Crispin, rival stăpână-său

Jump to navigation Jump to search
Crispin, rival stăpână-său (Comedie într-un act)
de Constantin Negruzzi


Persoanile

Monsiu Oront - târgovăț din Paris
Madam Oront - tatăl lui Damis
Monsiu Orgon - amorezatul Anghelicăi
Valer
Anghelica - fiica lui M. Oront, făgăduita lui Damis
Crispin - sluga lui Valer
Labranche - sluga lui Damis
Lizeta - slujnica Anghelicăi

Perdeaua să închipuiești la Paris!

PERDEAUA 1[modifică]

VALER, CRISPIN

intră amândoi prin douâ împotrivite laturi.

VALER: — Ah! Bine că te mai văd, gelatule!

CRISPIN:— Să vorbim fără mânie.

VALER: — Blăstămatule!

CRISPIN:— Să lăsăm, mă rog, evgheniile noastre: de ce te jăluiești d-ta?

VALER: — De ce mă jăluiesc, vânzătoriule? Tu mi-ai cerut voie pentru opt zile, și ești mai mult de o lună de când nu te-am văzut! Ci, așa o slugă trebui să slujascâ?

CRISPIN:— Credi-mă, boieriule, eu te slujăsc precum îmi plătești: mi să pare că unul n-are mai multă dreptate a să jălui decât celălalt.

VALER: — Eu aș vré să știu de unde tu vii acum?

CRISPIN:— Eu am lucrat pentru norocul mieu. Am fost la Turin cu un cavaleri din prietinii miei, să fac o mică expediție.

VALER: — Ce expediție?

CRISPIN:— Să râdic un drit ci el ș-au dobândit asupra oamenilor de țară prin chipul faptelor sale.

VALER: — Tu vii deci chiar apropo pentru că n-am nici un ban și tu trebui să fii în stări ca să mă împrumutezi.

CRISPIN:— Ba nu, monsiu, noi n-am făcut o norocită păscuire, peștile au zărit undița și n-au vrut nicicum să muște din nadă.

VALER: — Ce bun băiet ești tu! Ascultă, Crispin, îți iert cele trecute, am trebuință de istețime ta.

CRISPIN:— Ce blândeță!

VALER: — Eu mă aflu într-o mare supărare.

CRISPIN:— Datornicii d-tale nu vor ei să mai aștepți? Acel gros neguțitori căruia i-ai dat sânet de 900 franci pentru marfă de 300 ce ț-au dat, au luat vreo hotărâri giudecătorească asupra d-tale?

VALER: — Ba nu.

CRISPIN:— A! înțăleg: acé darnică marcheză ce s-au dus ea singură de au plătit croitoriului d-tali cari te trage la giudecată, au descoperit că noi lucrăm într-un consert cu dânsul?

VALER: — Nu-s aceste, Crispin! Eu m-am amorezat.

CRISPIN:— Ho, ho, și de cine oare?

VALER: — De Anghelica, fiica ce una născută a lui M. Oront.

CRISPIN:— O cunosc din videri. Of, ce frumoasă figură! Tatăl său, de nu mă înșăl, esti un târgovăț care locuiești într-această casă, și foarte bogat.

VALER: — Așa, el are trii mari case în celi mai frumoasă piațuri a Parisului.

CRISPIN:— Ce vrednică de iubit esti Anghelica!

VALER: — încâ să socotești că are bani gata.

CRISPIN:— Eu cunosc toată mărime dragostii d-tali. Dar pănâ unde ai agiuns cu mititica fată? știi ea plecările d-tali?

VALER: — De opt zile de când am o slobodă intrare la tatăl său, așa de bine am lucrat încât mă vedi cu un ochi plăcut. Dar Lizeta, slujnica sa, mi-au spus o vesti care mă diznădăjduiește!

CRISPIN:— și ce ț-au spus ace diznădăjduitoare Lizeta?

VALER: — Că am un rival. Că M. Oront au dat parola sa unui tânăr om din provinție, cari să așteaptă să sosască la Paris ca să ia pe Anghelica.

CRISPIN:— și cari este acest rival?

VALER: — Aceasta încâ nu o știu. Au strigat pe Lizeta în ceasul ce îmi spune această amară vesti și am fost sâlit a mă duci fără să aflu numile său.

CRISPIN:— Precum văd, n-om să fim așa degrab stăpânitori celor trii case a lui M. Oront.

VALER: — Du-te de găsăște pe Lizeta, vorbești-i din parte me, după aceea vom lua măsurile noastre.

CRISPIN:— Pre bine.

VALER: — Eu mă duc să te aștept acasă. (Să duce.)

PERDEAUA AL 2-LE[modifică]

CRISPIN, singur

Cât m-am săturat de slujit! A, Crispin! Tu ești vinovat! Tu totdeauna te-ai vârât în bagateli. Tu trebuia acum să strălucești în finanț! Cu duhul care am, așa să trăiesc, aș fi făcut păn acum mai mult de o bancherută!

PERDEAUA AL 3-LE[modifică]

CRISPIN, LABRANCHE

LABRANCHE: — Nu-i acela Crispin?

CRISPIN: — Oare pe Labranche îl văd eu?

LABRANCHE: — întocma, Crispin, el însuși!

CRISPIN:— îi Labranche sau mori! Norocita întâlniri! Vin să te îmbrățoșez, scumpul meu! Cu adivărat, nemaivăzându-te la Paris, mă temem să nu te fi depărtat vreo hotărâre a Curții.

LABRANCHE: — Credi-mă, prietine, am scăpat-o frumos, de când nu te-am văzut, au vrut să-mi dei slujbă pe mare, gândem c-oi fi cât oi trăi la catarg.

CRISPIN:— O, Dumnezăule! Dar ce-ai făcut tu?

LABRANCHE: — într-o noapte, am îndrăznit să opresc într-o hudiță dosâtă un neguțitori strein ca să-l întreb, pentru curiozita, vești de la țara sa și cum el nu știe franțozăști, au socotit câ-i cer punga, au început a striga „tâlharii“!! Straja vine, m-au socotit de tâlhari, mă duc la catarg unde am șăzut șapte săptămâni.

CRISPIN:— șapte săptămâni?

LABRANCHE: — Aș fi mai șăzut încă far agiutoriul unii teleleiți?

CRISPIN:— Adivărat?

LABRANCHE: — Să pornisă foarte asupra me, dar, această bună prietină au făcut atâta încât au discoperit nevinovăția me.

CRISPIN:— Bine este să aibă cineva puternici prietini!

LABRANCHE: — Această întâmplari m-au făcut să ieu mult sama.

CRISPIN:— Cred că nu vei mai fi períergos să știi vești din pământuri streine.

LABRANCHE: — Nu, pentru Dumnezău! Eu m-am apucat de slujit și tu, Crispin, ce faci tu?

CRISPIN: — Mă aflu ca și tine un tâlhari de cinste, și eu m-am apucat de slujit; dar eu slujăsc un stâpân fără averi care țâne o slugă fărâ hac; eu nu sunt pre mulțămit de condiția me.

LABRANCHE: — Eu însă sunt îndestul. M-am tras la Chartres, slujesc pe un tânăr cu numile Damis; el esti foarti vrednic de iubit; iubești giocul, vinul, fimeile, în scurt, ești un om de lumi, noi facim împreună tot feliul de berbantarii. Aceasta mă eglendisăște, aceasta mă întoarce de la facirea de rău.

CRISPIN:— Nevinovata viiață!

LABRANCHE: — Așa-i?

CRISPIN:— Cu adivărat. Dar spune-mi, Labranche, ce cauți la Paris? Unde te duci?

LABRANCHE: — Mă duc într-această casă.

CRISPIN: — La M. Oront?

LABRANCHE: — Fiică-sa esti făgăduită lui Damis.

CRISPIN:— Anghelica făgăduită stăpână-tău?

LABRANCHE: — Monsiu Orgon, tatăl lui Damis, au fost la Paris, sunt zile. Eu am fost cu dânsul. Ne-am dus, de am văzut pe M. Oront cari esti din vechii săi prietini, și ei au alcătuit între dânșii această însoțire.

CRISPIN:— Așadar, aceasta esti o treabă sfârșită?

LABRANCHE: — Da. Contractul esti iscălit de amândoi părinții și de madam Oront. Zăstrea, cari ești de zăci mii de galbeni în bani peșin, ești gata; nu să așteaptă decât sosirea lui Damis ca să sfârșască lucru.

CRISPIN:— Ei! Aceasta fiind deci, Valer, stăpână-meu, n-ari decât a-ș căuta într-alt loc norocu.

LABRANCHE: — Ce, stăpână-tău?

CRISPIN: — El îi amorezat tot de ace Anghelica, dar dacă Damis...

LABRANCHE: — O! Damis nu va lua-o. Este o mică greutate..

CRISPIN:— și care?

LABRANCHE: — Când tatăl său îl însura aicea, el s-au însurat la Chartres.

CRISPIN:— Cum?

LABRANCHE: — El iube o tânără persoană cu cari ... în chip că la întoarcirea bunului om Orgon, s-au făcut în taină o adunare de părinți; fata esti de oameni cinstiți. Damis au fost sâlit să o iei.

CRISPIN:— O, aceasta schimbă socoteala.

LABRANCHE: — Am găsit straile de miri a stăpână-meu gata; am poroncă să le duc la Chartres, îndată ce mă voi Întâlni cu M. și Madam Oront, și voi întoarci parola lui M. Orgon.

CRISPIN: — Să strâci parola lui M. Orgon?

LABRANCHE: — Aceasta mă și aduci la Paris. Rămâi sănătos, Crispin. Cred că ne vom mai vide.

CRISPIN: — Așteaptă, Labranche, așteaptă, fătul meu! Mi-au venit o idei ... Spune-mi, stăpână-tău esti cunoscut de M. Oront?

LABRANCHE: — Ba, ei nu s-au văzut niciodatâ.

CRISPIN: — știi ce! Dacă tu ai vre, am puté faci un frumos lucru, dar după întâmplarea ta de la bașcă, mă tem să nu fi rămas făr curaj.

LABRANCHE: — Nu, nu, spune, o furtună trecută nu oprești pe un bun corăbieri să mai între în mare; vorbești. Ce vrei să zâci? Ce, ai vre să faci pe stăpână-tău să treacâ cu numile lui Damis, și să ia ...

CRISPIN: — Stăpână-meu? Of, Doamne! Un calic pentru o fată ca Anghelica! Eu îi hotărăsc o mai bună parte.

LABRANCHE: — Cine?

CRISPIN:— Eu.

LABRANCHE: — Să mă crezi, ai dreptate. Aceasta, cum mi să pare, nu-i rău socotit.

CRISPIN:— și eu sunt amorezat de dânsa.

LABRANCHE: — Eu găsăsc de cuviință dragostea ta.

CRISPIN:— Voi lua numile lui Damis.

LABRANCHE: — Bine zâci.

CRISPIN: — Voi lua pe Anghelica.

LABRANCHE: — Priimesc.

CRISPIN:— Voi pune mâna pe zăstri.

LABRANCHE: — Foarte bine.

CRISPIN:— și mă voi duci pân a nu înțălegi ei încâ.

LABRANCHE: — Să ne tălmăcim mai bine la acest pont.

CRISPIN:— Pentru ce?

LABRANCHE: — Tu zâci ca să te duci cu zăstrea făr să pominești de mine nimic. Trebui ceva îndreptat într-acest plan.

CRISPIN: — O! Noi ne-om duci împreună.

LABRANCHE: — La această lucrări îți voi sluji de tovarăș. Lucrarea, te încredințăz, esti cam sămeață dar bărbăție me să rădică, și simțesc că sunt născut pentru mari lucruri. Unde ne vom duci noi s-ascundim banii zăstrii?

CRISPIN: — în fundul vreunii depărtate provinții.

LABRANCHE: — Eu cred că va fi mai bine afară din stăpânire aceasta; ce zâci tu?

CRISPIN:— Vom vidé. Spune-mi de ce caractir este M. Oront?

LABRANCHE: — Un târgovăț tari prost, un duh mic.

CRISPIN: — Dar Madam Oront?

LABRANCHE: — O fimei de la 25 pân la 60 de ani; o fimei plină de iubire de sâne cu un duh foarte nestatornic, care credi tot Într-un ceas și pour și contre.

CRISPIN:— Ajunge; trebui să căutăm strai pentru...

LABRANCHE: — Tu te poți sluji cu ale stăpână-miu... Așa, tocma tu ești chiar de statul lui.

CRISPIN:— Bine-ai socotit.

LABRANCHE: — Văd ieșind nu știu pe cine de la M. Oront. Haide la gazda me să socotim asupra isprăvii lucrării noastre.

CRISPIN:— Trebui mai întăi să alerg acasă ca să vorbesc lui Valer și să-l fac prin vro minciună să nu vie vro câteva zile la M. Oront. îndată te agiung.

(Să duc.)

PERDEAUA A 4-LE[modifică]

ANGHELICA, LIZETA

ANGELICA: — Așa, Lizeto, de când Valer mi-au discoperit pătimirea sa, o tăinuită măhniciuni mă usucă și, sâmțăsc că de voi lua pe Damis, îmi va scurta odihna vieții.

LIZETA: — Ce om primejduincios esti acest Vaier!

ANGELICA: — Cât sunt de nenorocită! Privești starea me Lizeto; sfătuiești-mă, te giur, ce trebui să fac?

LIZETA: — Ce sfat poți d-ta aștepta de la mine?

ANGELICA: — Acel ce ți-l va însufla interesul cari tu iei la aceea ce să atinge de mine.

LIZETA: — Nu-ți poate cineva da decât douâ feliuri de sfaturi; unul, ca să uiți pe Valer, și celalalt să te împotrivești puterii părintești. Ai pre mult amori ca să urmezi pe cel dintăi, pentru ca să-ți dau cel de al doile, cugetul meu îi pre delicat. Acestea sunt supărătoare, precum d-ta vezi!

ANGELICA: — Ah, Lizeto, mă diznădăjduiești!

LIZETA: — Așteaptă! Mi să pari că vom puté împăca amoriul d-tali și cugetul mieu. Așa. Haide să găsim pe maica d-tali. ANGELICA: — Ce să-i zâcem?

LIZETA: — Să-i mărturisim tot. Ea iubești colachiile, dizmerdările; să o colachefsim, să o dizmerdăm. în sfârșit, ea te iubești, și va sâli poate pe Monsiu Oront să-ș întoarcă parola sa.

ANGELICA: — Tu ai dreptate, Lizeto, însă mă tem ...

LIZETA: — Ce?

ANGELICA: — Cunoști pe maică-me; hotărârile sale sunt tari nestatornice.

LIZETA: — Esti adivărat că ea totdeauna să pleacă după socotința celui ce-i vorbești mai pe urmă. Nu ne pasă; să o tragim în partea noastră. Dar o văd. Tragi-te deoparte. Vei veni când eu îți voi faci sămn.

(Anghelica să tragi în fundul theatrului.)

PERDEAUA A 5-LE[modifică]

MADAM ORONT, LIZETA, ANGELICA

(în fundul theatrului)

LIZETA: (făcându-să că nu vedi pe Madam Oront) — Nu poate cineva tăgădui că Madam Oront esti una din celi mai vrednici de iubit dame a Parisului.

MADAM ORONT: — Lingușitoari ești tu, Lizeto.

LIZETA: — Ah, Madam, nu te vid'em. Vorbile acești ce d-ta ai auzit sunt celi mai de pe urmă a unii voroave ce am avut cu Mamzel Anghelica în pricina măritării sale. D-ta, îi zâcém, ai ce mai drept giudecătoare din toate maicile, ce mai cu minte...

MADAM ORONT: — Cu adivărat, Lizeto, eu nicicăcum nu samân celoralalte fimei. Totdeauna mintea mă povățuiește.