Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești

Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești de Aron Pumnul

Tatăl: Precum văd, fiule, din cele două scrisori din urmă ce mi le-ai trimis, voi nu scrieți mai mult cu buchii din cele românești, ci cu din cele latinești?

Fiul: Iertare, iubitul meu tată, că nu știu ce va să zică buchii românești și latinești. Eu scriu, precum am învățat în ăst an, că sunt buchii chirilice și litere romane.

Tatăl: Dar cele din cărțile noastre și celea, știi tu, cu care îți scriu eu totdeauna, nu sunt buchii românești, și cele din cărțile latinești nu sunt buchii latinești? Iată, dar, că sunt!

Fiul: Adevărat că și cărțile românești, și cele latinești sunt tipărite cu niște semne, însă și acele, și altele nu se numesc buchii românești, nici latinești, ci cele din cărțile românești se cheamă buchii sau slove chirilice, așa numite de la Chiril, care le-a format, iar cele din cărțile latinești, franțuzești, italienești, spaniolești și din unele cărți românești se cheamă litere romane.

Tatăl: De! cheme-se cum s-or chema, nu-mi pasă, eu vreau numai să zic că, cum mi se pare, voi acum nu scrieți mai mult cu slove chirilice, cum le numești, ci cu litere romane?

Fiul: Așa este! Tinerimea română, nu numai de aici, din țara noastră, ci din toate țările pe unde se află suflet de Român, și-a propus să nu mai scrie cu buchii străine, ci cu literele cele proprii, române!

Tatăl: Și ce înseamnă această înnoire?

Fiul: Dar, domnia ta, de ce ți-ai făcut haină nouă și nu o mai porți pe cea veche, toată ruptă? Și, apoi, când ți-a adus-o croitorul, de ce n-ai dat-o iar înapoi ca să-i mai facă nu știu ce?

Tatăl: Eu mi-am făcut haină nouă pentru că cealaltă era toată ruptă acum; apoi, doară, nu o să ies între oameni cu veșminte așa rupte, că-i rușine; iar cea nouă, când mi-o aduse, i-am dat-o iar înapoi ca să o îndrepte, pentru că o făcuse rău, așa încât toată venea îndărăpt și mă împiedicam în ea, când dam să merg; apoi veșmântul trebuie să fie făcut după trup, așa încât trupul să se poată mișca neîmpiedicat în el. Da’ ce are a face haina cu buchiile?

Fiul: Iată ce! Precum domnia ta ai lepădat haina ruptă și ți-ai făcut una nouă, așa noi lepădăm buchiile chirilice și luăm alte litere, romane, pentru că cele chirilice sunt rupte pentru limba noastră; și, precum haina cea rău făcută te împiedică să nu poți îmbla, așa și buchiile chirilice nu sunt făcute după trupul și firea limbii noastre, și pentru aceea o împiedică în dezvoltarea și în înflorirea ei, și pentru aceea le-am lepădat și am reluat literele romane, care sunt făcute după trupul și firea limbii noastre, cea română!

Tatăl: Să fie oricum făcute, după firea limbii noastre, cum zici, totuși, n-ar trebui părăsite buchiile, pentru că cu buchii chirilice ne-am pomenit noi, cu buchii chirilice au scris străbunii noștri și cu buchii chirilice sunt tipărite cărțile noastre cele sfinte, și pentru aeea, de om părăsi noi buchiile chirilice, om necinsti pe străbunii noștri, ba n-om părăsi și sfânta credință; apoi aceea ar fi, totuși, păcat!

Fiul: Și așa ți se pare domniei tale că noi am necinsti pe străbunii noștri, dacă am părăsi vreun lucru rămas nouă de la ei, chiar și când ar fi agățat acela de ei numai prin valurile nefericirii și prin ale fatalităților timpurilor?

Tatăl: Așa este și aceasta nu mi-o vei putea disputa!

Fiul: Și până la care secol numeri, domnia ta, pe străbunii noștri, în contra cărora am păcătui, părăsind lucrurile ce ne-au rămas de la ei?

Tatăl: Până la oricare și, dacă vrei, chiar până la străbunul Adam!

Fiul: Dacă este așa, atunci nu știu care se va putea mântui dintre oamenii de acum, căci, dacă ar fi păcat a schimba ceva din cele apucate de la străbunii noștri, atunci este păcat a purta haine, pălărie, încălțăminte și alte veșminte, pentru că străbunul nostru Adam, precum ne spune scriptura, n-a fost îmbrăcat cu veșminte de astea; atunci ar fi păcat a scrie ori cu buchii chirilice, ori cu litere romane, ar fi păcat a vorbi românește, franțuzește, ungurește și altele, ba ar fi păcat chiar și de a fi creștin și de a citi Sfânta Scriptură, pentru că străbunul nostru, Adam, nici că știa ceva de buchii sau de litere, nici de limba română, germană, franțuzească, latină, nici de creștinătate, nici de scriptură; atunci ar fi păcat ca un păgân să se facă creștin, pentru că ar părăsi credința păgână, cel mai scump lucru ce i-a rămas lui de la străbuni! Iată unde este zisa domniei tale că n-ar fi iertat a face vreo înnoire, ci a ține de cele apucate de la părinți ca orbul de gard!

Tatăl: Dacă le vei lua așa, prin întreg, și vei întoarce zisele cum îți place, atunci vezi bine că-ți va ieși lucrul cum vrei; ci cum să ne părăsim noi dragile de buchii chirilice, cu care sunt tipărite cărțile noastre cele sfinte, din biserică? Au nu ne vom pierde noi prin aceea și sfânta credință ortodoxă? Căci eu încă am învățat ceva, mulțămită Cerului!, și știu că literele pe care vreți voi să le reluați sunt buchii latinești, pe care străbunii noștri le-au lepădat ca să nu-și piardă credința ortodoxă și au luat buchiile chirilice, cu care scriu toți ortodocșii, și tare bine au făcut!

Fiul: Dumnezeule sfinte! câtă deosebire între școala de când ai învățat domnia ta, iubite tată, și între școala de astăzi! Domnia ta zici că credința dreaptă sau ortodoxă ar sta în buchiile chirilice, eu însă încă învăț în școală destul de ortodocsă și de aceea știu că credința dreaptă sau religia este întemeiată în conștiință sau în cugetul fiecărui om și, pentru aceea, precum este conștiința lui așa-i este și credința; de-i este conștiința luminată, atunci și credința sau religia îi este luminată și clară; iar de-i este conștiința întunecată și împlută de prejudecăți, atunci chiar așa este și religia sau credința lui, întunecată și plină de credință deșartă; credința este, dar, întemeiată în conștiință și, de aceea, se și păstrează, iar cu buchiile n-are nimic a face; și, ca să te convingi mai deplin despre aceasta, ia aminte: Au nu scriu Grecii cu litere grecești și tot au o credință cu noi? Au nu scriu Frâncii, Inglii, Italii, Polonii, Ungurii, Croații cu litere romane, cu care și Papa de la Roma scrie, și nu sunt cu toții de o credință cu Papa? Au nu scriu Rutenii cu buchii chirilice și, totuși, cei uniați nu sunt de o credință cu Sfântul Chiril? Au doară vei mai putea zice și acum că credința cea dreaptă se păstrează prin buchiile chirilice? Ci vai de credința care va fi întemeiată pe niște semne moarte ca buchiile chirilice, aceea nu va mântui pe nimeni, pentru că scris este: „Buchiile pier, sufletul este care dă viață!“.

Tatăl: Eu la acestea nici am cugetat până acum, cu toate că sunt așa aproape de noi și nu mai poate fi nici o îndoială despre adevărul ce-l spui, că adică credința dreaptă este întemeiată în conștiința omului și n-are nimic de-a face cu buchiile chirilice; dar, precum zici, credința n-are de-a face nici cu literele romane; apoi, dară, de ce să lepădăm noi buchile chirilice, cu care au scris străbunii noștri? Au doară voi, cei de acum, să fiți mai învățați decât au fost aceia?

Fiul: Eu n-am zis că noi reluăm literele romane pentru că doar am voi să întemeiem credința dreaptă pe ele, ci din altă cauză, pe care ți-o voi spune ceva mai târziu. Aci zic numai atâta, că noi încă nu ne înțelegem despre buchiile chirilice, căci domnia ta crezi că străbunii noștri au scris cu ele pentru că doar le-ar fi fost dragi sau doar pentru că așa ar fi fost mai bine decât cu litere romane. Eu, însă, știu că n-au fost nici una, nici alta, ci ei au fost aduși numai de împrejurări nefericite la aceea. Mai întâi, voi să-ți spun aceasta pe scurt, apoi îți voi spune și pentru ce lepădăm noi buchiile chirilice și reluăm literele romane.

Tatăl: Și de ce au scris, dar, ei cu buchii chirilice?

Fiul: Ascultă-le istoria! Buchiile n-au fost pe fața pământului până către anul 862 după Hristos. Atunci se făcu părintele Chiril arhiepiscop în Moravia cea Mare. Moravii n-aveau, pe atunci, încă nici un fel de scriere proprie, pentru aceea formă părintele Chiril pentru limba slovenească buchiile, care de la formatorul lor se numesc chirilice. Oricine poate vedea că acele buchii nu sunt alta decât litere grecești mai schimonosite oarecâtva, la care, apoi, s-au mai adăugat unele, din cauză că în limba slavonă se află niște sunete pentru a căror însemnare nu se află litere între cele grecești. Iată, dar, că buchiile chirilice s-au făcut pentru Slovaci și nu pentru Romani!

Tatăl: Dar Romanii când le-au luat, mai întâi, și pentru ce?

Fiul: Ascultă iarăși istoria! Romanii, străbunii noștri, știi că au locuit în Italia până către anul 105 după Hristos?

Tatăl: Dar aceasta o știu prea bine!

Fiul: Și ce cugeți, oare străbunii noștri să fi scris ceva până au fost în Italia?

Tatăl: Vezi bine că au trebuit să scrie!

Fiul: Dar în ce limbă vor fi scris ei și cu ce litere? Au doară cu buchii chirilice?

Tatăl: Ba, cu buchii chirilice n-au putut să scrie pe atunci, pentru că, precum spuseși din istorie, sunt formate cu opt sute de ani mai târziu; iar ce se ține de limbă au trebuit să scrie în limba care le era cunoscută, că în limbă necunoscută nu poate cineva nici scrie, nici vorbi.

Fiul: Și ce limbă au vorbit străbunii noștri, pe atunci?

Tatăl: Eu cred că vor fi vorbit latinește!

Fiul: Dar, astăzi, cum vorbesc?

Tatăl: Astăzi, precum vedem, vorbesc românește.

Fiul: Când și unde au încetat Romanii a vorbi limba latinească și au început a vorbi limba românească?

Tatăl: Locul unde și timpul când s-au întâmplat acestea nu ți-l pot spune; dar atâta știu, precum spun toți învățații, că limba românească este fiica limbii latine; deci, dacă este fiica celei latine, atunci Românii au vorbit, mai întâi, latinește și apoi, pe încet, și-au schimbat limba până au făcut-o cum o vedem astăzi.

Fiul: Adevărat că tebuie să se mire omul cum o părere așa fără temei și rătăcită a putut prinde rădăcini așa adânci în capul mulțimii. Căci, dacă s-ar fi făcut limba română din cea latină, atunci aceasta ar fi trebuit să se întâmple undeva, oarecândva și în oarece mod; și până când nu putem arăta unde, când și în ce mod s-a putut întâmpla acea naștere a unei limbi dintr-alta, nu putem zice că s-ar fi născut una dintr-alta.

Tatăl: Dar nu sunt cele mai multe cuvinte românești asemenea cu cele latinești, precum: om-homo, cap-caput, frunte-frons, păr-pilus, geană-gena, ochi-oculus, față-facies, nas-nasus, mustață-mystax, dinte-dens, barbă-barba, piept-pectus, mână-manus, braț-brachium, deget-digitus, unghie-unguis, vână-venă, sânge-sanguis, carne-caro, os-os, mădular-medulla și altele. Iată omul întreg, cu toate părțile lui, și românește, și latinește tot așa numit! Cum, dară, de unde vine acea nespusă asemănare între aceste două limbi, dacă cea românească n-ar fi născută din cea latinească?

Fiul: La acestea se poate răspunde pe scurt, adică: acea mare asemănare vine de acolo că aceste două limbi sunt cumnate, foarte aproape una de alta; apoi, cât pentru întrebarea: care este mamă și care este fiică?, răspund pe scurt că limba românească este mama, iar cea latinească fiica.

Tatăl: De o zisă așa încumetată trebuie să râd!

Fiul: Ba, te rog ascultă cele următoare și, atunci, știu bine că nu vei râde. Mulți cred că altul a fost poporul latin și altul poporul roman; însă fără temei, pentru că în istorie stă scris că un mic ținut din Italia, de la Tibru spre apus, s-a numit Lațium și poporul care locuia în acel ținut s-a numit latin. Acum luatu-și-a ținutul numele de la popor sau doar poporul s-a numit așa de la ținut nu știu, dar aceasta nu face nimic la lucrul nostru, oricum va fi. Lațium a stătut cu multe sute de ani și mai înainte de ce s-ar fi zidit cetatea Roma; așadar și numele latin a fost mai înainte decât numele roman; eu zic numele au fost mai înainte, iar nu poporul, pentru că poporul, precum vom vedea, a fost unul și același. Din fiii regilor Lațiumului, după mulți ani, s-a sculat unul, anume Romul, și a făcut o cetate, care, de la numele lui, s-a numit Roma, care stă încă și astăzi. În cetatea aceasta și-au așezat regii Lațiumului tronul lor; și după aceea poporul din Lațium, de la numele Romei, a început a se numi poporul roman. Iată, dar, că chiar acel popor, care mai înainte se numea latin, de la ținutul Lațium, acum se numește roman, de la cetatea Roma. Ce ți se pare acum, au altul a fost poporul latin și altul cel roman?

Tatăl: Ba nu, într-adevăr. Dar eu nu mă pot împăca cu aceea că, dacă sunt poporul latin și cel roman tot unul, apoi de unde vine că sunt două limbi diferite una de alta, adică limba latină și limba română? Au doar un popor poate avea două limbi diferite una de alta?

Fiul: Ba și mai multe, căci nu vedem noi câte limbi diferite au Germanii, căci altminteri vorbește poporul german din Austria, altminteri cel din Saxonia și altminteri cel din alte provincii germane și, totuși, pentru aceea sunt cu toții un popor german. Tot așa au și Italienii de astăzi mai multe limbi diferite una de alta și, totuși, sunt cu toții Italieni. Însă să spun de unde a venit și deosebirea limbei latine de cea română. Poporul, oricare, vorbește limba mai înainte de a o scrie. Ba au trecut multe sute de ani de la timpul unei limbi până a început cineva a o scrie; exemplele despre aceasta vorbesc și acum, căci câte popoare sunt pe lume care vorbesc, însă nu scriu în limba lor, chiar între Români câți sunt care nu știu scrie! Apoi poporul știe și vorbește numai acele cuvinte care desemnează lucrurile cu care se ocupă el. Când vor fi început Latinii, străbunii noștri, a-și scrie limba mai întâi nu se știe, atâta e adevărat, precum scrie Eutropius în Cartea I, că „împărățind Latin în Lațium a îndreptat limba latină“. Latin, dar, regele, a îndreptat limba latină ca să scrie cu toții într-o formă, adică i-au pus reguli după care să se scrie. Învățând, după aceea, Latinii, în decursul timpurilor, științe, au trebuit să formeze încă mai multe cuvinte și forme, pentru că la popor se află de-a pururea numai cuvintele și formele prin care își desemnează cunoștințele sale. Pe încet, dar, Latinii și-au format limba lor cea învățată din a poporului până au adus-o la starea în care o vedem noi în cărțile latine învățate. Despre strămutarea aceasta mărturisesc, iarăși, scriitorii latini și greci; așa zice Horațiu (Epistole, Cartea II, v. 86-87) că pe timpul lui nu se mai pot înțelege versurile săltărețe făcute de Numa, al doilea rege al Romanilor, în onoarea zeilor armelor, unde are: „Care laudă acum versul săltăreț al lui Numa și acela / Ce nu pricepe, ca și mine, s-ar lăuda că singur limba lui o știe“. Așa scria Polybios (în Cartea III, c. 22) că, pe timpul lui, nu mai poate înțelege învoiala întâia făcută între Cartaginezi și Romani, sub consulii Julius Brutus și Marcus Horațius, din cauză „că limba veche latină așa este de diferită de aceea ce se vorbea pe atunci, încât unele fraze și cei mai învățați numai cu multă luare aminte le pot înțelege“. Dintru început, scriau cum vorbeau și, atunci, nu era nici o diferență între limba scrisă și între cea ce o vorbeau, iar după aceea în limba scrisă s-au depărtat tot mai mult de limba ce o vorbea poporul, până ce au ajuns cu ea acolo unde o vedem noi în cărțile latinești. În unele formări, s-au luat Latinii după Greci, mai vârtos în privința genului al treilea (genus neutrum), pe care celelalte limbi romanice nu-l au, și în privința adăugirii unor litere în capătul cuvintelor, precum: la câmp, ram, fag, carpen, lup, urs și altele, au adus, după Greci, câte un s și au făcut campus, ramus, fagus, carpinus, lupus, ursus și altele. Deci, limba latină populară și cea scrisă au fost, întru începuturi, tot una; cea populară a rămas nestrămutată, iar cea scrisă s-a strămutat mai târziu; prin urmare, limba latină scrisă, cea strămutată, este mai tânără decât cea populară și născută din ea. Ce ți se pare acum? Este limba latină populară sau cea românească născută din cea latină scrisă, schimbată, sau cea latină scrisă din cea românească? Au te va mai înfla și acum râsul de ceea ce am zis?

Tatăl: Ba nu, într-adevăr și…

Fiul: Nu, zău!, da‘ te rog, ascultă ce absurditate este a crede că limba românească ar fi născută din cea latinească! Noi știm că poporul german din fiecare provincie vorbește o limbă diferită de a celorlalte provincii și, totuși, Germanii scriu cu toții numai o limbă germană, care se zice învățată, Acum, spune-mi: este limba germană învățată născută din limbile ce le vorbește poporul german din diferitele provincii sau doar limbile poporului sunt născute din cea învățată?

Tatăl: Limba poporului nu poate fi născută din cea învățată, cel puțin în întreg, pentru că poporul a vorbit de când lumea, iar limba cea învățată este abia de vreo două-trei sute de ani; și este formată din toate limbile poporului german.

Fiul: Chiar așa, vezi, și limba poporului latin, a străbunilor noștri, s-a vorbit de ei de când lumea, iar limba latină învățată s-a format din limba poporului, numai mai târziu. Pentru aceea, precum ar fi absurd a zice că limbile poporului german din diferite provincii sunt născute din cea germană învățată, chiar așa este de absurd a crede că limba românească este născută din cea latină învățată, clasică. Prin urmare, cei ce deduc cuvintele românești din cele latinești, spre exemplu: lemn, semn, mână, sânge, frunte, cap și altele de la: lignum, signum, manus, sanguis, frons, caput și altele, aceia nu știu ce fac, pentru că aceasta chiar atât ar însemna, ca și când ar zice cineva că eu sunt tatăl domniei tale, iubite tată, și domnia ta fiul meu! După acestea, cred că știi cum s-a întâmplat de națiunea latină sau romană a avut două sau doară și mai multe limbi diferite una de alta, adică aceasta chiar așa a fost precum este și la Germani în privința limbii poporului și a celei învățate.

Tatăl: Aceasta o cunosc acum și nimeni nu se va îndoi mai mult despre adevărul propus. Însă, cu toate acestea, iubite fiule, eu mă sfiesc atât a păstra acest adevăr pentru mine, cât și a-l descoperi altora, pentru că nu vezi tu că limba noastră nu are cuvinte chiar pentru toate cugetările, nici forme chiar pentru toate referințele de cugetări, deci acelea ar trebui să le împrumutăm de la limba latină, pentru că cu aceea este limba noastră cumnată mai de aproape. Însă cum vom putea noi împrumuta de la aceea, dacă nu vom zice că ea e mama limbii noastre? Au doară poate împrumuta mama de la fiica sa?

Fiul: Și de ce nu? Dacă vom căuta noi la înțelesul împrumutării, atunci aflăm că aceea e condiționată prin averea unuia și prin lipsa altuia, iar nu prin conceptul mamă și fiică; adică, din firea lucrului urmează că cel ce are neînconjurabilă trebuință de un lucru ce el nu-l are, acela sau își agonisește acest lucru în orice chip sau îl împrumută de la altul, care-l are de prisos, fie-i acesta tată sau fiu sau fie chiar om străin, numai cât, vezi bine, că, dacă poate omul împrumuta de la tată, de la fiul sau de la fratele său, atunci nu aleargă la străini, din cauză că un tată, un fiu sau un frate îi împrumută mai bucuros și nu-i ia nici camătă așa mare ca străinii. Domnia ta știi că vecinul nostru, Toader Pădureanu, când i-au pierit toți patru boii de boală și a rămas cu plugul în brazdă, a împrumutat de la Ștefan Pădureanu, de la fiul său cel mai mic, bani de și-a cumpărat alți boi ca să aibă cu ce-și lucra pământurile. Iată, dară, că tatăl încă împrumută de la fiu, și încă de la cel mai mic, nu numai de la cel mare. Că, de n-ar fi iertat să împrumute omul fără numai de la tatăl său, atunci Grecii n-ar fi putut împrumuta de la Englezi atât amar de ban, cât de multe ori nici camăta nu le-o pot plăti din al lor, ci împrumută de la Francezi ca să plătească Englezilor camăta, știi, cum ai citit în gazete, pentru că nici Anglia, nici Franța nu sunt tații Grecilor; atunci, Francezii n-ar fi putut împrumuta de la Evreul Rotschilld, pentru că acesta, totuși, nu-i putea zice că e tatăl Francezilor; atunci, acela al cărui tată și mamă au răposat n-ar mai putea împrumuta de la nimeni pe fața pământului; însă, atunci, vai de om! Căci știut este că omul, până e tânăr, tot mai face ce face și-și agonisește cele neapărat trebuincioase pentru viață și o mai poate duce și fără împrumuturi, și fără ajutor de la alții, dar, după ce îmbătrânește, îl părăsesc puterile și virtutea trupului și pentru aceea are trebuință de ajutor străin, însă părinții i-au răposat, apoi de la fii, precum zici, nu este iertat a împrumuta. Iată că zisa domniei tale ar condamna pe om ca chiar atunci să nu poată avea ajutor de la alții, când ar avea mai neapărată trebuință de acela. Eu te rog să mă ierți, iubite tată, pentru că vorbesc cu atâta îndrăzneală, dar ia seama că Dumnezeu știe ce poți să ajungi și domnia ta la bătrânețe; apoi, de te ții tot de acea zisă, atunci nu ai putea cere ca să-ți ajut în vreo lipsă; pentru că, dacă mama nu poate împrumuta de la fiica sa, atunci nici tatăl nu poate împrumuta de la fiu!

Tatăl: Ai dreptate, fiule! Văd că ai dreptate întru toate și, pentru aceea, nu-ți voi mai spune nimic, orișice vei zice.

Fiul: Aceasta nu se poate zice niciunui om pământean, pentru că orișicine poate rătăci în cugetările sale. Deci, mie nu-mi crede nimic, te rog, ci cearcă temeiurile care le aduc înainte și, de sunt acelea neclătite, atunci ce urmează din ele este adevăr curat, care trebuie să-l primim. Aci am arătat numai că noi încă avem drept de a împrumuta câte un cuvânt, care nu-l avem, dacă nu putem sau n-avem timp de a forma unul nou. Căci, de n-am face nici una, nici alta, atunci unele cugetări n-am avea prin ce să ni le descoperim unii altora. Ar fi mult de vorbit despre modul cum să împrumutăm noi cuvintele ce nu le avem, însă despre asta îți voi vorbi anul viitor, căci știi că eu trebuie să mă întorc, mâine, iar la școală; apoi noi am fost început a vorbi despre litere și buchii.

Tatăl: Așa este și încă nu mi-ai spus cum și când au venit buchiile chirilice în cărțile noastre?

Fiul: Am văzut că, pe când erau Latinii sau Romanii, străbunii noștri, în Italia, pe atunci încă aveau două limbi, una pe care o vorbea poporul și alta pe care o scriau cei învățați. Acum, spune-mi în care limbă au scris străbunii noștri până când erau în Italia?

Tatăl: Eu aș cugeta că au scris în limba pe care o vorbeau, adică a poporului.

Fiul: Dar copiii care învață, acum, la școală ce limbă scriu?

Tatăl: Aceea care o învață!

Fiul: Așadar, și străbunii noștri au scris numai limba pe care o învățau în școală sau de la învățătorul privat, acasă. Apoi, în Italia, pe atunci, am spus mai sus că învățau numai limba latinească cea învățată.

Tatăl: Șod lucru! Să vorbească ei o limbă și, apoi, în școală să învețe și să scrie alta! Asta parcă nu pot pricepe! Dar cei ce nu învățau cum scriau?

Fiul: Nicicum, căci cum scrie vecinul Toader Pădureanu dacă n-a învățat?

Tatăl: El nu scrie nicicum, că nu știe!

Fiul: Apoi, dar chiar așa n-a știut, atunci, nici cel ce n-a învățat.

Tatăl: Fie și așa!

Fiul: Deci, străbunii noștri, pe la anul 105 după Hristos, când i-a adus împăratul Traian din Italia în țările acestea, vorbeau limba latină populară sau românească, pe care o vorbesc și astăzi, însă scriau în cea latină învățată; aceasta o aveau și în biserică. Acum noi nu aflăm în toată istoria, de la 105 către 1439, nici o întâmplare care să fi făcut pe Români să lepede limba latină învățată din scriere și să primească alta în locul ei. Căci, până la 274, au fost sub împărați romani; de la 274 până către 372, au fost sub Goți. Apoi se știe că Goții încă au primit în scriere limba latină învățată și numai pe încet, apoi au mai schimonosit literele latine și pentru scrierea limbii lor. Tot așa au făcut și Hunii, Gepizii, Avarii, care s-au perindat, după aceea, în Dacia până cătră sfârșitul secolului al nouălea. Apoi, despre Ungurii care au venit numai către anul 896 după Hristos în părțile acestea, unde-i vedem și astăzi, știi că au avut în școală, în judecătorii și în biserică limba latină învățată, cei din Ungaria până cătră 1844, iar cei din Ardeal până la 1847, și numai atunci și-au introdus limba lor în școală, care, apoi, voiau să o impună cu de-a sila și Românilor de acolo. Până către secolul al cincisprezecelea, mai toate popoarele Europei aveau în școală, în biserică și judecătorii sau limba latină învățată, sau cea elină, pentru că singure acestea erau dezvoltate de ajuns ca să poată propune științele în ele. Deci, într-această limbă au trebuit să învețe și să scrie și Românii care au învățat și au scris ceva, iar de buchii chirilice nu știau nimic.

Tatăl: Dar când au început a scrie, mai întâi, și românește?

Fiul: Când vor fi început străbunii noștri, mai întâi, a scrie și în limba latină populară, adică românească, nu se știe. Cărțile cele mai întâi tipărite în această limbă sunt din secolul al 16-lea; ci, până atunci, Românii trebuiră să mai treacă prin o înfiorătoare întâmplare în privința limbii. Știi că, până către secolul al 11-lea, biserica creștină dreptcredincioasă era numai una, iar atunci se făcu dezbinarea ei în cea de la apus, care a recunoscut pe papa de la Roma de cap al bisericii, și în biserica răsăriteană, care a rămas sub cârma celor patru patriarhi a toată lumea. De atunci încoace, se întâmplară multe certuri pentru Români între patriarhul de la Constantinopole și între papa de la Roma. Patriarhul voia să-i păstreze, iar papa să-i aducă sub domnia sa. Aceasta a mers așa până către secolul al 15-lea. Pe atunci, Turcii se apropiau tot mai tare de Constantinopole și-l amenința cu pieirea. Ion Paleologul, împăratul de la Constantinopole, și patriarhul Iosif, fratele împăratului, hotărâră să se unească cu biserica apuseană, sperând că, prin aceea, vor câștiga de la papa și de la ceilalți apuseni ajutor în contra Turcilor. Pentru aceea, și trimiseră soli la patriarhii de la Ierusalim, Antiohia și Alexandria, și la principele și mitropolitul Moldovei ca să meargă cu toții la sinodul de la Florența. Merseră cu toții, alții în persoană, alții își trimiseră solii. În 5 Iulie 1439, subscrise, împreună cu alții, și Mitrofan, mitropolitul Moldovei, că recunoaște unirea bisericii grecești cu cea latină. Singur Marcu, arhiepiscop de Efes, nu voi să se subscrie și se depărtă de acolo. Însă Grecii au așteptat numai în deșert ajutor de la apuseni în contra Turcilor, căci nu le trimise; pentru aceea s-au și lepădat de unire cu biserica Romei și pe urmașul lui Iosif, pe patriarhul Ghenadie, l-au depus din patriarhie, pentru că el tot mai voia să recunoască unirea făcută cu biserica latină. Mitrofan, mitropolitul Moldovei, auzind că principele Iliaș a reprobat, cu cuvinte foarte aspre, subscrierea lui la unirea cu biserica Romei, n-a cutezat a se mai întoarce în patrie. Marcu, arhiepiscopul de la Efes, cel mai înfocat apărător al dreptcredincioasei biserici răsăritene, a trimis în Moldova pe arhidiaconul său, pe Teoctist Bulgarul, cu recomandarea ca Moldovenii să-l aleagă mitropolit în locul lui Mitrofan. Aceasta se întâmplă. Acum, închipuiește-ți nespusa ură și prigonire între biserica apusului și a răsăritului! Teoctist, noul mitropolit al Moldovei, ca să-și poată apăra pe credincioșii săi de cătră Latini, dete poruncă ca limba latinească să se lepede din biserică, din judecătorii și din școală, ca nu cumva tinerii Moldoveni, învățând această limbă, să poată citi cărțile scrise de Latini și să se amăgească de dogmele lor, iar în locul aceleia să introducă cea sârbească.Poporului, în privința limbei, îi era tot atâta, căci din limba latină învățată nu pricepea nimic, ca și din cea sârbească, și, pentru aceea, se întrecea, acum, să ardă mai iute cărțile bisericești scrise în limba latină învățată, cugetând că prin aceea aduc jertfă plăcută înaintea lui Dumnezeu!

Tatăl: Și străbunii noștri să fi avut, pe atunci, limba latină învățată în biserică, iar nu cea românească, precum spun unii din învățații noștri?

Fiul: E drept că unii din învățații noștri au crezut că Românii să fi avut limba românească în biserică mai înainte, dar despre aceasta nu este nici o adeverire istorică destul de tare. Apoi, de ar fi avut ei în biserică limba românească, atunci 1. mitropolitul Teoctist n-ar fi avut de ce se teme că Românii, învățând această limbă, vor pricepe scrierile Latinilor papistași, căci Latinii, de bună seamă, n-au scris în limba românească; așadar, n-ar fi avut nici o cauză de a lepăda limba românească și de a introduce cea sârbească; 2. de ar fi avut Românii, mai înainte, limba românească în biserică, atunci n-ar fi fost putere pe pământ care să-i înduplece ca să lepede limba pe care o înțelegeau cu toții și să introducă pe cea sârbească, pe care nu o înțelegea niciunul; pentru că istoria, de la începutul lumii și până astăzi, nu ne arată o asemenea întâmplare undeva. Din aceste temeiuri noi susținem că Românii, străbunii noștri, până la numitul timp, au avut în biserică, în școală și în judecătorii limba latină învățată.

Tatăl: Este adevărat că învățații care zic că Românii au avut și mai înainte limba românească în biserică nu aduc nici o adeverire istorică, ci numai presupun; însă, dacă numai Teoctist Bulgarul, mitropolitul Moldovei, a introdus limba sârbească în biserica Românilor, apoi la cei din Transilvania și din Ungaria cine au introdus-o, căci Românii de acolo nu erau sub mitropolitul Moldovei, ci aveau mitropolitul lor propriu, care reședea în Alba Julia din Transilvania?

Fiul: Ascultă! Românii din Transilvania și Ungaria nu erau sub mitropolitul Moldovei, dar ei încă s-au ținut cu toții de biserica răsăriteană dreptcredincioasă până către anul 1699; eu zic că s-au ținut cu toții de biserica răsăriteană pentru că, la anul 1699, unii din ei au primit unirea cu biserica papei de la Roma. Deci, fiind ei de o credință cu frații lor din Moldova, orice făceau cei din Moldova, dacă aflau că este bine, făceau și cei din Transilvania și Ungaria așa. Acum Românii din Transilvania și Ungaria aveau chiar așa de mare ură asupra bisericii latine ca și cei din Moldova; și istoria ne-a păstrat încă unele adeveriri care spun luminat că papistașii latini, de la secolul al 11-lea începând și până în zilele acestea, au prigonit într-un mod nespus pe toți Românii din Transilvania și Ungaria numai pentru că ei se țineau de biserica răsăriteană. Cătră sfârșitul secolului al 11-lea, papa de la Roma a poruncit regelui Ungariei ca să pornească expediție cruciată asupra tuturor necredincioșilor, adică asupra celor ce se țineau de biserica răsăriteană. Prigonirea din partea Latinilor catolici a fost adevărata cauză pentru care Radul Negru a părăsit Făgărașul și a trecut peste munți, în Țara Românească, iar Dragoș și-a părăsit locașurile părintești din Maramureș, din Țara Ungurească, și a trecut în Moldova; care restătoriră principatele ce și astăzi stau. Însă, despre acestea, vom vorbi altădată. Acum să venim la firul început. Teoctist a chemat pe mitropoliții români din Țara Românească și din Transilvania ca ei încă să lepede limba latină din biserică și să introducă cea sârbească. Și așa, cam cătră anul 1439-1440, se introduse limba sârbească în biserica Românilor, și în Moldova, de care, pe atunci, se țineau Basarabia și Bucovina, și în Țara Românească, de care se ținea, pe atunci, Banatul, și în Transilvania și Ungaria. Inima Românului sângerează, mintea i se întunecă și îl cuprind fiori prin tot trupul când cugetă la acea întâmplare, prin care Românii înșiși au înfipt cuțitul în inima națiunii sale ca să o ucidă pentru totdeauna! Atunci, îngerul păzitor al națiunii române trei zile a plâns necurmat, disperând de a mai putea apăra de totală pieire națiunea română lui încredințată!

Tatăl: Și pentru ce? Au doară nu au făcut bine că au lepădat limba latină și au introdus cea sârbească, ca așa să-și poată păstra credința strălumească, care este cel mai de preț odor ce ne-a rămas nouă de la străbunii noștri?

Fiul: Ți-am mai spus și mai înainte, și domnia ta încă te-ai convins deplin, că credința dreaptă nu este întemeiată în limbă și în litere, nici nu atârnă de acelea, dar se vede că ai uitat! Nu limba învățată îndemna pe Români ca să se unească cu biserica latină apuseană, ci papii de la Roma. Căci o parte din Românii din Transilvania și Ungaria s-au unit cu biserica latină apuseană, cătră anul 1699, fără de a avea limba latină învățată în biserica lor; din ce temeiuri s-au unit ei, voi spune altădată; aci e destul a însemna că credința nu atârnă de la limbă.

Tatăl: Dar de ce să fi făcut străbunii noștri rău când au lepădat limba latină învățată?

Fiul: Iată de ce! Pe timpul acela, încă numai limba latină cea învățată și cea latină erau dezvoltate de ajuns ca să poată propune științele în ele. Deci, lepădând ei limba latină învățată și introducând cea sârbească, care nici astăzi nu este dezvoltată destul ca să poată învăța științele în ea, atunci și-au făcut cu neputință de a mai învăța ceva. Apoi, dacă nu învață o națiune ca să-și cunoască drepturile și interesele sale, atunci toți o înșeală și-i răpesc drepturile, pentru că nici și le cunoaște, prin urmare, nici și le poate apăra. Afară de aceea, limba românească este cumnată, foarte de aproape, cu cea latină învățată, precum știi; iar cea sârbească e departe de a noastră ca cerul de pământ. Deci, primind Românii, la anul 1439, limba sârbească în biserică și școală, pe unde se mai afla vreuna, pe o parte s-au aruncat într-o neștiință așa de groasă încât urmările ei și astăzi se mai cunosc pe fața litaraturii românești, căci, fie-mi iertat a te înteba: unde este literatura noastră cea bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice? Au n-au avut Românii preoți încă de pe când erau în Italia, înainte de anul 105 după Crist? Și ce au făcut preoții lor de atunci până acum? Produc ceva, să arate! Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice? Au doar Românii nu au așa ageră minte ca alte națiuni?Experiența ne arată că au geniu mai mult ca alte națiuni și numai limba sârbească din timpul numit i-a adus în amorțirea din care abia se putură deștepta de câteva zeci de ani. Iar pe de altă parte, tot introducerea limbii sârbești în biserica românească dete străinilor ocazia de a zice că Românii nu sunt Români, ci oarece seminție slavonească; și așa, depărtându-ne de adevărata noastră origine romană, ne întâmpinară cu dispreț numai, ca și pe alte seminții slavone. În contra acestor păreri rătăcite se luptară, apoi, lung timp nemuritorii Români învățați din cele două secole trecute, până ce îndreptară, cu mare anevoie, rătăcita părere a străinilor despre adevărata noastră origine. În urmă, din introducerea limbii sârbești în biserica românească veni și acea nefericire, precum îți voi spune îndată, că, având Românii limba sârbească în biserică, primiră din aceea multe cuvinte și în limba lor, de care nici până astăzi nu ne putem curăți de tot; prin aceea, însă, s-a împiedicat cu totul dezvoltarea limbii noastre. Iată nefericirea ce a urmat din introducerea limbii sârbești în biserica românească! După aceea, cred că știi când au venit, mai întâi, în biserica românească nu numai buchiile chirilice, ci și limba sârbească, precum și cauza pentru ce s-a întâmplat aceea.

Tatăl: Aceasta, precum spui din istorie, s-a întâmplat către anul 1439, când Românii, îndemnați de Teoctist Bulgarul, mitropolitul Moldovei, a lepădat limba latină învățată. O, Doamne! Frumoasă mai e istoria aceea și desfătătoare, cine are parte s-o învețe! Eu încă am învățat la școală ca tine, dar, pe atunci, nici pomenire nu era de toate câte spui; pentru aceea nici le pot crede pe toate, căci, dacă au primit străbunii noștri limba sârbească în biserică, apoi de unde vine că noi ascultăm, astăzi, Sfânta Liturghie și alte slujbe tot în limba românească?

Fiul: Aceea încă o voi spune, dar aici voiam să-ți arăt că buchiile chirilice au venit mai de mult în biserică decât în limba românească.

Tatăl: Și limba românească cu ce litere se scria pe atunci?Fiul: Scrisu-s-a limba românească pe atunci sau nu, nu știu, dar, de s-a scris, a trebuit să se scrie cu litere române.

Tatăl: Dar unde avem noi vreo scriere de aceea?

Fiul: Pe cât știu, nu avem niciuna, însă nu avem nici scriere cu slove chirilice și, pentru aceea, eu iau ca și cum limba noastră s-ar fi scris numai de când ne spun cărțile tipărite pe care le avem. Ci eu vreau să-ți spun cauza de ce s-a scris limba românească, mai târziu, cu buchii chirilice.

Tatăl: Aceasta vreau să o știu; spune numai, că ascult!

Fiul: Românii au avut în biserică limba sârbească 204 ani, adică de la anul 1439 până la anul 1643. Într-acel răstimp, a plâns necurmat îngerul păzitor al națiunii române, văzând că Românii, ei înșiși, se aruncară cu voie în întunericul neștiinței, și așa pășesc cu pas iute spre a lor totală pieire și spre stângerea numelui de Român. Căci, dacă au primit limba sârbească în biserică, atunci ușor s-ar fi putut întâmpla ca să-și uite limba românească și să primească pe cea sârbească și în vorbire; apoi, atunci, nu ar fi fost Români, pentru că națiune fără limbă nu poate fi din cauză că limba e sufletul naționalității. Deci, precum trupul fără suflet e mort, așa e moartă și națiunea fără limbă. Pentru aceea, îngerul păzitor al națiunii române s-a nevoit ne-ncetat ca, cu ajutorul providenței cerești, să îndrepte împrejurările Românilor așa încât ei să introducă limba românească în biserică, în școală și în judecătorii, și să scape de totala pieire. Aceasta s-a întâmplat într-un chip mirabil al providenței. Adică, în secolul al 17-lea, străbătură calvinismul și luteranismul și în Transilvania și principii unguri din Transilvania au întrebuințat toate mijloacele și tăriile ce le-au stat în putință ca să facă pe Români să primească calvinismul și, așa, apoi să-i facă Unguri. Dar Românii, cu toate că doi mitropoliți de-ai lor fuseseră uciși în modul cel mai crâncen de către Ungurii calvini, cu toate că protopopii și preoții lor erau puși la prinsoare, chinuiți, întrebuințați la lucrările publice cele mai înjositoare; cu toate că sinoadele lor bisericești erau supuse episcopului calvin, pe care patru protopopi români erau siliți a-l duce pe umeri în sinod, unde acela prezida și le dicta toate orânduielile câte voia el să le introducă Românii în biserica lor; ba cu toate că din porunca acestui episcop calvin se dete un catehism cu dogmele calvinești în limba românescă, pe care erau siliți toți Românii, cu mici, cu mari, ca să-l învețe; cu toate aceste tiranii neauzite, totuși, bravii noștri străbuni rămaseră neclintiți în străbuneasca lor religie sau credință creștinească răsăriteană. În urmă, văzând principii calvini că nici într-un chip nu pot abate pe Români de la adevărata lor credință strămoșească, cugetară că Românii numai pentru aceea nu-și părăsesc credința, pentru că, având limba sârbească în biserică, nu înțeleg nimic din toate câte se citesc acolo. Deci au poruncit mitropolitului de la Alba Juliea ca să silească pe preoții români de a sluji cele dumnezeiești, de aci înainte, toate în limba românească. Și, să nu-ți vină să crezi, preoții români, fiind obișnuiți acum, de atât amar de timp, numai cu limba sârbească, s-au împotrivit acestei mântuitoare porunci! Totuși, luând principii lucrul cu mare asprime, mai în urmă se învoiră preoții români a sluji toate cele dumnezeiești în limba românească. Tot pe acel timp, adică în anul 1642, s-a ținut sinod mare la Iași, în care s-a decretat ca limba sârbească să se lepede din biserică și să se introducă cea românească. Și așa, în anul 1643, se introduse limba românească în biserică în toate provinciile de dincoace de Dunăre, unde se aflau Românii. Deci, ai văzut în ce mod mirabil s-a întâmplat această mântuire a Românilor, adică, precum providența divină a îndreptat lucrul ca Iosif, cel vândut de frații săi lui Faraon, să le fie acelora, oarecând, mântuire, chiar așa a îndreptat lucrul și cu prigonirea ce o suferiseră Românii din partea Ungurilor calvini, ca adică acea prigonire să se prefacă în mântuire. Așa lucrează nevizibila mână a providenței! Deci, Românii au învățat în 204 ani, adică de la 1439 până la 1643, numai sârbește, cu buchii chirilice, vezi bine! Acum, te întreb pe domnia ta, oare cu ce litere au fost siliți să scrie și să tipărească limba românească?

Tatăl: Cu buchii chirilice!

Fiul: Și pentru ce nu cu litere române?

Tatăl: Pentru că, dacă ar fi scris cu litere române, atunci preoții n-ar fi putut citi mai mult Sfânta Liturghie și celelalte slujbe dumnezeiești, fiindcă ei cunoșteau numai buchiile chirilice, însă nu și literele române.

Fiul: Așa este! Iată că, dacă ți-am spus istoria, domnia ta singur știi pentru ce au scris Românii, pe atunci, cu litere chirilice. Și, ca să cunoști lucrul și mai clar, ia aminte! Românii începură, de oarecâțiva ani numai, a strămuta buchiile cele vechi chirilice, cele de tot urâte și necioplite, și a introduce unele mai frumoase; și, totuși, știi cum se uitau unii bătrâni, care învățaseră numai cu buchii chirilice de cele urâte, ba chiar și domnia ta te necăjeai amar pe aceea, până când te-ai dedat cu acestea mai noi, mai frumoase… Dar, apoi, cei de pe la anul 1643! Să fi voit cineva a le lua buchiile acelea urâte, de care domnia ta râzi astăzi, ar fi cugetat că li se ia carnea de pe ei! Așadar, Românii au scris pe la 1643 cu buchii chirilice numai pentru că literele române nu le cunoșteau; de aici a venit și aceea că, în cărțile bisericești, la cântări și la rugăciuni, s-a ținut titlul sârbesc, precum: utrenie, vecernie, peasnă, blajenii, bogorodicină, pervi ceas, șesti ceas, deveti ceas și altele, care toate se pot zice și românește; însă, să le fi pus îndată pe românește, atunci preoții, care cunoșteau acele titluri numai în sârbește, s-ar fi încurcat în serviciile cele dumnezeiești… Aceasta a fost adevărata cauză pentru care străbunii noștri au ținut buchiile chirilice și titlurile sârbești la cântări și rugăciuni!

Tatăl: Bine! Străbunii noștri au scris de necaz cu buchii chirilice, apoi, dacă ne-am dedat și noi, de ce să le lepădăm?

Fiul: De ce? Străbunii noștri au luat buchiile chirilice pentru că, atunci, nu puteau altminteri; însă, de la anul 1580, în care s-a tipărit, la Brașov, în Transilvania, „Cazania“, întâia carte românească cu buchii chirilice, de la anul 1580, zic, și până astăzi sunt 270 de ani și, într-un timp așa lung, cât a înaintat literatura românească? Spune-mi domnia ta câte științe avem noi originale, în limba noastră? Împiedicarea literaturii și dezvoltării limbii noastre zace, pe de o parte, în buchiile chirilice.

Tatăl: Și ce au de-a face buchiile cu dezvoltarea limbii și literaturii, căci, precum ai zis, de la buchii nu atârnă nici credința dreaptă, prin urmare nici dezvoltarea limbii și literaturii?

Fiul: Buchiile n-au de-a face cu credința dreaptă, însă au de-a face cu limba și literatura, pentru că literele sunt veșmântul în care este îmbrăcată limba; deci, precum, spre exemplu, veșmintele domniei tale, dacă sunt făcute după trupu-ți, îți stau bine și trupul ți se poate mișca după cum voiește și cere trebuința; iar dacă sunt făcute rău, atunci sau te împiedică în îmblare sau, de multe ori, mai ales, știi, când te strâng ciubotele, îți cășunează și boala trupului, așa și literele, dacă nu răspund firii unei limbi sau nu sunt făcute după trupul ei, atunci o strâng și o țin țeapănă ca în niște fiare; apoi, atunci de bună seamă că trebuie limba să se bolnăvească, fața i se îngălbenește, puterile îi amorțesc, de înflorire și de dezvoltare nici vorbă nu poate fi; atunci acea limbă este asemenea unui om care este ferecat, în cătuși de fier, de mîini și de picioare și aruncat într-o temniță afundă, întunecoasă, în care însuflețitoarele și luminătoarele raze ale soarelui niciodată nu străbat. Și ce zici, oare un om ca acela se poate numi fericit? Se poate mișca precum ar cere puterile trupului?…

Tatăl: Ai dreptate, fiule, și nimeni nu poate să mai aibă vreo îndoială, însă…

Fiul: Dar eu știu că am dreptate, însă chiar când nu mi-ar strica buchiile chirilice limba, chiar și atunci încă ar trebui să le lepădăm și să reluăm cele romane, pentru că literele, oricare, sunt veșmintele limbii care e scrisă cu ele. Acum închipuiește-ți că două oști dușmane se luptă una cu alta, pe moarte, mai mulți ani necontenit; închipuiește-ți că una din aceste oști se învinge, mai în urmă, și se supune ca sclavă celeilalte, în care sclavie petrece 204 ani necurmat, în care timp e silită să lucre numai pe seama domnitorilor săi; într-acest timp, de văzut că oastea cea supusă nu-și poate face veșminte, ci trebuie să îmble cu veșminte rupte sau, așa-zicând, mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Însă, după 204 ani, nemaiputând suferi, se scoală și învinge pe asupritorii săi. Acum te întreb pe dumnia ta: cu ce veșminte se vor îmbrăca acești învingători dezbrăcați? Au nu cu veșmintele asupritorilor lor?

Tatăl: Așa este!

Fiul: Apoi, dacă este așa, ascultă! Aceste două oști dușmănoase au fost limba românească și cea sârbească. La anul 1439, limba sârbească, ajutată de credința deșartă și de fanatismul religios, a învins limba românească și a făcut-o sclavă în propria ei țară, ba în propria ei biserică. De la anul 1439 până la 1643, limba sârbească a domnit în patria românească, iar limba română, ca o sclavă în patria sa, a fost silită să lucre numai pe seama limbii sârbești și, așa, n-a avut timp să-și facă veșminte proprii, cu care să se îmbrace, ci îmbla numai dezbrăcată pe frig, pe ploaie, pe ger și pe toate viforele sau se îmbrăca numai cu zdrențele ce i le arunca în spate limba cea sârbească. La anul 1643, părtiniră împrejurările; limba românească se sculă și trânti pe cea sârbească din bisericile Românilor și se așeză ea precum se cuveni; însă, până când a fost în sclavie, neavând timp să-și facă veșminte proprii, a dezbrăcat pe dușmanul învins, adică pe limba sârbească, de veșmintele ei și s-a îmbrăcat cu ele. Iată, dară, că buchiile chirilice sunt veșmintele pe care limba românească le-a luat de la dușmanul său, de pe limba sârbească, în glorioasa învingere de la anul 1643. Chiar pentru aceea, vezi, aceste veșminte au fost croite pe trupul limbii sârbești, iar nu pe al celei românești și, pentru aceea nu-i stau bine pe trup.Apoi, noi știm că zdențele, pe care o oaste le-a răpit de la alta întru învingere, le poartă numai până atunci când are timp să-și facă veșminte proprii, croite după trupul său dintr-un material care este după gustul ei. Și au doară de la 1643 și până astăzi să nu fi avut Românii destul timp ca să facă limbii lor un veșmânt croit pe trupul ei? Cine ar vrea să zică așaceva, acela ar batjocori pe Români și limba română; noi nu voim să ne batjocorim limba și, pentru aceea, o îmbrăcăm într-un veșmânt propriu, croit după trupul ei; pentru că, ia numai bine aminte și vei afla că limbii române, dacă e scrisă cu buchii chirilice, chiar așa îi stă de bine cum ar sta de bine la o domnișoară frumoasă, grațioasă, când ar fi îmbrăcată în niște bărnevici sau șalvari turcești.

Tatăl: Ba am mai putea adăuga că acei șalvari și bărnevici încă sunt de tot rupți, căci caută numai la buchiile chirilice, cu care sunt tipărite cărțile mai vechi și ai cugeta că oamenii, pe atunci, numai s-au batjocorit cu buchiile. Pentru aceea, după cele zise, ori ar trebui să fie cine s-ar mai îndoi despre adevărul ce-l propuseși. Și, dacă e așa, de ce n-au început Românii mai demult a scrie cu litere românești?

Fiul: Cum să nu scrie? Ei au scris, dar noi nici nu știm nimic de literatura românească pe care o au frații noștri din Transilvania și Țara Românească. Așa, cea dintâi gramatică a limbii române, compusă de cuviosul părinte Samuil Clain, s-a tipărit, la anul 1780, cu litere române; de atunci și până astăzi, s-au tipărit mai multe cărți românești cu litere romane atât în Transilvania, Ungaria, cât și în Țara Românească, așa încât avem și cărți de rugăciune, cum: acastistul, ceaslovul și altele, tipărite cu litere romane; ba, în anii mai dincoace, se tipăriră gazetele „Organul Luminării“ și „Curierul de ambe secse“ cu litere romane. Deci, după cele zise, avem mai multe feluri de ortografii de a scrie limba românească cu litere, care se pot reduce la următoarele: ortografia lui Petru Maior, a lui August Treboniu Laurian, a lui Ion Eliade, a lui Timotei Cipariu.

Tatăl: Și noi după a cărui ortografie să scriem? Fiul: Noi rostim cu reverență religioasă numele Petru Maior, August Treboniu Laurian, Ion Eliade, Timotei Cipariu și aceste nume vor străluci în istoria Românilor până va mai fi suflet de Român pe fața pământului; chiar pentru aceea, respectând noi lucrările lor, le vom cerca, în această privință, cu sfială de reverență, însă cu dragoste de adevăr și, aflând unele în care ei nu au nimerit lucrul, le vom descoperi fără de a detrage respectul lor cuvenit, căci ținta comună în această privință este aflarea adevărului și acesta avem și noi drept a-l cerceta, chiar așa precum au vrut și ei; chiar pentru aceea, cercetând noi adevărul și descoperindu-l, după putință, ei nu se vor vătăma prin aceea, ci se vor preamări!…

(Aron Pumnul. Voci…, pp. 327-346).