Conrad. Cântul I. Ionienele

Jump to navigation Jump to search
Conrad. Cântul I. Ionienele
de Dimitrie Bolintineanu
Conrad, poemă în patru cînturi și note explicative


Era cînd farul lumii, în mare apuind,
Poleie rochia nopții cu stele de argint,
Și-n calea sa umbroasă, sub negrele-i picioare,
Așterne valuri albe, suflate de dulci boare,
Munți, plaiuri, văi rîzînde și fragede grădini,
Ce-noată în oceane de umbre și lumini.
Cotind pe Cornul d-aur, ieșea în Propontide
Un vas, spărgînd cu pieptul tărîmele lichide.
Dar cine-i omu-acesta ce-n vas stă izolat?
E trist sau este mîndru? mai mulți au întrebat.
Un servitor răspunde cu oarece sfială
Că Țara Românească e țara sa natală;
Conrad e al său nume; că este exilat,
El pentru libertate poporu-a rădicat.
Proscris din a sa țară, el fără țel se duce
Oriunde îi surîde un cer senin și dulce;
Dar cugetele sale se-nturnă nencetat
Spre patria iubită ce-n doliu a lăsat...
Credea în viitorul promis umanității,
Precum și în triumful justițiii, verității,
Deși avea momente cînd sufletu-i coprins
De cugetile sceptici parcă zdrobit și stins.
Iubea să facă versuri, deși prea rar le scrie:
A strînge arta-n reguli credea că-i o sclavie.
Era poet el însă în suflet și scria
În proza pitorească tot ceea ce simțea.
El trece toată noaptea sub domele tăcînde,
S-asculte armonia naturii îmbătînde.
În toate-aceste locuri, oriunde el privește,
Apare-o lume moartă, ce-n suvenir trăiește.
În Helesponte, vasul pătrunde linistit.
Conrad rădică fruntea și pare-ntinerit.
Colo fusese Sestos, locaș de desfătare,
Ce-amintă dulce nume și-l trage din uitare:
Pe grațioasa Hero, cu genele de fir.
Așa Conrad deșteaptă acest trist suvenir:
‑ „Tu, zee cu păr d-ambru și tînăr-adorată
În templul de la Sestos, locaș dezmierdător,
Ascultă preoteasa pe Hero-namorată
Și vin în ajutor!
Această lungă noapte Leandru meu nu vine!
În dar veghez în turnu-mi și farul am aprins!
Sufla pe mare vîntul, și prin întunecime
Ast far de vînt s-a stins!
De ce nu vine încă, poți tu a-mi spune, zee,
Rămas-a în Abidos de vînt împotrivit?
Sau marea amorată de dînsul, Cytheree,
În unde-i l-a sorbit?
De juna preoteasa ce-ți servă, zi și noapte,
O, zee, te îndură și spune un cuvînt.
Phebus acum apare și niște surde șoapte
Aud trecînd pe vînt.”
Așa se roagă Hero la zee cu-nfocare.
Cyprisa nu răspunde. Phebus a răsărit;
Și corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare,
Pe mal s-a tipărit.
Amanta desperată revarsă în suspine
Durerea ce se naște în sufletu-i duios,
Și plîngerile sale d-amărăciune pline
Răsună dureros:
‑ “Sub mirtii ce se-nclină pe tempiul Cythereei,
Eu, Hero, preoteasa și favorita zeii,
Cînd soarele dispare în aburi de rubin.
Pe harpa-mi de ivoriu cîntam un imn divin;
Văzui trecînd la templu Leandru-ntîia oare,
El îmi păru mai dulce decît frumosul soare,
D-o patimă arzîndă tot sînu-mi fu coprins;
Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins!
Rugai pe Cythereea să vie-n apărare,
Dar ea vărsă în sînu-mi o flacără mai mare!
Leandru înțelese cît el era iubit,
Cîntările-mi arzînde ferice i-au vestit.
Cu degete de roze amorul îi deschise
Ast sîn plin de iubire, de fermece, de vise;
Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc
Făcînd ca să plutească cosița sa de foc,
Prefumul voluptății în aer revărsase:
Tot sufletul de dînsul în Sestos se-mbătase.
O, timp de fericire ce nu poci să exprim,
Amor, o, foc din ceruri, o, simțimînt sublim!
Cum vă schimbărați cursui și cum divina miere
În cupa vieții mele s-a prefăcut în fiere!
Leandre, dulce soare al sufletului meu,
Tu ai pierdut lumina ce-atît iubisem eu!
Stins, tu te-nchini pe țărmul ce cu a ta junie
Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie.
D-acuma întristarea domni-va cu dulci șopți
Și paserea Minervii va-nlocui prin nopți
Suavele acorduri, ce două lire june
Pe boarea dulce-a serii făceau ca să răsune.
Iar tu, o, muma Herii, plîngi pe copila ta!
Cosițele-i bălaie nu vei mai răsfăța!
Zei cruzi, oh! de la Hero, ce în durere geme,
Primiți drept sacrifice profundele blasfeme!
Voi ați vărsat în sînu-mi amorul fericit
Și voi loviți pe Hero, zei cruzi, căci a iubit!”
Așa se plînge Hero pe turnul dupe mare,
Și, mai plecînd în lacrimi vederea spre pămînt,
Ea se aruncă-n valuri, și soarele răsăre
P-albastrul ei mormînt.
Așa lăsa să cînte în vaga suvenire
Conrad, în Helesponte, poetica-i gîndire.
Acolo fuse Troada, pe unde-au strălucit
Eroii ce poetul Omer a nemurit.
Aceste-antice locuri, aceste mari ruine,
D-ursita omenească vorbesc cu mult mai bine
Decît o poate spune orice religiuni,
Orice fìlosofie, nebune ficțiuni!
Ce lucru-i cîmpu-acesta? O urmă de turbare,
De patimi frămîntate în oarba exaltare;
Un lac fatal de sînge, ce muritorul chiar
Vărsa să mulțumească instinctul său barbar;
O luptă între semeni: popoarele nebune,
Luptînd ca să împace fatal-ambițiune
A celor ce-i guvernă, crezînd că se muncesc
Să aibă-o libertate, pe cînd ei se robesc,
Crezînd să dobîndească un nume, ficțiune!
Și cării zic putere, mărire, națiune!
Ei uită că s-arată un timp cînd toate mor,
Cînd un mormînt pe toate apare-ntristător.