Copilul și croncanul
- Zburdalnic Copilandrul mereu tot înjura
- La pasări ce zbura ;
- O dată ia la goană Croncanul ce mîncare
- Își căuta pre lîngă un rîu prea larg și care
- De ger ce se lăsase
- Pre margini înghețase.
- Zbură bietul Croncan și cît colea se puse,
- Iar neastîmpăratul îndată-acolo fuse.
- „Dă-mi pace, băiețele, Croncanul lui ii zice.
- Nimic eu nu-ți fac ție; tu de ce-mi cați price?”
- „Ah! căci nu pot eu oare
- Să pui mîna pe tine!
- Ți-aș smulge pentru mine
- Ale-aripi zburătoare.”
- „Zbor nu vei căpăta.”
- „Nici tu n-ăi mai zbura.”
- „Fii mulțumit, copile, cu ce firea ne-a dat
- Eu am aripi; tu însă picioare de umblat,
- Și minte, dibăcie.” Și astfel ei sfădind
- După Croncan Copilul fugea ochii țintind.
- Cea pasăre trecuse
- Pirîul și se puse
- P-un pom de ceea parte. Copilul înțestat
- Nu vede că la mijloc e rîul nenghețat;
- Ci cată cu de-a-dinsul s-aib-aripi ca să zboare;
- Cind, bîldîbîc! În apă. Șioiu-l dă-n vuitoare
- Se zbate; se afundă
- Și se îneacă-n undă.