Craiul Zefiru

Prin văile-ascunse de-o ceață profundă
Se duce călare pandurul bătrân;
Cât ziua declină și ’n codru s’afundă
Cu grije reține pe micu-și la sîn:

— Ascultă Miroane, tu tremuri, ți-i teamă!
Spre ceruri te uită, surâde la stele,
Surâde și cată de vezi pe-a ta mamă,
Pe sora-ți veghindă prin negre zăbrele.

«Vai, tată! mi-i teamă, nu vezi din pădure
Stafia, ce vine grozavă rânjind?»
— Nu văd decât vântul, ce suflă prin mure
Din tainici ascunsuri, lin, lin adiind!

Și merge cât merge; furtuni se ardică,
Sabatul în chaos acum e deschis;
Și fulgeri, lumine… do groaznică frică,
De-al morții vâlvoare, Miron e învins!

— Ah! vino copile, prin nouri te-oiu duce
Spre-o mare grădină c’un mare palat,
Pe stâlpi de smaragd vezi timpul năluce,
Pe-arcade-i azurul în veci nepătat!

«Să merg în palatu-i din nouri șoptește
Jelinda mea oră, o craiul Zefir!»
— Eați pare’n vârteje furtuna mugește
Și-acuma coboară Taslău ’n delir.

— Ah! vină copile, că’n nori am trei fete:
Cea mare-ți croi chiar și-un straiu fericit.
Ce-alaltă ’npleti-va frumoasele-ți plete,
Mezina mea scumpă colanul cernit!

— A craiului fete cu noaptea ne-alungă!
Auzi tu ce șuer, ce râs ascuțit?
— Sunt norii, ce-aleargă și-n vale la strungă
Un fulger sinistru în stân’ a lovit.

— De-i merge cu mine, sub tineri ciprese
Din valea speranței domni-vei tu lin,
Și’n somnu-ți adese nocturnei mirese
Vei cere o floare din albul ei sîn!

— Auzi-l tătuță, l-a morților cină
Zefiru mă ’mbie, dar nu voiu să mor!
— Izvorul copile din vale suspină,
E șoapta-i pierdută prin groaznicul cor.

— De nu vii cu mine, cu sila te-oiu smulge,
Și-i merge, și-i merge pe-al craiului sîn,
Și-i merge pân’ rouă pe floare se scurge,
Pân’ oarele nopții la soare se ’nclin!

— Fugi tată! scârbosul spre mine se ’ntinde…
E groaznic și negru ca groaznicul nor!
Vai! eată-l… s’apropie… și ’n brațe mă prinde…
Bătrânul murmură: — O! Doamne-ajutor!

Pe calul său aprig ca vântul se duce
Spre-al casei dorite prea ferice port;
Ajunge… pe geana-i o lacrimă luce…
Copilul de spaimă in brațe-i e mort!