Cozia

Jump to navigation Jump to search
Cozia
de Grigore Alexandrescu


Ca la trei ore depărtare de Râmnic, pe un braț de pământ ce din poalele Carpaților se întindea deasupra Oltului, este zidită Cozia. Ca operă de arhitectură, mănăstirea aceasta nu diferă întru nimic de cele mai multe. Numai numele fondatorului deșteaptă niște suvenire mărețe, nutrite încă de zgomotul valurilor care udă înaltele ziduri și se închin în treacăt țărânii eroilor. De ceealaltă parte a râului, un șir de munți acoperiți de arbori formează mănăstirii o statornică barieră, care o apără despre răsărit și oprește razele soarelui de a tulbura fără timp (la 1386) repaosul părinților. Oltul, în mărețele lui capricii, aci desfășoară cu fală undele sale, aci strecurându-se ca un șarpe printre două stânci, ce se par a se împreuna ca să-i închiză dr umul, își răzbună prin urlete sălbatice de strâmtorirea ce suferă, și spărgându-se cu furie de pietroasele lor temelii, pare a le amenința că, ajutat de timp, va surpa odată culmea și trufia lor.

În cea dintâi intrare, la ușa bisericii, este un tron de piatră, și vulturul cu două capete ține deasupră-i coroana regală. În acel tron spun că se odihnea Mircea, care se află pictat înăuntrul bisericii, june încă, după cum era când a fondat-o. Statura lui e de mijloc, chipul blând și voios, ochii mari și albaștri, părul casta- niu-blond și bucălat. O parte din îmbrăcămintea lui e vechiul costum al cavalerilor cruciați: veșmânt scurt și spată, călțuni și culți, la genunchi are cusuți în fir vulturi cu două capete, pe deasupra poartă mantie roșie cu marginară de aur, și pe cap o coroană. Valorosul domn este înmormântat în biserică, în cea dintâi intrare; două mari pietre acoperă mormântul. Inscripțiunea uneia a început a se șterge, încât abia poți descifra câteva cuvinte și numele Mircea, iar pe cealaltă se citesc deslușit aceste cuvinte:

"Aici odihnește maica Teofana călugăriță, cu fie-sa doamna Florica și fiul seu Nicolae-vodă, leat 1425."

Descoperire neașteptată și plăcută! Familia lui Mihai Viteazul în același mormânt cu bătrânul Mircea.

Deși o istorie zice că doamna Florica a murit în sclavie la hanul tătăresc, căruia se trimisese în dar de Sigismund Batori în urma bătăliei de la Boroslo, dar se vede că sau Mihai însuși a reușit s-o scape cu promisiuni trimise hanului prin deputații săi, sau că Radu Șerban I, moștenitorul tronului, și boierii țării au liberat-o cu dare de bani, crezând că este o dezonoare generală să se afle în mâinile tătarilor familia unui astfel de om. Cât pentru maica lui, Teodora, pe care în anul 1599, în timpul cutezătoarei expediții în Transilvania, o trimisese spre siguranță la Cozia, este de crezut că, amărâtă de moartea dureroasă și timpurie a fiului său, după care ea mai trăi doi ani, a îmbrățișat viața călugărească, și s-a înmormântat acolo lângă un principe de aceeași familie și valoros ca și fiul său.

Aci se păstrează asemenea comemorarea acelui principe religios, amic al sfântului Nifon și cel mai fanatic fondator de biserici. Am văzut cu părere de rău că, pentru o mănăstire cu venit de 4 sau 5.000.000 lei, Cozia nu era îndestul de bine ținută; picături de ploaie și-au lăsat urmele pe pereții camerelor celor mai bune, și lumina zilei spera să intre curând în biserică prin locurile cele mai oprite. Părintele Ipolit, economul, care după cunoștințele sale ni s-a părut demn de postul ce ocupă, ne spuse că aceasta nu este culpa egumenilor din diferite timpuri, și spre dovadă ne încredință că unii dintr-înșii au murit săraci ca Aristid cel Drept. Aceasta însă nu oprea banii mănăstirii de a se cheltui, căci părinții egumeni, spre a se ține în posturile lor, erau nevoiți adeseaori să dea sume mari la unele persoane. Întrebarăm de ce cuvioșii părinți nu-și dau demisia din egumenie când li se cerea să întrebuințeze rău venitul bisericii; dar o asemenea abnegație de sine se păru ca un lucru peste putință părintelui Ipolit, și ca să ne încredințeze că astfel merg lucrurile lumii ne zise cu cea mai profundă umilință: "Veți vedea d-voastră și celelalte mănăstiri, dar credeți că, dacă la noi pică, la Bistrița plouă." Nemulțumiți de această rațiune, eram să răspundem prin mai multe moralități, când ne aruncarăm ochii la un aruncător de apă plin de cei mai frumoși păstrăvi, care jucând și sărind se părea că protestau în contra imprudentelor noastre cuvinte. Această vedere ne pătrunse până în suflet, opri nemulțumirea pe buzele murmurătorilor și împăcă spiritul nostru cu starea lucrurilor de acum.

După un prânz de acelea ce nu se șterg ușor din memorie, ne aruncăm într-o luntre, însoțiți de un june călugăr, și trecurăm pe malul din dreapta, ca să vizităm un metoh al Cozii, numit Ovedenia, ce se află pe coasta muntelui în desimea pădurii. După ce mergi câtva pe marginea râului, te sui pe un fel de galerie tăiată în piatră, care negreșit face parte din drumul romanilor; apoi o scară cu câteva trepte, iarăși de piatră, facilitează suirea pe o măreață terață, spânzurată ca printr-un farmec deasupra abisului. Aci sunt stâncile ce privite din foișorul mănăstirii se par a se împreuna ca să oprească Oltul. La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămășițele unei zidiri ce se numește Turnul lui Traian, loc de observare demn de acei oameni în care toate erau mari, virtuți ca și crime.

Ca să vorbim ceva cu călugărul ce ne însoțea, îl întrebarăm ce mână puternică a făcut acel drum? "Traian", ne răspunse el; până aici foarte bine, dar noi adăugarăm: "Și în ce timp?" ­ "În timpul când se bătea cu Mircea." ­ "Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă." ­ "Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian."

Aci părintele ne lăsă fără cuvânt, căci, deși se vedea ușurel în istorie, dar era bine întemeiat în credință, și în contra minunilor noi nu ne puteam pune. Adevărat, ar fi frumos lucru să învieze câțiva domnitori care au fost apărătorii națiunii, dar ia închipuiți-vă pe Țepeș și alți asemenea lui ieșind din pământ ca să ne măcelărească; sunt încredințat că ne-ar socoti oameni fără de gust și că n-ar lăsa să se piarză astfel datinile strămoșești. Ne trebui mai mult de o oră până să ajungem la Ovedenia, mic schit locuit de vreo zece călugări și fondat de mitropolitul Varlaam, pe la anul 1675, în timpul domniei lui Duca-vodă. Părinții, în buna lor voință de a ne arăta tot ce au mai interesant, ne duseră la două chiliuți făcute în piatră, care în termeni bisericești se numesc peșteri: una din ele, încă neterminată, se lucrează cu cheltuiala unui boier din Râmnic. Am făcut observație părinților că cu 600 de lei ce ziceau că s-au cheltuit la dânsa putea acel boier să facă 5 sau 6 camere, când în chilia de piatră abia te poți învârti. Dar opinia părinților era cu totul contrarie; ei considerau scobitura în piatră ca cea mai completă probă de cuvioșie și cel mai mare serviciu ce poate cineva să facă lui Dumnezeu. Cu un cuvânt, un om care face o peșteră, oricum ar fi trăit în lumea aceasta, este sigur că ar fi mântuit în cea viitoare. Aceste cuvinte semănau zise ca să ne îndemne și pe noi la asemenea faptă; dar din nefericire ne lipseau și mijloace, și voința de a pune în lucrare îndemnul. Ca să nu fim însă crezuți de eretici, dădurăm ceva părinților ca să ne comemoreze. "Aveți și ceva morți?" ne întrebară. "Avem, dar pentru că au murit de mult i-au comemorat alți preoți." ­ "Asta nu face nimic: noi aici n-avem nici o treabă și putem să ne rugăm pentru dânșii." Acum era târziu ca să mai pierdem timpul în vorbe, luarăm dar binecuvântarea părinților, promițându-le a cugeta mai serios la fondarea unei peșteri, și ne întoarserăm la mănăstire. Ziua începuse a se ascunde după munții de la apus, mai luminând încă puțin culmile cele din față. Apropierea serii da obiectelor culori fantastice și deștepta nenumăratele voci ale singurătății. Hotărâți de a pleca a doua zi de la Cozia, ne mai suirăm o dată în foișorul ce dă asupra Oltului: de acolo preum- blarăm căutătura noastră pe deșertele-i țărmuri, și îndeplinind lipsa talentului cu entuziasmul pentru gloria națională, plătirăm un tribut de laude meritate valorosului Mircea, prin poezia intitulată: Umbra lui Mircea sau O seară la Cozia.