sau a altui mod.

Acești doi oameni vestiți prin cercările lor, unul cu idei, cu foc, inimă și talent, al doilea cu judecata dreaptă numai și conștiința naturii limbii sunt Ronsard și Malherbe. Nici unul, nici altul nu au iscodit sisteme, nici unul nu a creat gramatici, dar amândoi au întrebuințat materia ce aveau sub mână după ideea ce-i împingea; publicul și posteritatea au mers nu după teorii fantastice, deși sprijinite de talent, dar au mers după cela care răspundea la conștiința întregului neam.

Românii încă nu au luat bine seama ce au vrut să zică când au vestit și descoperit că Ardealul în veacul trecut a restaurat limba; propovăduirea aceasta nevoiește o răspicare și o tălmăcire. Cine zice restaurat, nu zice creat; restaurat se înțelege a se întocmi un lucru ce a fost sau a se întoarce la principiile nemuritoare. Care oare erau principiile nemuritoare ale românilor amenințate de pieire, care au trezit pe ardeleni? Era limba românească ce din zi în zi grecismul și slavonismul o înfășurau în prejitoarea morții; grecismul și slavonismul mâncau limba cronicarilor, limba română pretutindene, limba iubită a lui Klein, a lui Șincai și a lui Petru Maior. Dacă Ardealul urma a fi moderatorul neologismului nou, cum a început cu veacul, dacă combătea aplecările către străinism oridincotro veneau, fără a introduce alt străinism și încă un străinism radical, Ardealul merita de a fi capul limbii, areopagul literaturii; dacă Ardealul ar fi avut viață și mișcare în lume, va putea încă să împună și o limbă. Gândim însă că limba acolo își are temelia unde a trăit mai slobod neamul, unde limba a prins rădăcini în legi, în instituții, în istorie, în monumentele scrise, în mișcarea zilnică, în suflarea obștească, în obiceiurile sale și a ajuns a produce măcar comedioare. Să îndreptăm dar propovăduirea și să spunem adevărul ce-l avem toți în minte că Principatele au scăpat românia. Când restaurația începu, adică reacția în contra rătăcirilor străine, nemuritorii ardeleni, ce deschid restaurația, aveau ochii nu la turma năcăjită de sași, de unguri și de sârbi, dar la cei români de la poalele Carpaților ce sta în picioare cu steagul și sabia româniei în mână; acei români care au făcut tradiția românească, revendicată de veacul al XVIII-lea și au prelungit-o până în zilele noastre, dând vreme și ardelenilor a se trezi, a se cunoaște și a aduce sprijinul lor frățesc. Propovăduirea restaurației acestii a ademenit multă tinerime a crede că românia începe cu gramaticile, de care s-a vorbit, fără a se pătrunde de istorie cu mai multă fierbințeală decât cumpănă; elevi ce cunosc numai slova școalei cearcă a îndemna pe români a uita limba cea de 1700 ani. Un jurnal cu titlul frumos în nr. 22 publică, sub cuvânt de limbă, un panegeric al sistemelor limbistice. Jurnalul acesta e prea dedat cu politica ca să se poată serios ocupa de speculații filozofice și limbistice. Dar putem spune cititorilor Patriei că cine zice sistemă zice presupunere, nu temei; toate sistemele își așază o idee bună sau rea de la care pornesc, dar nu sunt adevăruri necontestate. Nu denumirea de reacționari poate mâhni pe român, dar greșelile ce împestrițează acel panegeric. Una, greșeala este că începe neamul cu școalele Ardealului, și nu cu școala limbii hrisoavelor, limba publică, cu școala limbii cântecelor populare, limba inimii neamului, cu școala limbii traducătorilor cărților bisericești, limba credinței, cu școala limbii cronicarilor, limba istoriei, care școale își dau mâna din veac în veac, până la școala ardelenească de astăzi, ce nu seamănă nici cu una și nu se leagă în nimică cu tradițiile scrise și orale. Al doilea, greșeala este de a propovădui că limbile se reformează, când dimpotrivă limbile se formează zi pe zi. A treia pată este acrimonia către "nenorociții hrăniți cu literaturi străine ce nu sunt nici buni străini, nici buni români". Cunoaștem însă o epocă, unde mai că românii găsiseră forma cea mai bună a limbii, o epocă în care inteligența pretutindene era deșteptată, în care din toate părțile și într-o unire de glas, de spor, și de țel, acel al naționalității, se da la lumină numeroase jurnale și publicații, în care au ieșit la iveală colecții istorice ca Letopisițele, s-au adunat cântecele poporale etc., etc. Această epocă a fost pe la 1840; și acei ce erau în capul acestei mișcări intelectuale erau tocmai de acei români, rătăciți de străini, precum îi califică neofitul din Patria! În literatura adevărată nu se zice: scrieți, ca să învățăm și noi cum se scrie, dar fiecare scrie, și critica alege. Ar fi fost mare nenorocire pentru români să se fi înădușit toate inimile în cărțile latinești; ar fi crezut toți românii că românia începe cu școalele din Blaj, cum zice tânărul neofit, și în loc de o înmulțire de idei, de o deșteptare a duhului, am avea o ochire mărginită, un duh micșorat și o înmulțire de pedanți. De la cine a învățat a scrie Dante? Nici Rabelais, nici Malherbe, nici Pascal nu au cerut muștrii(modele), dar ei aveau talent și ... judecată.

Ar trebui istoria critică a limbii de la formarea neamului român, spre a putea reduce la drepte proporții propovăduirea de restaurație ardelenească. Pe adeverirea școalelor moderne și a neofiților iuți, deși nu iscusiți, românii nu pot pune temei. Cine mai mult decât românii sunt plecați a slăvi oamenii lor, ce se îndeletnicesc cu lucruri ale obștii? Care neam altul slăvește, fără alegere și critică,orice nume de ai săi ce plutește în istorie, în literatură sau în funcții civile și religioase? Dacă, de pildă, în trăitorii de astăzi sunt oameni vrednici, de talent, de inimă și de judecată, care cu dreptul sunt prețuiți, câți alții trăiesc numai din fala românului, iar nu de meritele lor? Dacă sunt oameni cu ochii deschiși și înaintiți peste orizontul mic al unei gramatici și al unei școli, câți alții trăiesc de prietenia măgulitoare a unor mici pedanți redactori de jurnale, redactori și discipli umiliți, ce fac din sistemă o dogmă și din propagatorii dogmei niște fetici literați și politici? În umilința lor, ei amenință de urgia focului reacționar pe necredincioși: critica se cheamă batjocură și cer conferințe mature despre limbă; nu pot lua aminte că lumea e sătulă de conferințe și că decadința limbilor, a artelor a început când s-au ridicat sisteme, grameriani și retori, ce au stârnit și iscodit pedantismurile felurite, de au rătăcit cugetul și judecata dreaptă a neamurilor. Dacă sistemele sunt rele și consecințele ridicole, trebuie oare neamul orbește să le urmeze, pentru că doi, trei sau o mie de oameni și-au jertfit viața lor a produce acele sisteme? Căinăm oamenii, îi prețuim pentru gândul bun și credem că cu cât sunt mai de inimă români, cu atâta mai mult se vor pune la muncă de iznoavă: errare humanum est.

Critica nu are vreme a răspica mărimea restaurației din veacul trecut, dar poate în treacăt înregistra faptele și datele tradiției românești. Găsim într-un jurnal aducerea-aminte a adunării de la Blaj, ziua cea mare de 15 mai 1848, serbată de pribegii din Principate de la Paris la 15 mai 1851, în care serbare se închinau cu entuziasm înaintea fraților ardeleni care nu au primit decorații rusești și ziceau : "Ardealul este matca româniei; în munții săi trebuie să punem altarele patriei noastre. Mai mult de oricare, ardelenii sunt atașați la pământul lor; ei cu anevoie peregrinează; iubesc ca oasele lor să se odihnească în pământul părinților lor, și aceasta le dă o mare virtute de rezistență; ei, când se ridicară și ieșiră din cuiburile lor, trecură munții și formară gemenele Principate... Să nu ne îndoim, și la noi în Principate sentimentul național este în adâncul inimilor, tot așa de înrădăcinat ca în Ardeal. Ideea unității române, înainte de a fi propovăduită de scriitorii români al veacului acestuia de deșteptare, a fost în inima căpitanilor și a domnilor viteji și în neobosita muncă și străduință a țăranului. Din începutul deosebirii și al despărțirii în provincii, românii noștri căutară totdeodată de a le lăți și întinde spre râpile Dunării, către Mare de o parte, și de alta de a nu se dezlipi și a se înstrăina de ciuburile, de locurile lor de întâia ocupare. Așa mișcarea literară veni târziu în urma atâtor străduințe eroice făcute în Țara Românească și Moldova pentru necurmarea tradițiunilor istorice. Așa, înainte de părintele Petru în Ardeal, logofătul Miron în Moldova privește pe românii toți delaolaltă ca o singură familie; și mai înainte de el, Mihai-vodă Viteazul voiește să unească pe români într-un singur stat; mai înainte de Mihai chiar Petru Rareș, bastard al marelui Ștefan, reclamă moșia părintească în Ardeal. Și de ne-am afunda mai înainte în istorie,spre a căta sentimentele de frăție română, am vedea că Ioanițiu cerea de la papa coroană pentru el și urmașii lui întemeiat numai pe titlul de român. Într-un cuvânt, cu cât vom desluși mai bine șirul faptelor românești de la început, cu atâta mai tare ne vom încredința că ai noștri s-au luptat pentru ideea unității mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă și adevărat sublimă în literatură."

Ostașii mari ai Moldovei și ai Țării Românești încearcă unitatea politică prin putere, poporul prin sunetul buciumului ce răzbate peste codri și peste dealuri: cronicarii, stâlpii literaturii, ațâță unitatea morală prin aducerea-aminte a legăturii limbii și a sângelui, și unii domni prin școale înflorite deschise tot neamului. Unitatea și tradiția în Ardeal se dezvăluiesc prin durerea lui Șincai, a lui Klein, a lui Petru Maior. Încotro și când își întorc românii ochii și gândul lor, dau de Principate, centrul vieții neamului. În zadar ar vrea frații ardeleni să respingă influența veche și nouă a Principatelor. Existența politică a țărilor, cât de mică este sau a fost, era și este un punct strălucitor; și inimile românilor nu puteau fi aiurea; de aceea după aspirațiile politice a venit influența ideilor și a civilizației. Veacul al XVIII-lea, fiind un timp de decadență pentru Principate, marii ardeleni ce știau Moldova și Valahia mai bine decât Banatul și Ardealul, opun străinismului, ivit sub forma grecească, scrierile lor scrise cu pana picată a cronicarilor și a traducătorilor. Astăzi, când Principatele trăiesc în șirul ideilor franceze, astăzi, când limba umblă șovăind între multe sisteme, astăzi, când forma veche a stilului este uitată și rătăcită fără întoarcere, iar forma nouă română încă scriitorii nu au nimerit-o, totuși școala ardeleană nu are putere de a trăi nici de tradițiile restaurației, nici de viața ei însăși. Sub sistemele latine prin care schimbă limba nu poate mistui stilul franțuzit al Principatelor; deosebirea este că bucureștenii puțin, ieșenii mai mult își adapă inspirația de vițele vii ale neamului, caută a-și ascunde străinismul măcar sub cuvinte române sau învechite în românie, pe când ardelenii, săraci ca și țăranii de stilul limbii, cearcă a-și ascunde sărăcia cu mitologia și cuvinte latinizate. Mulți Ronsard avem, dar Malherbii întârzie a sosi. Știm că gândul a fost bun, știm în București, în Iași și în Blaj că oamenii ce au pornit pe calea latinirii au fost și sunt pătrunși de mizeria neamului nostru, de viitorul ce ne este păstrat; știm că din ei mulți ar muri și mulți au suferit pentru mărirea și mărturisirea româniei, știm încă și vedem că, oricând scriitorii vor a pătrunde la inimă, la auzul și la văzutul românului, uită sistemele. Răul este că pe lângă dascălii noutăților, care au cumpănă în aplicația sistemelor, vin ucenicii care își pun silința și fala nesocotită și neștiutoare a întrece pe dascăli. De la gândul restauratorilor de a întemeia gramatica latină, de la gândul de a stârpi cuvintele de extracție străină am ajuns a schimba tot glosarul. Exagerațiile școalelor combatem, nu școalele, nu munca, nu îmbunătățirea. Sunt o seamă de oameni care se sprijină pe scriitorii vechi spre a zidi temelia sistemelor exclusive; dar dacă, de pildă, este carte în iune, sunt alte cărți tot de o vechime, ce sună altminterea; nici una, nici altele nu dovedesc nimică, de nu că limbile au reguli și excepții, că nimică în lume nu este nou, și s-au aflat visuri și cercări limbistice românești și în veacul al XVII-lea. Și noi am vrea să clădim o sistemă de limbă, dar de unde să pornim? — De la Traian împăratul, cum zice Patria în nr. 26 de mai sus, sau de la cronicari? Care-i limba neamului român? Limba lui Ciceron și a lui Traian, sau limba soldaților lui Traian?...

Până ce Patria va dezlega publicului român această chestie, socotim că sistemele nu au temelie, pentru că rezultaturile nu sunt în armonie cu neamul; și rămânem în încrederea că limba română e o limbă deosebită acum și a fost osebită pururea de limba latină, că cuvintele ei s-au format și se formează după reguli încă necunoscute, ce își au logica în istoria noastră.

În cercările noastre de a ne convinge de temeiurile sănătoase ce ar fi ademenit pe români a părăsi limba strămoșească, am rămas nehotărâți dacă acestea provin din prea mare știință, sau numai din fantazia novatorilor, după școalele de unde ies, bucureștene sau ardelene. În mai multe rânduri, vorbind de sistemele limbistice, am zis radicale sau radicalism; suntem datori a ne îndrepta zicerea și a respinge și acest temei, pentru că cuvântul radical al d-lor stă în contradicție cu istoria neamului, cu tradiția românească și cu scrierile restauratorilor; unii din radicaliști, raționaliști, și ce vor mai fi, au pornit fără să ne spuie de unde pornesc; alții pornesc de la o limbă latină depravată, ce o socot limba lui Ciceron. După aceștia, coloniștii romani au urmat de la descălecatul întâi a vorbi și a scrie latinește, și numai cu vremea, cu megieșia și amestecarea bulgaro-slavonă, s-au șters dintre ei limba și literele latine. Din nenorocire pentru acești utopiști, istoria lumii și un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. Istoria mărturisește că în lumea română, pe lângă limba oficială latină, trăiau cot la cot și dialecte compuse de latineasca cea obștească ce nu a pierit niciodată în Italia, zice Petru Maior. Aceste dialecte duse de soldații romani, răsplătiți cu pământuri în țările biruite, s-au întrulocat cu limbile acelor țări biruite și au produs modernele limbi, zise neolatine. Cu decadența romană, limba latină oficială pică și ea; dialectele provinciale intră la rând și se ridică la grad de limbi; asemănarea limbilor române, franceze, spaniole și italiene nu vine de la limba latină, dar de la cea latinească a soldaților. — Cu cât cearcă cineva analogiile, suind șirul veacurilor, cu atâta asemănarea între limbile surori e mai mare în construcție, în cuvinte și în idei. Pe când limba latină este uitată ca limbă vie, și rămâne numai o legătură a cancelariilor, a învățaților și limba bisericii, limbile nouă se încerc a scrie și a crește. Greutatea întâmplărilor istorice, tendințele religioase ne siliră pe noi, românii, a trăi în înrâurirea slavonă, ca înrâurire preponderentă; în lipsă de dovezi vechi, suntem datori a crede că limba românească scrisă a început cu literele chirilice, despărțită cum era de vatra civilizației neamurilor latine, care neamuri luaseră literele latinești nu ca o moștenire a limbii lui Ciceron numai, dar ca un avut al civilizației italiene din străvechime, civilizația aceea ce a respins litera grecească.

Multă vreme, dialect popular numai, restrâns în întrebuințarea casnică și în relațiile private, dialectul putea să piară de pierea ființa politică a neamului; dar micile privilegii feudale ale Maramureșului și ale Făgărașului, neobicinuința pe atuncea a crăiilor de a amesteca neamurile și a constitui omogeneitatea țărilor, și mai ales întemeierea domniilor române a Valahiei și a Moldovei, întăresc dialectul. Cu privilegiile mici, cu ridicarea politică a Principaturilor, dialectul se ridică și se impune dregătoriilor, începe a se scrie prin acturile publice și se preface în limbă. Cum ne-a părăsit limba latină oficială cu strângerea românilor, asemene și limba slavonă ne lasă cu înființarea straturilor române. Un eveniment religios, reformarea, ce desparte omenirea de astăzi, veni când românia era în cumpănă de a se topi în oceanul slavon, și goni limba slavonicească de tot din lumea română și începe adevărata și singura tradiție a limbii române.

Depărtarea românilor de apus, de unde era originea lor, îi aruncase nu numai în catolicismul răsăritean, dar și în slavonism, slavoneasca fiind limba politică, oficială și religioasă a Dunării. Cercările lui Racoți de a trage pe români la dogmele lui Calvin, într-o țintire politicească, îl îndeamnă a porunci tălmăcirea cărților bisericești din slavonește și a întemeia slujba bisericii în limba română, pentru a-și câștiga numeroasa poporație română din Ardeal și din comitaturile ungurești și a nu o lăsa nici catolicismului răsăritean, nici catolicismului roman, care, după cum este știut, nu îngăduie serbarea liturghiei în altă limbă decât în limba latinească. Unul din cele vechi titluri ale limbii românești este: "Psaltirea ce să zice: cântarea a fericitului proroc împărat David, cu cântările lui Moisi, și cu suma și rânduiala la toți psalmii, izvodită cu mare socotință din izvod jidovesc pre limba românească, cu agiutorul lui Dumnezeu și cu îndemnarea și poronca, dimpreună cu toată cheltuiala, a măriei-sale Gheorghe Racoci, craiul Ardealului i proce. Tipăritu-s-au întru a măriei-sale tipografie dintăi nouă; în Ardeal, în cetatea Belgradului."

Și mai departe: "Cinstitul și luminatul semn al măriei-sale craiul Ardealului, și al domnului părțitor Țării Ungurești, și a Șpanului secuiesc oștește i proce." I. Corinth. "În soborul creștinilor mai voiesc a grăi cu înțeles 5 cuvinte, învățând pre alții, decât zece mii de cuvinte în limbi străine." Cuvintele aceste de seamănă a fi critica sistemelor limbistice de astăzi ale românilor sunt o lovire fățișă în contra bisericii latine. Predoslovia către măria-sa craiul Ardealului și predoslovia cătră cititori I. Corinth este un curs de istorie a schimbărilor politico-religioase ale vremii și o dovadă că limba scrisă a început cu tălmăcirile acestea. Pretutindene unde se află suflare românească limba slavonă părăsește altarele și oficialitatea; revoluția se face într-o clipeală și fără contestație pentru că era în inima neamului de a viețui din puterile totale ale lui, pentru că era în natura dreptei judecăți a românului și pentru că întemeia și mai tare duhul neatârnării neamului și împrospăta antipatiile de seminție amorțite acum de mult, cu legături politice și religioase. Dar tălmăcirile poruncite de Racoci cu scop politic ațâțau îndată luare-aminte a staturilor române: luând din reformă ceea ce era după înțelesul și folosul neamului, limba vie și serbarea bisericii, bisericile din Țara Românească și din Moldova, mai cu seamă din Moldova, unde clerul avea mare nume de învățătură și de evlavie, opun la acele tălmăciri alte tălmăciri, compun cazanii și evanghelii comentate, anticalviniste și păstrează nejignită credința religioasă a Principaturilor ce era puterea lor, întărind prin influența lor și credința îndoită a românilor de peste Carpați.

Încercarea de propagandă politico-religioasă a craiului Ardealului avu de urmare pentru români a da născare unității române în toată întregimea ei, a întări naționalitatea prințipaturilor cu inaugurarea desăvârșită a limbii și dezbârnarea iar desăvârșită a credinței ce putea să le atârne de Ungaria sau de Polonia, primejdia noastră de atuncea.

Precum tot din epoca reformei religioase pornește și întemeierea unor limbi apusene ca limbile franceză și germană, asemene și la noi tradiția limbii pornește de la lupta lui Racoci și reacția Principaturilor în contra propovăduirii calviniste.

După titlurile istorice ale neamului ce nu le recuză nimene, după analele pozitive ale limbii, în zadar am mai cerca vreun temei școalelor moderne, care toate înlăturează și pomenirea chiar a tradiției, ca oamenii cei noi ce își tăgăduiesc părinții, neștiitoare poate aceste școli că analele noastre răspund la epoca cea mare europeană zisă Renașterea, adică epoca în care popoarele de toate vițele și-au găsit forma desăvârșită în limbi, în naturi, în poziția politică și au plecat pe calea cea largă a științelor și a civilizației.

Am zis că școalele limbistice au cuibul lor în București și în Ardeal. Acele din București care au luat de organ Patria sunt școale de fantazie, ce umblă după teorii artistice, croind o limbă dramatică, da nu română, pe formele școalei ultraromantice franceze de la 1830, școală cu părul lung, cu antiteza în cap și în picioare, cu manta pe un umăr, cu ghitara aninată de gât și cu spada în mână, școli de geniu necunoscut în ingrata românie, școli ce nu au nevoie de a ținea seamă de istorie, și cheamă tradiția o coterie. Adevărat că scrierile ce ies din aceste școli sunt netrebnice pentru mulțime; adevărat că propășirea ideilor se întinde la numărul fericiților ce le pot înțelege; adevărat că nu sunt de acele "ce spun cinci cuvinte învățând pe alții, dar de acelea ce spun zece mii de cuvinte în limbă străină"; adevărat că aceste școli au de scop a învăța și a convinge pe cei învățați și convinși numai. Curioasă coterie este tradiția, de o pot înțelege și mulțimea, și învățatul, și școalele bucureștene.

Seama Ardealului în istoria nouă a limbii e mai grea. Ardealul, ce are tradiția calvinistă, Ardealul, care în veacul trecut s-a luptat cu acea tradiție în contra năduhului străin, purcede și el însă din radicalism, și radicalism latin. Multă știință, multă erudiție sunt în Ardeal; prin urmare, logica istorică nu a putut fi neștiută și neînțeleasă ca în alte școli.

XIII

[modifică]

Această contradicție vederată a tradiției cu fapta învățaților ce leapădă tradiția, ascunzând-o, sub pretext de baștină latină, ne-a adus a cerceta dacă nu cumva vro idee mai departe nu stă ascunsă în sistemele latinești ce înfloresc în Ardeal cu cuvânt de românie? Ardealul nu este ca Principatele o întregime de credință; și școalele latine, școala de la Blaj, e școala românilor uniți. Nu doară că credem că căpeteniile ar putea vrodată falsifica dreapta judecată a românului, încât, ca sf. Petru, să se lepede de românie, dar ideea religioasă fiind o putere asupra popoarelor, am văzut cu oarecare îngrijire și îndoială latinirea neobosită și sistematică ce vine din aceste școale, cu atâta mai mult că catolicismul român este foarte îndrăzneț la prozelitism. Pentru românii țărani, primejdie nu încape; deși toleranța religioasă a fost un act pururea cunoscut în faptă, de nu în drit, de guvernele țărilor, unitatea credinței nu s-a clătit, și este de adeverit că nu se va clăti vrodată; dar propovăduirea catolicismului ce se face, ajutată de latinirea limbii, ar tăia în două unitatea morală ce leagă deosebitele familii românești, acea unitate care ne-a mângâiat veacuri și a făcut puterea sufletului nostru. Statornicia Principaturilor în patimile istorice a produs rodurile dorite; mântuirea a sosit astăzi! dar, osebiți de vițele vii ale neamului prin hotare politice, ardelenii, de vor aluneca pe calea propagandei, se osândesc a pieri, slăbind totodată mijloacele neamului de a se ridica la poziția la care îi cheamă astăzi prefacerile politice ale lumii. Zile de frăție ca a Blajului din 15 mai 1848 se ridică rareori în istoria unui popor împărțit în credința sa. Spuie căpeteniile a uniților și a neuniților cu câtă muncă sufletească au putut pe trei zile impune tăcere pizmelor religioase?

Biografia latinitorilor, începând de la Petru Maior și de la restauratori, ar putea să ne puie pe urmele unei propagande, de care nu credem să fie bucuroși românii și ne va modera în iutele prefaceri limbistce întemeiate pe limba latină.

Pentru a scăpa România de panslavismul ce o cotropea în minutul unde venea panslavismului, pe nourii nordului, ajutorul înarmat, înavuțit și năvălitor al moscalilor, se ridica limba scrisă ce izgonea slavonismul și din biserică; acea limbă scoasă din aplecările întregului neam, în ziua primejdiei întărită de cronicari, s-a luptat până astăzi și a făcut singură unitatea și tradiția românească. De potopul slavonismului ne-a scăpat reforma; de Calvin ne-a scăpat conștiința românului, care a luat limba fără a-și da credința; de potopul latinirii, ce și cine a scăpa românia?

Partea a doua

[modifică]

Simțul firesc al românului seamănă a fi amenințat de întreagă stingere. Sisteme se ridică în contra sistemelor, școalele se ridică una asupra alteia și se întreabă în furia polemicii stârnite de câteva luni: Cine a dat născare jargonului? Tu... eu?... Bucureștii sau Blajul, sau jargonul nu ar fi oare limba reacționarilor, aristocraților, slavonilor și rusolatrilor moldoveni, care, după concluziile neconcluzând ale dlui B... , au slăbiciunea absurdă și retrogradă de a crede și propovădui că instrumentul cu care s-ar putea cânta românește este bun, dar că meșterii nu sunt vrednici. Noi, care credem că glasul a opt milioane de suflete are mare putere în cumpăna logicii, și putere mai mare decât logica sistemelor ce se întemeiesc pe gramatici străine și pe uri politice fără ființă astăzi, noi, care credem că glasul acestor opt milioane de suflete este mai mult decât o coterie, cuvânt mai mult artistic și glumeț decât drept, aruncat de dl B... cu dezinvoltura știută a limbajului bucureștean, ne-am încredințat, după pătrunzătoare cercetare a lexicoanelor, că coterie însemnează societăți mici (românește: adunări), sau prietenii literare și altele sau școale sistematice, ce se încerc a trăi afară de viața obștii și a se deosebi de traiul tuturor, bunăoară cuacării și pedanții.

Cât de frumoase sunt sistemele și rodurile lor, sunt români nătângi, convinși că o limbă, fie ea turcită, grecită, franțuzită și slavonită, când vorbește de neam și s-a născut cu el, când spune de trecut, de patrie și în fiecare cuvânt stă o tradiție istorică, o durere, o fală, sau o simțire, e o limbă nepieritoare și cu anevoie de a stârpi. Propovăduirea calvinistă a produs vietatea româniei; ea, precum s-a zis, a scăpat neamul de oficialitatea slavonismului în stat și în biserică, care oficialitate ne mâna în adevăr a nu mai fi nație și reduce limba la un patoa dezmoștenit precum e acel patoa românesc de pe șesurile Tisei. Dar propovăduirea calvinistă și reacția românească în contra ne aduse forma desăvârșită, forma concretă a neamului nostru. Pentru a tălmăci ideea noastră mai cu pătrundere, am zice că românia a ieșit înarmată de toate puterile viețuitoare din revoluția religioasă, ca Minerva din fruntea lui Jupiter, nescăpând din vedere că neamul nostru este rodul lumii romană și al lumii barbară pe malul Dunării, cum franțujii, italienii, spaniolii sunt rodurile în alte proporții al civilizației vechi și a sălbăticimii. Moderna ură politică a moscalilor, de care poate frații de peste munți ca mai depărtați nu erau și nu sunt pătrunși ca noi, ne-a aruncat în italienism, în franțuzism și în alte isme ce nu erau și nu sunt românism. Însă primejdiile politice, încât privește robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-și ridica capul.

Deosebitele școale despărțitoare lumii română se unesc în socotința lor despre puțina știință a limbii slovenilor și prin slovenii aceștia ne măgulim a crede că se înțelege reacționarii moldoveni ai României literare. Ce vor să zică școalele cu cuvântul de știință a limbii nu se prea pricepe, căci țesătura, legătura părților unei fraze, singularul și pluralul sunt astăzi științe ale copiilor și nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învățătură. Purechetul[6] unei virguli, lipsa unei vocale, greșul unei perioade sunt lucruri serioase, mărturisim, și vrednicesc refutații și nopți de neodihnă a capetelor învățate, dar să fie îndurare și iertare când cititorul va putea culege ideea prin greșelile limbii. — Nu corectura scrisului face cărțile mai bune... îndeosebi pentru limba română, unde să căutăm regulile ei? În școale?... Dar școalele se deosebesc toate prin sistema de țesătură și de ortografie, și toate pornesc de la analogii străine, unele italiene, altele latinești, altele franțuzești. — În cărțile bisericești, în cronicari, în pildele lui Șincai, lui Klein, lui Maior, ale puținilor cărturari în urma acestor, în poeți ca Cârlova și Scavinski?... Dar școalele, ca să fie logice, trebuie să respingă și pe unii și pe alții, că ei sunt barbari, și nu sunt români, după Blaj sau după București.

Dacă cărțile și manuscrisele cele mai vechi nu ne dau altă limbă decât aceea ce umblăm a lepăda astăzi, putem oare să presupunem regulile, rădăcinile, terminațiile și schimonositurile combinate și complicate ce ne impun școalele, și putem crede ca cuvânt de evanghelie că Iașul, Blajul sau Bucureștii au găsit românia prăpădită.

Nu. — Cărțile cele întâi erau izbucnirea duhului neamului, ce își găsise întregimea lui după frământarea nevoită a veacurilor, erau revoluția învingătoare a ideii româniei, ce se mișcă în sfârșit în veacul al XV--lea și vin la lumină în veacul al XVI--lea, cu limba, cu aplecările, cu civilizația și presimțirea de tărie a ei. Până a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri, și odată răsar cu toate armele lor, credință religioasă, credință politică, civilizație și limbă.

Ideea româniei, născând în veacul al XVI--lea, se preface în revoluție politică și pornește regulat analele naționalității prin tipărire de cărți: dar temelia acelei revoluții este tradiția orală.

Tradiția orală a neamului nostru cuprinsă în cântecele vechi, zise astăzi balade, ne dă tot românismul cărților bisericești și al cronicarilor, iar nicicum românismul nou. Astă tradiție orală, neținută în seamă de școale, astă tradiție pe care este zidită naționalitatea română împrăștiată într-o minunată asemănare și unire pe toate laturile românești, e limba. Câtă osebire ar fi între provincialismurile moldo-ardeleano-române, am avut și mai avem încă o limbă mai presus, o limbă cu care ne putem înțelege delaolaltă, moldovanul cu tisanul, ardeleanul cu craioveanul.

Decât vom discuta și argumenta latinește despre sisteme negăioase, care ostenesc, suntem în încredere, și pe dascăli și pe ucenici, ne închipuim mai bine că românii nu știu nici latinește, nici franțuzește, nici italienește; și se mulțumesc a spori înainte, în rod și în frumusețe, limba aceea care le-au făcut veacurile, pentru care i-au hulit, necăjit, chinuit ungurii și slavonii.

Nici Racine, nici Pascal, nici Schiller, nici Homer, nici Dante nu au făcut gramatici; unii din ei au scris până a nu fi gramatică în limbile lor, și scrierile lor au slujit de-a face gramatici, și fac podoaba neamurilor lor și a omenirii. Naționalitatea nu stă nici în gramatică, nici în rădăcini, nici în terminațiile unei limbi, dar în limba uzuală; românilor numai le-a fost dat a începe viața cu cărți nepotrivite și a slăbi naționalitatea cu sisteme și chestii înnoite din gâlcevirile retorilor picării grecilor și a românilor și din sfezile scolastice ale Veacului din Mijloc.

De unde a pornit împotrivirea buruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească și reacția mântuitoare în contra scolasticii latinești, ce ne duce la apostazia naționalității. Uităm că latinismul și neolatinismul au fost un steag politic, ce nu mai prinde loc acum; între români, moldovenii, și între moldoveni, colaboratorii României literare sunt singurii ce nu au impus românilor nici gramatici, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor; singură Moldova, ca și în lupta nașterii, a sprijinit tradiția scrisă și tradiția orală. Este iertat dar Moldovei a cerceta titlurile necontestate vechi și a cumpăni temeiurile nouă; este iertat Moldovei, care a pus mai multe pietre la zidirea veche a naționalității a se convinge dacă limbile nouă fac cât limba veche, cât de frumoase și armonioase sunt ele, dacă substituția lor este putincioasă, de nevoie, și conformă cu țelul la care sunt chemate limbile de a fi un organ de înțelegere nu a unor oameni, dar a oamenilor, și a se încredința că latinirea, sau franțuzirea, sau talienirea româniei vrednicește truzile ce am putea întrebuința în cercetări și lucruri mai serioase.

Nici o pricină personală nu ne-a îndemnat a pune pe hârtie micile observații ce a tipărit România literară sub nume de Cugetări, nici nume, nici profesie de cărturar nu avem; în călătoriile silite, uneori primejdioase, între români la 1848 am avut prilej a vedea și a ne dovedi nepotrivirea doctrinelor nouă ale limbii cu firea duhului, cu nevoile și cu obiceiurile neamului. Cum zicea d... B. pe Câmpul Libertății de la Blaj de silnica legătură a Ardealului cu Țara Ungurească, că ungurii puneau la cale de români fără români, am putea să zicem și noi că gramerianii au pus la cale limba fără a întreba pe limbă. Un lucru necontestat că limbile se prefac, dar se prefac ele singure cu întrebuințarea zilnică, cu sporul ideilor și nevoile civilizației; însă prefăcătura adusă de ani și de trebuință, măsurată pe noima aplecărilor și a năravurilor neamurilor e nesimțită la auz și la vedere. Tulburare în limbi, cum a fost revoluția noastră, pică în baltă, dar nu pică până a nu aduce confuzie în idei, desfrânare în condei, cacofonie și stavilă în inspirație. Când revoluții de aceste năpăstuiesc neamurile, sau neamurile pier, sau oamenii de judecată vin dincotrova și se opun potopului stricător.

Priveala unei polemici aprigi, ce a picat într-o înjosire de idei și de cuvinte neiertate, ne-a fost întrerupt șirul ideii noastre istorice. Să o urmăm de aici înainte, după cum faptele și vederea românilor ne-au arătat-o în câmpul Blajului, al Filaretului, pe șesurile Tisei și pe malurile Prutului.

Un lucru dovedește polemica, că toți românii nu sunt poleiți și ciopliți ca atenienii, dar că au mult din firea beoțianilor; mai dovedește polemica încă că pedanții sunt iuți, și îndeosebi că o seamă de învățați ai Ardealului apără limba născută din sisteme, ca o limbă ardelenească. Poate să fie ardelenească, dar nu este românească. Judecata dreaptă nu ne îndeamnă a scrie franțuzește, și nici un moldovan nu a propovăduit aceasta; moldovenii zic că predicile politice de pe câmpul Blajului de la 1848 s-au ținut într-o limbă necunoscută celor patruzeci de mii de români adunați și că acea adunare, fără Iancu, fără Buteanu și fără alți feciori asemene, ce nu vorbeau după gramaticile și lexicoanele Blajului, ar fi fost o mare mistificație. Facem chemare la mărturisirea celor ce au fost față, iar dacă mărturisirea ar putea lipsi, ne îndreptăm la gazetele din acea epocă și la protocolul adunării din mai 1848. — Suntem convinși că înșiși învățații Ardealului sunt astăzi uimiți de rodurile și confuzia propusă; simțim aceasta la moderația temeiurilor, a criticilor din nr. 22, 23, din Foaia pentru minte, unde cunosc că sistemele au întrecut hotarul lucrurilor iertate. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația dlui G.S. despre autorii franțuji și limba franțuzească vorbită în Paris, deși se pare ciudat ca Iașul și Blajul să discute aceste obiecte, când e vorba de românie; însă dacă în Franța există academia, și academia folositoare, aceasta vine pentru că în Franța nu sunt, nici au fost mii de sisteme și de școli, mii de gramatici, lexicoane și opere, după acele școale și sisteme felurite în consecințe. Are Franța academie, pentru că Franța în vreme a înlăturat pedanții, pentru că gramatica s-a mărginit a da numai reguli organizatoare a graiului unei limbi ce se vorbea și se vorbește, iar nu codul unei limbi închipuite. Nu este drept ce zice fratele G.S. de frații moldoveni că nu pricep că limba se schimbă cu vremea. Moldovenii au pus schimbarea ca un axiom de cele ce nu au nevoie de demonstrare; ne pare rău de a-l îndrepta la nr. din România literară; dar acum zicem că, de se schimbă limbile, gramatica însă nu. Critica din nr. 23 a F. P. M. (Foaia pentru minte) se ocupă mult de alterațiile și pronunțiațiile provinciilor; și aici ne pare rău de înțelesul criticului că provincialisme nu sunt limba; dar când oamenii din osebitele provincii, ca cronicarii, Klein, cărțile bisericești și mai târziu Șincai, s-au tălmăcit tot într-un fel, fără a pica în hiere, fără a mânca șapă și fără a-și pierde pșenea etc., suntem siliți a crede că este o limbă. Am crede chiar într-o gramatică ce s-ar face pe documentele ce avem, dar nu pe documente ce ne închipuim că am avut. Gramatica ce se complică și, pentru a vorbi mai drept, care pornește de la filologie, nu dă extrasul limbii vii, ci produce teorii ingenioase câteodată, dar totdeauna împoncișătoare realității. Românii au dat prea mare însușire filologiei, sau mai bine cuvântologiei, care e o știință de anticar, și au ridicat-o până ce au făcut din ea temelia unei limbi; dar nici Academia Franceză, nici gramaticile franțuzești nu pornesc de la filologie. Lexiconul a înscris cuvintele vechi sau nouă, ori de ce baștină, introduse de practică, de amestecarea dialecturilor provinciale și străine, de inspirațiile și talentul scriitorilor. Gramerianii, pornind de la realitate, au cules și statornicit reguli organice ale țesăturii, singura misie și datorie a gramaticii. Când practica leapădă un cuvânt, academia se mulțumește a însemna noima și etimologia lui și a spune: cuvânt vechi ce nu se mai întrebuințează; când practica a făcut un cuvânt, sau a împrumutat unul, academia îl înregistră iarăși cu noima și etimologia sa. Polemica însă, cât nu va ajunge în necuviință, nu poate fi nefolositoare și ne-a deștepta într-o zi calea adevărată. Precum frații ardeleni, cărora le cunoaștem multă știință latinească, sunt greșiți în apreciația lor despre autorii și limba franceză, asemenea le este greșită propunerea despre dl Eliade, ca cap de școală în Moldova. Moldova e o țară rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală; nici teoriile italiene și romantice ale vestitului revoluționar, nici sistemele ardelene nu au prins rădăcină. Cei din rari și respectabili moldoveni, ce s-au încercat în nevinovate forme, au avut puțini imitatori, rămânându-le lauda numai că au dat semnul mișcării intelectuale, și dându-și laudă mai mare încă, nu cu sisteme gramaticale, dar cu cercetări istorice, cu cercări de poezie și alte asemenea ce au ațâțat publicațiile și scrierile moldovenești de pe la 1840. Dar și apreciația criticului despre românismul Principaturilor e greșită; românismul până la veacul al XVI--lea era numai în colț, și staturile române se mișcau în rotirea slavonismului, care, am zis-o o dată, era civilizația preponderentă. Slavonismul era Dunării ce a fost Apusului latinismul. Ardelenii, neavând ființă legală, nu aveau nevoie de a se ținea de tradiția politică a vremii; dar dacă arhiva oficială și biserica au fost slavone la noi, să nu uităm că relațiile dregătorilor cu locuitorii au fost românești, că cărțile domnești către dregători erau românești, că tranzacțiile scrise și judecățile se făceau românește; și dacă în Ardeal este colecția de două sute diplome, toate slavone, în Moldova avem sute de mii de zapise, cercetări, titluri de proprietate și hotarnice originale românești. Erau așa de români, că toate hrisoavele sună: "Înaintea noastră și a boierilor noștri moldovenești.." Tălmăcirile uricelor, slobozite odată cu acturile oficiale slavone, sunt încă dovezi ale româniei și titluri ale limbii.

Studia istoriei nu este numai în cărți tipărite: cartea vie a poporului, adică năravurile, obiceiurile publice și private, portul, muzica și limba ne vor da poate soluția ce o căutăm, soluție ce o simțim cu toții, învățați și neînvățați, și care unii o vânează pe pământuri străine; nu îndelungat poate orbirea sistemelor să întunece mintea unui neam.

Este în obiceiul criticilor, ce simt pământul înfundându-se sub greutatea unor sisteme, a sări din un obiect în altul și de a pune în cauză efectul. Așa și dl G.S. de la gramatică a sărit la frumusețile stilului, de la Blaj la Atena și la Roma; și de la frumusețile stilului la clasicii lumii, de la clasicii lumii la cântecele populare... Dl G.S. și toate școalele noastre trebuie să urmeze tocmai din contra,... să pornească de la cântecele ce le hulesc ca să ajungă la clasici!... Prin câte fazuri și prefacere au trecut toate limbile până la clasici!... Numai noi am avut pretenții de a ne face clasici până a nu începe, de aceea suntem legați în felurite sisteme care au prefăcut toată românia într-o arenă de pedanți. Fiecare fază în existența limbilor a avut o epocă de mărire, a produs o operă ce a determinat faza următoare; dar propășirile nu au venit cu sistemele; nu sistemele au înfiat pe Ennius Rusticus, nu sistemele au înfiat pe Horatius. Clasicii se chem clasici, pentru că rezumă în ei, cu talentul sau cu geniul, civilizația și calitățile veacului lor. Dar numai prin gramatică nu se fac clasici. Vaugelas nu e numărat între clasicii franțuzești, și nu avem nădejde că românia viitoare va putea pune în rândul clasicilor grameriani de astăzi. Sunt autori care au scris după toate regulile gramaticale, și nu sunt clasici; sunt alții plini de greșeli antigramaticale, dar sunt clasici. Pentru ce?... Cea întâi nevoie a omului este a înțelege și a fi înțeles. Cât de clasic ar fi un om neînțeles, munca lui e netrebnică, și cunoaștem multe opere de asemenea în biata românie.

Faceți-ne o gramatică a limbii după limba nu ce ar trebui să avem, dar după limba ce avem, și lăsați-ne să începem de la început, lăsați-ne să ne rugăm lui Dumnezeu; iar nu lui Dominus Zeus, care este un domn păgân, lăsați-ne să lucrăm în voia sa limbușoara asta turcită, grecită, ungurită, slavonită și ce a mai fi, ce o înțelegem toți, și vom ajunge și noi de când în când a naște câte un clăsicișor. Noi, moldovenii, dimpotrivă, simțim că o mare avuție, inspirație și limbistică este în cântecele disprețuite în Ardeal, și cu ele și voia criticului vom urma înainte cercetările retrospective. Și Homer a fost orb, și gramerianii de pe vremea lui l-au hulit de barbar și neclasic. Cu părere de rău vedem pe ardeleni mai mult dedați literei lucrurilor decât duhului, multă erudiție moartă, dar nicicum spiritul filozofic al lucrurilor.

Gramatica, a zis oarecine, este un mijloc, iar nu un țel; la români, ambiția gramerianilor a prefăcut mijlocul în țel; cu pericolul de a stinge în noi închipuirea, slobozenia gândului, volnicia stilului, armonia, firea și folosurile scrisului, domnii grameriani ne-au adus într-un timp în care popoarele s-au scuturat de vrăjbile școalelor, și la un neam mândru ca al nostru, în care conștiința sângelui a fost vie în cele mai grele vremi ale istoriei sale, a concentra înțelepciunea neamului cu cuvântologie, alfa și omega științei și a râvnei românilor de dincoace și de dincolo de Carpați. Primejdia înghițirii slavone, frica și visul rău al gramaticilor și politicilor noștri, au petrecut-o de mult românii, și au petrecut-o până a nu fi pe lumea română gramaticii și politicii. Cine ia pană în mână astăzi nu gândește ce va scrie, ce carte de folos va da la lumină pentru inima, mintea și învățătura românului, dar gândește pe ce mod va scrie, pe care logică gramaticală: pe logica italienească, pe logica ardelenească, pe fantezia franțuzească, sau pe alte logici, nebotezate încă, ca foile Blajului, ca Patria din București, ca Zimbrul din Iași; nimene nu scrie ca să-l poată înțelege frații și părinții săi... Patrioții scriitori, gramerianii, ziditorii de temelie ai limbilor nu văd gloata, poporul iubit pentru care se fălesc că lucrează, sau socot acea gloată deprinsă cu latinească, franțuzească și italienească; nici unul nu-și aruncă ochii peste logică și nu se întreabă când și când: oare logica lungită, tot lungită și întinsă, ca o ață, din deducție în deducție, nu cumva duce drept la neputință și la groapa absurdului, dacă ne este iertat a întrebuința acest cuvânt străin, tălmăcit românește prin cuvântul neghiobie? Logica este de a se opri la pontul unde un princip se lovește cu alt princip, și pentru noi este de a ne opri în analogiile stârnite la pontul unde limba noastră respinge limbile străine, la pontul unde aceste analogii vatămă nu numai armonia, dar ființa organică a limbii.

România știe acum de descoperirea manuscriptului moldovenesc din 1427 în biblioteca de la Oxford; acest manuscript dă dreptate României literare în privirile sale istorice asupra limbii scrise. Nu ne fălim de această descoperire, ce ne întărește în apreciațiile noastre, pentru că adevărul izvorea pentru noi din însăși viața neamului; simțim că toate sistemele și-au trăit veacul și oamenii serioși, ca să prindă la putere, se întorc și se vor întoarce, ca uriașul din mitologie, la doctrina sănătoasă, adică la tradiția istorică în picioare, tradiția care ne-a făcut și ținut români, și care tradiție, ea numai ne va da putințele de a produce literatură însuflețită și trăitoare și ne va pune pe calea civilizației adevărat națională, de care ne depărtează năluciri.

De a greși prin mult patriotism este o greșeală frumoasă; de a greși cu trudă, cu erudiție încă nu este nefolos: din frământătura minților, din scăpăratul ideilor ies priceperea și adevărul; sistemele, judecata de înseși rodurile sale sunt în cumpănă de a opri întinsele lor deducții; mulți scriitori se alăturează de tradiții; și acești scriitori sunt cei bine primiți de cititori; este de prevăzut că în curând școalele și tradiția se vor uni într-un eclectism, unde ne amână sporul ideilor, dezvoltarea civilizației, și de care ne leagă baștina noastră, căci românul s-a născut prin eclectismul politic; gramatica se va reduce la misia sa, și scriitorii, după învățătura, talentul și aplecările lor, vor întrebuința, alege, lepăda și româniza cuvintele. De a face din limbă o chestie de naționalitate se înțelege; dar de a înturna și răsturna o limbă împotriva trasului ei este altă chestie: chestie de pedanți, de neștiitori, de șarlatani sau de mișei, când nu este cumva o neguțitorie de sentimente patriotice. De a vorbi de așezarea limbii pe niște baze mai solide, de baze cerute de regulile ce constituie o limbă este o frazeologie strălucitoare pentru ochii slabi, îngâmfătoare pentru cel ce o scrie, deșartă pentru înțelepți. Când se naște o limbă în lume, se naște cu organismul ei, se naște negreșit pe o bază solidă, pe baza alterațiilor sau a decompoziției altor limbi, pe condițiile viețuirii a poporului ce o înfie sau care se naște cu ea, precum românii, pe condițiile climei, a vecinătății și o mie de alte condiții ce alcătuiesc istoria. Nu doară să căinăm românii că, surzi și muți, nemișcători și nesimțiți două mii de ani, nu au avut răbdare a aștepta zilele noastre, pentru a li se face o limbă solidă. Dacă cititorii României literare știu muzica, ar putea asemăna cuvintele însemnate cu oarecare întorsături urlate nepotrivite cu notele și acompanemântul.

Până la ziua dorită a înfrățirii sistemelor, Patria eroică din București, un corp ager, ce respiră ca un torent liber un aer de viață vegetală, spânzurată cu sfforțu pe vârfurile antitezei, ca o pasăre pe bolta cerului va urma a sprijini sistemele, ba încă va mai naște o sistemă ce se iscălește Y grec; singură buche sistematică de care scăpase biata românie. De ce rădăcină să fie acest Y grec rușinos, ascuns în coada Patriei noastre, ca alt Y grec ce se ascunde în coada rândurilor de pe urmă ale emigrației române de la 1848?... Nu este ardelenesc, căci Ardealul, și când se îmbracă latinește, tot vorbește românește. Moldo-român?... Dar românul de mult s-a despărțit de grecul; nu ar fi oare acest Y grec din acele neamuri înțelepte, care știu, zice dl Voinescu, a pregăti în optsprezece feluri cartofele, dar nici într-un fel a vorbi românește?... Crescături hibride ce stârpesc pământul român, de care s-a mai vorbit odată în Moldova.

Roma crește, se întinde, se revarsă peste lumea întreagă prin soldații și coloniile ei; până în veacul al IV--lea, în care năvălirile noroadelor se prefac în potopul omenesc ce a înecat puterea romanilor, vorba în provinciile romane se împărțea în limba oficialăa dregătorilor și a școalelor, adică limba latină, și o limbă populară, alcătuită după fiecare provincie de limba romană a soldaților și a coloniștilor și de dialectele, ori de ce baștină, ale aborigenilor. Dachia, mai mult, ca cea de pe urmă și mai mare colonie, s-a colonizat cu o mulțime de oameni și soldați din toată împeria, și mai ales de italieni, de spanioli și de gali în scopul politic de a încinge Europa și Italia de sânge credincios, unit cu patria mumă în tradiții, în religie, în interesele afinității; se înțelege lesne că nămolul de oameni așezați în Dachia aduse în noua patrie dialectele mixte, ce începuse a se tocmi la dânșii, și totodată tradițiile, credințele și năravurile lor; amestecarea lor năștea limba și naționalitatea română sau romană a noastră, în care elementul roman trebuia să domnească în proporție mare, dar fără a înlătura alte ramuri nevoite.

Greșeala noastră a fost, de când am intrat în dezbaterile limbii, că am urmărit numai asemănările noastre cu limba latină și celelalte limbi neoromane, dar nu ne-am bătut capul cu neasemănările — și tocmai neasemănarea informează duhul sau, cum se zice astăzi, geniul limbilor — și desparte o limbă de alta: singurul Petru Maior a presimțit aceasta.

Dovadă că neamul nu vine din Roma de-a dreptul, nici din Italia numai, ci din provinciile europene ale imperiului: Italia, Galia, Spania, Grecia mare, stau cele multe obiceiuri păstrate astăzi de români, care se găsesc unele numai în Galia, iar altele în Spania, și altele în Italia; dovadă că limba nu este latină, stau: țesătura și cuvintele cele numeroase care lipsesc în latină, dar se găsesc în limbile noastre, și tradițiile ideii naționale trăitoare la noi, ce își au perechea în unele din țările citate; și în sfârșit numirea de haine, de lucruri, de sate și de locuri, care numiri deslușite de aproape ne-ar ajuta a descoperi pricina deosebirii românilor în pronunțiație, în florile hainelor și ne-ar aduce poate a specifica geograficește în care lature s-au așezat, de pildă, coloniștii veniți din Spania, sau cei veniți din Galia și Italia.

De la al IV--lea veac, lumea romană se sfarmă: târgurile, coloniile, provinciile se despart; care se stăpânesc de sineși, care se cuprind de barbari, limba latină se retrage pe vârfurile societății, iar limbile și dialectele năvălitorilor se intorloc, se mistuie, se topesc cu dialectele romane; dialectul italian rămâne mai roman, deși nu mai latin, ca unul ce din capul locului se alcătuia de mai puține părți eterogene, și ca tradiție vie a limbii obștești vechi a Italiei; dialectul romano-galic se modifică cu limba biruitorilor germani, dialectul romano-ispanic cu limba gotico-arabică, și dialectul nostru, cel mai de pe urmă născut din toate elementele ce aveau rădăcină în Galia, în Spania, în Italia, în Grecia mare, se combinează cu influența slavonă.

Întrebuințând porecla dată de dl M. Kogălniceanu unor "Columbi" literari de astăzi, am zice cu temei că, Petru Maior osebit, toți novatorii din timpul nostru au fost și sunt tătari în limbă și în istorie, când s-au silit a ne încredința că suntem fiii romanilor depe malul Tibrului și ne-au îndatorit a vorbi latinește. Nici un purist neolog nu poate întuneca adevărul istoric, pentru că adevărul acesta este viața ce ne mișcă. Pe lângă izvorul istoric trebuie să mai ținem în seamă că norodul alcătuit din coloniști și legionari, trezindu-se într-o țară cu păduri întinse, cu felurite zidiri ale naturii necunoscute lor, cu climă osebită, cu vecini dușmani înarmați și străini de haine, de limbă, de năravuri, silit de a-și preface în totul viața înlesnicioasă a Italiei și a Galiei în viață aspră, muncitoare, au căpătat alte idei, aplecări și impulsie, și-au prăpădit accentul dulce; prin urmare, dialectele felurite întrunindu-se, au mai sporit cu cuvinte nouă. Ce fac neologii din cuvintele născute odată cu românia... cuvinte ce nu sunt nici latine, nici grece, nici celtice, nici slavone?.. Ce vor face din rădăcinile pelasge ca: iorum, hora, miros?... Cu ce dreptate vor zvârli sau opri cuvântul codru, cuvânt nelatin, dar ce se găsește în limba franțuzească veche?... glod, în limba spaniolă și alte multe?... Bucureștenii și poeții din Moldova zic astăzi: parfum... Ardelenii au osândit și pe Petru Maior de slavon și ne-au dat lexicoanele ce le știm.

Acestea sunt temeliile istorice ale limbii și a neamului. Fapta logică nu poate fi alta, decât o limbă compusă de mai multe elemente; toate aceste elemente au conlucrat a o produce, prin urmare nici unul nu e străin și slavonismul este o nevoie istorică pentru limba noastră precum germanismul, arabismul au fost nevoile istorice ale celorlalte limbi neoromane, pentru a se întregi. Scoate din limba românească ramurile străine... unde e limba... unde e originalitatea ei?... Orice vom face, mirosul slavonesc are să rămâie; doară să ne hotărâm a adopta ex abrupto limba latină sau alta în loc. Slavonismul e strigoiul cu care ne sperie reformatorii; dar ni se pare că reformatorii nu au învățat rolul slavonismului în limba noastră; ardelenii și bănățenii leapădă slavonismul, pentru că le-au fost urâți sârbii ce le disputau dajmele bisericilor; noi lepădăm slavonismul pentru că urâm astăzi pe ruși, însă cu toate aceste uri, slavonismul nu ne va lepăda și el zice ca domnul Moldovei: "Dacă voi nu mă vreți pe mine, eu vă vreau pe voi".

Precum în rânduiala psihologică, asemene și în rânduiala materială a lumii și a faptelor istorice sunt principuri ce se împoncișesc la întâia vedere, dar aceasta este orbirea duhurilor mici și a vederilor scurte, ce nu văd mai departe decât la gardul lor și își uimesc mintea și priceperea a chiti un lucru sau o chestie numai pe o parte.

....................................................................................................

După socotința mea, rolul adevăraților învățați ce se vor îndeletnici cu filozofia va fi să se mărginească în definiția rânduielilor limbii, statornicia sintaxei și a ortografiei; iar alcătuirea, întrebuințarea, iscodirea sau depărtarea cuvintelor trebuie să rămâie proprietatea urechii, a bunei judecăți ale scriitorilor. Codul limbii nu poate fi mai aspru decât cele politicești. Cuvântul, fie slav, fie turc, fie latin, ce se va români, are drit de împământenire, și numai obșteasca frământare și nevoia pot să-i deie indigenatul, iar nu autoritatea fabricanților de sisteme. Oare elementul fundamental german al limbii engleze îi necinstit, deși limba englezească cuprinde multe cuvinte franceze, italiene, latine?

Oamenii serioși, ce privesc literatura ca complementul naționalității, sunt datori să se opuie puhoiului de sisiteme cuvântașe și a combate tendenția literaturii cu cuvinte verzi și stacojii ca frunzele copacilor când le-a bătut bruma toamna, în loc de idei bune... Ideea bună aduce cuvântul... deșertăciunea sub cuvinte sturlubatice ce nu se leagă unul cu altul îi cangrena noastră... Le faux goűtest toujours le faux goűt!

Întâi și întâi, până a nu ne arunca în bolboacele etimologiei și ale purismului, făcut-am de-amănuntul catagrafia bogăției sau a sărăciei limbii? Și al doilea, câți ne-am îndeletnicit cu chestii gramaticale și cuvântale avut-am deplinele științe cerșute de asemene obiect...? Să nu rușinăm fudulia nimăruia, dar sub chip de învățați, multă neștiință se ascunde, mulți au zvârlit în sistemele lor cuvinte osândite străine, care ar putea dovedi de o baștină mult mai română decât baștina osânditorilor.

Când românii vor întorloca o societate serioasă, spre așezarea și dezbaterea chestiilor limbii, când vor pune pe izvod tot ce au, când societatea aceea va încheia jurnal de toate cuvintele primite, indigenate, lepădate, înnoite sau învechite din țările unde se vorbește românește, când se va așeza sintaxa și ortografia nu după placul fieștecărui, dar după duhul istoriei și a originilor neamului, atunci literatura își va lua zborul și va fi expresia neamului. Însă, ce va fi și mai de folos încă, până atunci, ar fi să vie în ciuda pedanților un soi de Pascal, Racine să scrie în limba românească fie acea limbă pură sau pe slavonie în ție, în țio, în țiune, în ciune, o carte de inimă și de duh român... În acea zi pedanții se vor șterge ca umbrele, că nimica nu omoară pedantismul ca o carte frumoasă, simplă, de gust și de idei.

Reacția în contra apucării literaturii de astăzi trebuie să vie judecata și gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înțelege că literatura este pâinea zilnică a unui neam. Într-acea zi se va ridica furtuna împrăștietoare a pedantismului; puține scrieri vor scăpa; acele scrieri sunt ale oamenilor care s-au oprit pe marginea prăpastiei novatorilor, fără însă să se îmbrace cu totul cu mantaua limbii poporale, tocmai ca oamenii ce înot între două ape... Unii, deși numai tălmăcitori ai ideilor și scrierilor străine, și-au pus în cale silința a le traduce într-o limbă limpede și înțeleasă, în care sistemele nouă își arată urechile când și când ca o pată neagră pe o pânză albă. Sunt încă câteva scrieri care dovedesc o presimțire de misia literaturii și se deosebesc de operele pedanților prin o mișcare slobodă, o aducere aminte de obiceiurile limbii, și prin urmare au o acție morală pe cititori, dar sunt rari... Totimea literaturii seamănă o mozaică a căria pietricele, nepotrivite în flori și mărime, nu sunt unite cu ipsos, toate literaturile cunoscute s-ar putea scula și zice: "Pagina aceasta-i a mea; ideea aceasta, schimosită și desfrumusețită, o cunosc; fraza cutare îi furată din operele lui Lamartine, lui Dumas, lui Hugo, lui Byron, fila atâta, rândul al 5-lea sau 6-lea".

Departe de a împiedeca studia antichității și mai ales acea latină, noi am îndemna din tot sufletul, căci acea studie îi baza dritului nostru istoric. Însă de la studia literală la aplicația ei la starea noastră este o prăpastie de șaptesprezece veacuri... Sunt mulți oameni dintre români care știu latinește și chiar numai latinește; asta nu-i de ajuns. Pe lângă latinească mai trebuie tactul care întorloacă trecutul cu ceasul de față, ca să le tălmăcească și să înțeleagă duhul lucrurilor și frământarea lumii. Învățații noștri latini s-au uitat în lumea nouă prin ocheana lumii vechi. Revărsarea popoarelor nouă a prefăcut pământul, hristianismul a prefăcut civilizația; rămâne numai a despica în interesurile și civilizația de astăzi înrâurirea vechimii și măritișul ideilor, interesurilor popoarelor nouă cu tradițiile și viața veche.

Deci pentru românie, Tacit, Ovid, Virgil sunt ciceronii ce ne vor tălmăci viața romană și ne vor introduce în viața română... din ei să luăm ce este dreapta clironimie[7] a noastră, ca să o adăogim la avutul nostru; iar restul nu-i al nostru, îi un legatum al omenirii întregi, un muzeu unde toți intrăm fără a putea lua nimic.

XIII

[modifică]

Cer iertare de descrierea aceasta lungă, cer iertare pentru nevoia în care m-am aflat de a spune de trei și patru ori tot acele lucruri și acele idei, și câteodată într-un limbaj ce-l hulesc. Așa de nenorocită este plecarea literaturii române și așa de întunecată mintea noastră, că aceste principii elementare ce sunt în alte țări o faptă vederată, de care nu se mai vorbește, ca și de mișcarea pământului, seamănă a fi pentru noi lucruri din ceea lume; aiurea ar fi pedanterie să zici că limba, literatura și poezia sunt trei cuvinte identice ale uneia și singură formulă... naționalitatea. Pentru noi, înecați în pedantism, este o noutate îndrăzneață de a le rosti, vrednică de hula învățaților și legislatorilor Parnasului. După pilda lui Galilei, ce striga din închisoarea unde-l pusese pedanții vremii de pe atunce: "pururea se mișcă", voi striga din Moldova, ca să se audă peste Molna, peste Milcov, peste Carpați: limbile domnilor I.L.P. și altora nu sunt limba românească și literatura de astăzi nu-i literatură românească.

O mare mâhnire simt; neologismul nesocotit așa ne-a învălătucit, încât nu mai putem zice cele mai simple lucruri și mai obicinuite, fără amestecare de vorbe străine: deprinderea noastră de limbi și de lexicoane străine ne-a tăiat la rădăcină cuvintele și idiotismul adevăratei limbii noastre, încât ne este mult mai ușor de a scri și vorbi franțuzo-românește și italiano-românește, decât sadea românește; ne mirăm când un cuvânt român sau o locuție pământeană pică din condeiul nostru. Cuvintele sunt țărușele, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. Mărturisesc neputința mea, deși am cercat a arăta rana noastră, rămânând cu nădejde că Pascalii, Volterii, Cornelii, Racinii români viitori vor găsi și limba și stilul român, care le-am prăpădit.

Am zis că studia înțeleaptă a vechimii este de neapărată nevoie și mai zic o dată. Două influențe ale societății antice sub chip de doi oameni deosebiți, ce se cheamă Virgiliu și Ovidiu, sunt temelia caracteristică a aplecărilor românilor; deși prefăcuți de veacuri după duhul noului popor român, acești doi oameni înrâuresc poezia, obiceiurile, legislatura și viața curată plugărească a neamului nostru. Științele, artele, religiile, precum și limbile, au ieșit din sânul noroadelor; în urmă au sosit poeții, învățații, ce nu sunt alta decât culegătorii, păzitorii și lățitorii iscoadelor obștești... Așa păstorii au descoperit rândul stelelor și al vremilor, așa pescarii au început plutăria, așa babele s-au îndeletnicit cu buruienile de leac; așa limba noastră făcută de popor s-a păstrat de el... Odată cu risipirea Romei se stinge civilizația în colonii; legioanele se ridică, învățații, care-s fricoși ca și alți oameni, deși filozofi, părăsiră Dacia, și rămâne numai poporul cel mic din sânge roman împrumutat în Italia, Galia și Spania, cu o limbă felurită, ca și sângele lui... Părăsirea Daciei de romani dădu noul popor pradă barbariei; de la al treilea până la al unsprezecelea veac, în care se mai liniștesc năvălirile popoarelor, și răsăritul Europei își ia o așezare mai statornică; neamul român se mistuie sau de-abia se zărește în istorie când și când. Însă în loc de a pieri, nenorocirile politice slujesc a întări neamul. Ele dezvoltă în urmașii coloniilor o civilizație casnică, ce nu-i nici civilizația Romei, nici barbaria hunilor, și nasc limba, năravurile, duhul și naționalitatea nouă română, pe risipurile agricole și religioase ale societății vechi; un element nou, împrumutat oamenilor din Asia, adică păstoria, element prăpădit în Grecia și Italia după pravila nevoită a propășirii civilizației, se adaoge și se tipărește în aplecările civilizației nouă a românilor. Aceste elemente se căsătoresc și produc o ființă nouă trecută prin botezul hristianismului.

O căutătură repede în obiceiurile, tradițiile și idiomul românilor ne-a întări ideea și ne-a statornici adevăratele principii istorice. Istoria limbii noastre îi cuprinsă în perilips în războaiele neamurilor din Țara Ungurească și din Ardeal în 1848 și 1849. Mai mult decât noi, care suntem interesați de-a dreptul în dezbaterea pricinii acestor sângeroase întâmplări, învățații străini au cercat a se sui până la pricina pricinilor, însă unii numai au presimțit adevărul, alții, mai ales franțujii, după obiceiul lor de a lega toată mișcarea omenirii de înrâurirea franceză, n-au văzut alta în câmpiile ungurești decât o urmă a gâlcevirilor filozofice și revoluționare ale Parisului. Nici o chestie de la 48 — la 49 n-a fost mai încurcată, mai sucită și mai împleticită de jurnalismul și învățații franțuji ca chestia naționalităților. Pe vremea aceea ieșise la iveală o geografie, o istorie , în care toate limbile, și toate poveștile se loveau în capete, fără ca românii, slavii și maghiarii să-și poată cunoaște idioamele, năravurile, numele și țara.

Știința oficială, ca și jurnalismul, îneca fortuna noastră în fortuna Apusului, tot după acea fală franceză nemărginită, ce vede Franța în tot și peste tot.

Limbile, numele popoarelor Răsăritului, dușmăniile ce le despărțeau, precum și istoria lor, sunt necunoscute Apusului. De aceea jurnaliștii, învățații și diplomații se rătăciră, iar un român, un maghiar și un slav, care-și cunosc țările lor și inima neamurilor, vor găsi în el însuși cauza acestor războaie; întinderea ideilor moderne îi mărginită pe țărmurile Dunării, îi mărginită în puține capete din treptele de mai sus; iar lupta a pornit din bordeie. Două rânduri dintr-un cântec din Ardeal care ne-a îndrepta la izvorul întâmplărilor de la 48:

Horia bea și veselește,
Țara plânge și plătește.

Războaiele neamurilor sunt cuprinse în aceste două rânduri. Nu am nevoie a face românilor monografia cântecului acestuia; feciorii acelor ce cântau pe la 1782 "Horia bea și veselește", ciobani de la Abrud, plugari și feciori de popi, începură în 1848 războiul tot cu acest cântec. Cântece de asemene fire se cântă de 15 veacuri pe malurile Tisei, Dravei și Dunării și sunt prințipul necunoscut al Apusului.

Toată ideea politică și socială a lui Koșut de a amesteca toate naționalitățile Ungariei în singura naționalitate maghiară pică înaintea îndărăpniciei întemeiată pe poezie și pe obiceiuri a românilor și a slavilor. Koșut își sprijinea sistema, ca toți făcătorii de sistemă, pe o logică ce i se părea dreaptă și totodată cu putere administrativă, cu tunuri și cu ștandarul, adică spânzurătoarea. La logica lui Koșut, românii și slavii opuneau altă logică și ziceau: "dovedește-ne că limba ungurească îi mai frumoasă decât a noastră și vom vorbi ungurește; dovedește-ne că-i mai cinstit a se chema Ianoș în loc de Ion sau Ivan, și ne vom chema și noi Ianoș".

Așadar, fără a depărta în totul înrâurirea apusului în întâmplările lumii noastre, începutul lor este în noi. Legătura politică și socială a românilor, slavonilor și maghiarilor au fost ura și dritul istoric. Nimică nu poate tălmăci puterea urii neamurilor decât studiile năravurilor, idiomurilor, tradițiilor și muzicii fieștecărui neam; această studie cuprinde toată istoria, originile popoarelor, psihologia, literatura, prefacerea ideilor dintr-un neam în altul și de la un neam la alt neam întemeind și născând deosebire naționalităților.

Acea studie în scurt se cuprinde în poezie, în muzică și în idiom; cu cât popoarele sunt mai departe de civilizație, cu atâta obiceiurile, tradiția și poezia au mai multă putere.

Neamul român încă îi în faza tradițiilor. Să ne uităm la formele civilizației; întâi este familia ce se statornicește, al doilea familia ce se preface în neam și al treilea neamul în popor; cu neamul se începe limba și poezia. În ziua când istoria se preface în cronică, poezia își întinde aripile și zboară sau se preface în poezie literară. Spre a găsi dar temeiurile limbilor, îi de nevoie de a se întoarce înapoi și a lua limba în gura celor ce au făcut-o, pentru că atunce este expresia a neamului întreg, și literatorii, sub pedeapsă de a se depărta cu totul de originile limbii, sunt siliți la o asemenea studie. Să luăm, de pildă, un cântec vechi. Tradiția locului sau tradiția omenirii, trecută din neam în neam, cântată spre ajutorința aducerii-aminte, cântecul acela trece din veac în veac, încărcându-se în călătoria sa de fapte și de idei nouă, păstrând însă o formă rapidă, strânsă, totodată istorie și poveste; căci limba obștească stă într-o cumpănă cu civilizația; poporul în toate treptele sale înfățișează o totime, unde toate nevoile, interesurile și patimile se acufundă. Încet câte încet neamul se preface în popor sau nație; bogățiile particularnice și dignitățile își fac loc; treptele se deosebesc mai tare; civilizația în marșa ei progresivă modifiază limba și năravurile; istoria uită de unde a pornit, nu se mai amestecă cu tradițiile și cu năravurile spre tălmăcirea faptelor; și stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se preface în viață istorică, și limba, năravurile și aplecările se întipăresc în sufletul unui neam. Tocmai (la) acel punct suntem astăzi; dacă vom călca sănătos și după logică, vom avea limbă și literatură, precum și originalitatea noastră; dacă, dimpotrivă, vom alerga după visurile pedanților, vom rămâne în patosul unde ne găsim.

În învățătura năravurilor, muzicii și a poeziei ne vom putea încredința de originile limbii noastre, de nașterea naționalității neamului român, de fireștile noastre aplecări și de luptele ce coloniile romane au petrecut până a se preface în sfârșit din romani în românii de astăzi. Dacă acea învățătură ne-a dovedi că elementul de baștină latin, elementele celtice și mai târziu mongoale și slave, amestecându-se, au dat viață unui nou neam, apoi latinismul pur pică de la sine, și vom fi încredințați că literatura trebuie să se razeme pe toate elementele care au intrat în limbă și în neam. Latinii ne trebuie, cum am zis, ca o introducere în viața noastră.

  1. Namilă;
  2. Altoite;
  3. Numele inversat al lui Barițiu;
  4. Fecioară;
  5. Turmă servilă de imitatori;
  6. Puricatul;
  7. Moștenire;