Craiul ielelor (Ion Sân-Giorgiu)
Prin noapte și vînt, cine trece călare?
E tatăl și fiul ce’n brațe-i tresare.
Ascunde la pieptu-i băiatul cuminte,
Il ține puternic și-l strînge ferbinte.
„Copile, de ce-ți ascunzi fața? Ce ai?”
„Nu vezi oare, tată, pe-al ielelor crai,
Pe craiul cu coadă și stemă în frunte?”
„Bǎete, e ceața, ce’ntinde o punte.”
„Copil drăgălaș, haide, vino cu mine,
In iureș de jocuri mereu te voiu ține.
Pe maluri se’ntinde verdeața’nflorită,
Iar mama te-așteaptă cu haină-aurită.”
„O, tată, vai, tată, n’auzi ce-mi șoptește,
Al ielelor rege, cînd m’ademenește?”
„Copile, nu plînge și fii liniștit,
E vîntul ce suflă’n frunzar putrezit.”
„Bǎete, nu vrei tu cu mine să vii?
Copilele mele te-așteaptă’n cîmpii,
Copilele mele în horă se prind,
Te leagănă, cîntă și’n joc te cuprind.”
„O, tată, vai tată, nu vezi tu departe,
Cum ielele saltă în besnă de moarte?”
„Copile, eu văd deslușit: nu-s stihii,
Sînt sălcii bătrîne ce-s mai cenușii.”
„Mi-ești drag, și făptura-ți aleasă mă chiamă,
Cu sila te-oiu smulge, de lupți și ți-e teamă.”
„O, tată, vai, tată, acum mă apucă,
Al ielelor craiu, simt cum viața’mi usucă!”
Și tatăl cu groază gonește în noapte,
La pieptu-i copilul se tînguie’n șoapte,
Ajunge acasă abia ’ntr’un răsuflet;
Copilul e’n brațe de mult fără suflet.