Corbul (Poe, Ioan S. Spartali)
Era miezul nopții. Mă gândeam la soarta unor volume uitate deși curioase și ciudate. Bătu cineva ușor în ușă.
Eram în Decembre; tăciunii, cari se topeau în sobă, proiectau pe jos umbre roșii. În zadar mă sileam să’mi uit necazurile citind în cărțile mele favorite. Mă gândeam mereu la dânsa, la Lenora mea pierdută, la rara și frumoasa fată al cărui nume dulce îl repet acum îngerii din cer: Lenora.
Tot, până și fâșâitul perdelelor de mătase, îmi băga în vine o groază melancolică. Ca să mă liniștesc, îmi zisei:
„Trebuie să fie cine-va care a întârziat, nimic mai mult!”
Și strigai îndată:
„Domnule sau doamnă, ’ți cer iertare. Dormitam când ai bătut în ușa mea. Nu te am auzit numai de cât, așa de încet ai bătut.”
Și deschisei ușa; însă nu văzui nimic alt de cât întunericul nopții.
Mă uitai mai bine în umbră tot nu văzui nimic, visam oare? Șoptii numele Lenorei. Ecoul repetă numele ei. Și atâta fuse tot.
Intrai în cameră și numai decât auzii iar că bate cine-va, cum se cade.
„Astă dată bate în obloane!” îmi zisei. „Să lămuresc misterul care ’mi tulbură inima și să văd dacă nu cumva e vântul.
Deschisei oblonul: un corb de toată frumusețea se năpusti în cameră, bătând din aripi. Nu’mi zise bună ziua. Intră la mine ca la el acasă și se cocoță, plin de maiestate, cu aerul unui lord sau a unei lady pe bustul unei Pallas, d’asupra ușii.
Zâmbii când văzui purtarea serioasă a acestei pasări negre. „Spune’mi” zisei eu tare „ce nume porți tu pe malul plutonian al nopții?” El răspunse: „Nici o dată!”
Răspunsul acesta nu avea nici un rost. Cui i se mai întâmplase vre-odată să găsească la miezul nopții, d’asupra ușii lui, pe bustul unei Pallas, o pasăre care să se cheme „Niciodată?”
Însă corbul nu zise de cât vorba aceasta, ca și cum într’însa și-ar fi pus tot sufletul. Atunci murmurai: „Câți prieteni nu m’au părăsit! mâine o să mă lase și el după cum și speranțele m’au lăsat singur!”
Și pasărea zise: „Nici odată!”
Negreșit, îmi zisei în gând, corbul ăsta a învățat vorba aceasta singură de la vre-un stăpân nenorocit, așa de statornic nenorocit în cât nu mai voia să spere „niciodată!”
Împinsei un fotoliu în fața corbului și mă pusei să mă gândesc ce voia să spuie pasărea aceasta tristă, slabă și întunecată, cu refrenul ei: „Niciodată!”
Nu mai vorbii pasărei ai cării ochi de foc îmi frigeau inima; însă mă pusei în față’i ca s’o pot ghici. Capu’mi odihnea pe o perină de catifea violetă, pe care o lumina slab o lampă, acea lampă pe care Ea nu o va mai aprinde „Niciodată!”
Aerul mi se păru mai ușor, parfumat par’că de cădelnița nevăzută a Serafimilor: „Oh ticălosule!” strigai eu „Dumnezeul tău ți-a trimis, prin îngerii lui, îngăduirea și nepinthesul. [1] Bea! o! bea nepinthesul acesta bun și uită pe Lenora pe care ai pierdut’o!”
Corbul zise : „Niciodată!”
Eu îi zisei:
„Profetule, pasăre a nenorocirii, pasăre sau demon, spune-mi te rog, fiind-că dracu te trimite în locuința mea tristă, spune-mi, te rog fierbinte: Este balsam, în Judea?....”
Corbul zise : „Niciodată!”
„Profetule, pasăre sau demon, în numele cerului, în numele lui Dumnezeu căruia ne închinăm amândoi, spune’mi, oh! spune sufletului meu, încărcat de mâhnire, dacă trebuie cumva să îmbrățișeze într’o zi în Eden pe o fată tânără care s’a făcut sfântă, o fată rară și frumoasă pe care îngerii o chem Lenora?”
Corbul zise: „Niciodată!”
„Dacă vorbești astfel, pleacă d'aci!” urlai „Pleacă, părăsește-mă! Du’te în furtuna nopții, pe malurile negre ale lui Pluton. Nu lăsa aici nici măcar o pană neagră care să’mi amintească groaznica minciună pe care ai rostit’o. Lasă mă singur părăsiri mele! Părăsește bustul acela, smulga’ți pliscul din inima mea, du’ți în altă parte umbra ta!”
Corbul zise: „Niciodată!”
Și corbul, fără să se miște, fără să zboare, șade încă pe Pallas, d’asupra uși mele. Ochii lui lucesc ca ochii unui demon care stă pe gânduri; lampa mea îi proiectează umbra pe jos. — Și umbra aceasta n’o să piară „niciodată!”
________
- ↑ Leac lăudat de Homer ca având puterea de a vindeca tristețea și melancolia.