Comoara de pe Rarău

Jump to navigation Jump to search
Comoara de pe Rarău
de Nicolae Gane


Întovărășit de-un călăuz din Dorna, tânărul Costin se urca pe muntele Rarău, care este unul din cele mai înalte piscuri ale Carpaților. Deasupra Rarăului stau clădite două stânci gigantice numite Pietrele Doamnei, înnegrite de timp, sfâșiate de furtuni și care, văzute pintre neguri, cu turnurile lor fantastice, samănă a fi un palat zidit în lumina aerului.

Atras de frumuseța acelor stânci, Costin se urca încet și greu în urma călăuzului pe o potică strâmtă unde abia găsea destul loc spre a-și așeza piciorul, având în dreapta muntele ce se înălța ca un zid deasupra capului său, și la stânga o prăpastie fioroasă, în fundul căreia se zărea șerpuind Bistrița mică, ca o cordea. Cu cât înainta, cu atât coasta devenea mai răpede și mai obositoare. Cărarea se strâmta din ce în ce mai mult și pe une locuri dispărea cu totul.

Era în luna lui august.

Aerul răcoros și parfumat ce se râdica din sânul codrilor îi străbătea adânc în piept și ochii săi alergau rătăcind din loc în loc, privind când figurile bizare ale stâncilor, când cursul împletit al Bistriței, când șesurile întinse și aurite ce se zăreau dincolo de munți la marginea orizontului.

Trei oare și jumătate Costin urcase mereu la deal și căldura soarelui începuse a-i acoperi fruntea de sudoare.

— Domnule, îi zise călăuzul desfăcându-și traista cu merinde, te văd cam ostenit; gustă ceva din vinul ista să mai prinzi la putere, și să ne grăbim pasul, ca nu cumva să fim siliți să dormim la Pietrele Doamnei, cu liliecii și stafiile.

— Ce, sunt stafii pe-acolo?

He, ba ce! Acolo nu-i loc curat, cică în toată noaptea se preumblă pe vârful Rarăului umbra domniței care a botezat stâncile cu numele ei.

— Ai văzut-o vreodată?

— Să mă ferească Sfântul!

— Și ce domniță era aceea?

— Da mai știu eu, domnule! Se povestește din părinți că, gonită de turci, ea s-a urcat pe Rarău și a îngropat sub stânci toate odoarele țării. De aceea se vede uneori acolo în miez de noapte o pară de foc galbenă ieșind din pământ. Când ai plecat de la câmp, n-ai venit aice pe valea părăului Suha?

— Ba da.

— Apoi n-ai trecut prin un sătuleț care se cheamă Tabăra? [1]

— Am trecut.

— Ei bine, acolo se spune că s-a oprit tabăra turcească care gonea pe domnița, și de aceea satul a rămas cu numele de Tabăra. Apoi mai în sus, tot pe Suha, n-ai întâlnit un alt sat care se numește Iesle?

— Am întâlnit.

— Acolo cică erau ieslele călărimii domniței care fugea de oastea păgânilor. Dar să mergem, domnule, că e târziu și n-am gust să fac la noapte cunoștință cu știma comorii.

— Știi una, zise Costin surâzând, dac-am rămâne astă-noapte acolo sus la Pietrele Doamnei, să vedem și noi para cea galbănă și umbra domniței?

— Ba zău, răspunse călăuzul jumătate serios, jumătate în glumă, ți-ar trece prin minte să faci una ca asta?...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După alte două ore de suiș, ei ajunseră pe vârful Rarăului, unde domnița își îngropase comorile. În acest timp un fum alb și umed începu a se ridica din fundul văilor și în curând îmbrobodi toți munții cu un văl argintiu, din care răsărea, ca niște verzi insule, numai culmile lor. Costin, care de pe înălțimea muntelui vedea la picioarele sale întinzându-se acest ocean de aburi, deasupra căruia razele soarelui scânteiau cu mii de colori, nu-și putu stăpâni mirarea.

— A! cât e de frumos! strigă el.

— E frumos, nu-i vorbă, zise călăuzul, dar nu prea îndemănos. Ce dracu! adause el după o pauză, uitându-se cam cu îngrijire la ceri, de câte ori mă urc la afurisitele astea de pietre, trebuie să mi se întâmple câte ceva.

— Ce ți s-a mai întâmplat?

— Într-un rând mi-a luat dracul pălăria din cap și a aruncat-o în râpă; în alt rând mi-am sclintit un picior, ș-acuma o să ne prindă furtuna.

— Unde vezi furtuna?

— Ian uită-te colo hăt departe, spre dealul Măgurii.

— Ei bine?

— Nu vezi nourul cel negru cum vine ca un balaur peste noi? Vai de oasele noastre, dacă n-om da dos undeva; o să ne ducem după pălărie!

Ei se găseau acuma lângă stâncile uriașe, numite Pietrele Doamnei. S-ar zice că Rarăul, cât e de mare, geme purtând pe spinare povara lor. Mâncate de șiroaie, brăzdate de fulgere, ele se desfac pe unele locuri în adâncimi întunecoase, în sânul cărora s-aude din când în când strecurându-se picăturile de apă ce izvorăsc din umezeala nourilor.

Costin privea cu sfială la stâncile ce-l apăsau prin măreția lor și iată că i se opriră ochii pe-un soi de vizunie, care se deschidea fioroasă la picioarele stâncilor și mergea adânc în pământ.

— Ce este aceasta? întrebă Costin pe călăuz.

— Astă groapă n-are fund; se zice că merge până la măruntaiele pământului. Ea nu de mult s-a ivit, și într-însa locuiește stafia muntelui. Dar pentru Dumnezeu, domnule, să nu pierdem vremea! Furtuna ne grămădește din urmă, și, dacă nu vrei să te dai hrană corbilor, haide iute la vale; cunosc un loc unde ne putem adăposti.

În adevăr, munții luase o înfățișare posomorâtă. Vălul cel întins de neguri se desfăcu în nenumărate pâlcuri, care, mânate de vânt, rătăceau și se încrucișau în văzduh, întocmai ca niște legiuni ce se pregătesc de luptă. Turmele împrăștiate pe plaiuri, simțind apropierea furtunii, alergau să caute adăpost, și tălăncile lor sunau fioros prin freamătul codrului. Tunetul începu să clocotească în văi.

— O să mă jur să nu mai calc pe aici, murmură călăuzul, ia sama unde pui piciorul... Ține-te de mine și nu te prea uita în jos... Bine-mi spune tata că nu-i loc curat aice.

Costin, simțind pericolul, își grăbea pașii cât putea spre a ajunge mai curând la locul de scăpare. Fulgerele îi sclipeau pe dinaintea ochilor, și nourii, spărgându-se într-un șuvoi de ploaie, umflară într-o clipă toate păraiele, care în cursul lor turbat luau cu sine pământ și pietre și le rostogoleau la vale.

De la un loc Costin nu mai putu face nici un pas înainte. Cărarea era ruptă în două. O râpă înfricoșată sta deschisă înaintea sa, prin care era cu neputință să treacă spre a ajunge la celalalt capăt de cărare. Atunci el se crezu pierdut. Având în față și în stânga râpa, în dreapta zidul, obosit de osteneală, udat până la oase, el se încleștă cu amândouă mânile de-o rădăcină de brad și se culcă la pământ.

— Fii mai verde, domnișorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. Ducă-se pe pustii ne-a tăiat drumul; dar bun e Dumnezeu! De-om trece de aici, suntem scăpați.

Și, fără a pierde un minut, călăuzul scoase din traistă o funie lungă, legă pe Costin de-a curmezișul trupului și luând celalalt capăt în mână își făcu semnul crucii și apucă de-a dreptul pe păretele muntelui. Întreprinderea sa era din cele mai îndrăznețe. Deasupra sufla furtuna așa de puternic, încât ducea păserile de-a roata în aer, și amenința când de când să-l răstoarne în prăpastie, dedesupt pământul năsipos și ud îi luneca sub picioare, și, cu toate aceste, el se urca mereu ajutânduse când cu piciorul, când cu brațul de fiecare ruptură unde putea să se sprijine, de fiecare bolovan, de fiecare creangă, până ce, în fine, ajunse pe coama stâncii. Apoi, răsuflându-se adânc, el începu a trage cu funia la sine pe tovarășul său din vale!

— Ia sama și nu te teme! strigă el.

Costin, văzându-se atunce râdicat în sus în mijlocul unei furtuni care urla a moarte în urechile lui, și sprijinit numai în funie deasupra unei adâncimi de câteva mii de picioare, pe marginea căreia se legăna întocmai ca limba unui ornic, simți tot sângele amorțindu-i în vine și un văl negru i se puse pe ochi.

El pierdu conștiința de sine și nu se trezi din amețeală decât mult timp după ce călăuzul îl râdicase și așezase deasupra stâncii.

— Pe cât îmi aduc aminte, zise călăuzul, este aici o peșteră unde ne putem ocroti; apoi, uitându-se în dreapta și în stânga: Ha! strgă el cu bucurie, iat-o!...

Atunci ei se coborâră cu încetul în peșteră unde abia era loc pentru amândoi.

— De-acum șezi jos și vino-ți în fire, căci prin mare și grea cumpănă am trecut.

— Suntem oare scăpați? întrebă Costin, uimit de primejdiile prin care trecuse.

— Scăpați, buni teferi! Mulțumește lui Dumnezeu. Alții au pățit-o mai rău decât noi.

— N-ar fi fost oare mai bine să fi rămas sus la Pietrele Doamnei în vreo crăpătură undeva, decât să ne coborâm aice?

— Doamne sfinte! Pesemne d-ta tot nu crezi că acolo sălășluiește Ducă-se pe pustii? La Pietrele Doamnei se încrucișază vânturile din toate părțile, și ai fi zburat ca o frunză în văzduh, sau ai fi rămas turtit sub vreun bolovan cât casa, sau te-ai fi prăbușit în fundul pământului, după cum s-a întâmplat lui Simion flăcăul, Dumnezeu să-l ierte, căci la vremi grele ca de-alde-aceste tivda Rarăului se clatină ca vârful unui copac.

— Ce fel s-a prăbușit Simion?

— Apoi nu mă mai întreba, că-mi plânge și acum inima în mine și doar cât l-am sfătuit să nu se potrivească unui cap de muiere! Numai dă!... Când se leagă păcatul de om, trebuie să-l tragă! Așa-i părdalnica asta de dragoste!

— Vra să zică era și o femeie la mijloc?

— Ba bine că nu! Să știi de la mine că oriunde s-ar întâmpla vro nenorocire, trebuie să fie amestecată o codiță de femeie acolo. Această vorbă făcu pe Costin să surâdă. El își uitase spaimele de când se afla ascuns sub stâncă, când, deodată, o detunătură înfricoșată se auzi deasupra capului său.

— Ce este? strigă Costin, sărind drept în picioare.

— Nimică!... o fărămătură de stâncă se duce de-a roata în vale. Ucigă-l crucea le aruncă cu praștia de sus, dar, ce risipește ziua, el pune noaptea la loc. De aceea Pietrele Doamnei stau totdeauna întregi. Fii însă liniștit; aicea n-avem grijă, afară numai dacă s-ar risipi muntele întreg, lucru de care ne-a feri Dumnezeu. Vorbeam adineoarea de Simion. Ce bunătate de flăcău mai era! Nici c-a fost un al doilea pe meleagurile noastre.

El era fecior de mijlocaș și cam sărac, dar voinic ca un pui de zmeu, și mândru, de fărmăca toate fetele din sat. El însă își căuta de sărăcia lui și nu se uita nici la una dintr-însele; și, mări, că trăia bine și liniștit!... Iată că, într-una din zile sosi la biserica din sat un popă de la un târg din vale, care avea o fată naltă și subțire ca o trestie și cu niște ochi adormitori de șărpoaică. O chema Catrina. Fudulă ca toate târgovețele, ea nu visa decât fuste și rochii, cordele și capele, lucruri ce nu erau de obrazul ei, și nici că se punea alăturea cu vro fată de-a noastre.

Să te ferească Dumnezeu de fetele de popă! Ceva, ceva de-or fi sprincenate, nu le mai ajungi cu prăjina la nas. De soi țărănesc și cu gărgăuni de cucoană în cap, ele sunt cum e mai rău, nici țărance, nici cucoane.

Simion, de cum o zări, îi căzu curmeziș pe inimă, și mult amar începu să ofteze. Iar fățarnica de fată nici îl primea, nici îl răspingea, ci îl ținea mereu în îngăimeală, și, ca să-l năucească mai tare, uneori îi zâmbea cu noimă, privindu-l pe sub geană, alteori se făcea că nici îl vede, încât bietul flăcău cădea tot mai tare în boala dragostei și se usca cum se usucă frunza de vântul toamnei. Ziua el nu mai muncea, noaptea nu mai dormea, și lucru mare! El care se lupta în pădure brățiș cu ursul, dinaintea ei nu îndrăznea să zică un cuvânt; decât, unde o întâlnea, se uita lung în ochii ei vicleni, și ea, șărpoaica, râdea în inimă.

Dacă vreun bătrân din sat îi zicea prietenește:Măi băiete, ie-ți de samă, nu te lăsa călcat de-un picior de muiere, el îl privea dușmănește și-i răspundea răstit, crezând că-l sfătuiește de rău. Iar celelalte fete suspinau și ziceau:Păcat de el!

Din Câșlegi și pănă în Paști el se munci mereu cu patima fără să-și mărturisească pe față dorul ce-l ardea, când atunci Catrina i se arătă mai mult decât totdeauna dulce ca fagurul de miere. Ea se dete în scrânciob cu dânsul, la joc se puse lângă dânsul tot strângându-l de mână și spuindu-i vorbe prefăcute ce-l umpleau când de frică, când de nădejde, astfel încât Simion, neînțelegându-i mrejele și socotind c-a venit vremea să-și verse focul inimii, o ceru de soție într-un noroc. Inima într-însul se bătea ca vai de el.

Hei, Simioane! îi răspunse Catrina. Ai tu destui bani, să-mi pui pe cap ștergar de mătasă și în gât salbă de aur?

Ba nu!

Apoi, dragă, caută-ți femeie de sama ta. Nu m-a învățat tata carte să mă învălesc în catrință și să dorm pe așternut de mărăcini.

— Halal! strigă Costin. Îmi place astă mândrie la o fată de popă.

Diavolie femeiască, domnule! Pe urmă s-a știut ce-a fost pricina. Adică ea era logodită de mai nainte c-un arendaș bogat din vale și nici gândea să ieie pe Simion de bărbat.

— A! înțeleg. Ea voia să aibă pe unul pentru arenda moșiei și pe celalalt pentru trecere de vreme, cum s-ar zice.

— O fi și asta, că mari șirete mai sunt femeile. Unde pui d-ta mândria Catrinei, când vedea ea că Simion numai la dânsa se uita. Ea voia să fie cea dintăi în sat, și pentru asta puțin îi păsa ei că el, nemernicul, își va sparge capul. Un om ca dânsul nu însemna nimic, când era vorba să umilească pe celelalte fete. Simion însă nu se pricepea la așa lucruri. El ținea a lui una și bună. O iubea și voia să o aibă de soție. Auzind răspunsul ei, el rămase amețit, ca și cum l-ar fi lovit cineva cu o săcure în cap. De unde era el să adune atâția bani?... Să muncească, îi trebuia viața întreagă; să hoțească, nu-l lăsa cugetul, că era fecior de tată cinstit. Un întuneric i se făcu dinaintea ochilor.

Se vorbea din bătrâni că la Pietrele Doamnei sunt comori îngropate de domnița care se războise cu turcii, și el, știind aceasta, își puse în gând să le sape. Vezi, domnule, unde te duce pustia asta de dragoste! Ferește-te cât vei putea de dânsa, căci ea mușcă în inima omului cu dinți de câne turbat! He, multe am văzut eu în viața mea până când am cărunțit!

Așa, într-o bună dimineață, Simion, care nu mai știa ce face, își luă hârlețul în spate și se urcă pe Rarău. Păcatul îl păștea din urmă. Nu știa sărmanul c-o să-i rămâie casa văduvă și neamurile cernite, că boii lui au să uite a trage-n plug, că ogorul are să i se părăginească, și că pe urma lui va plânge tot satul, afară de Catrina. Îmi aduc aminte că în acea zi cânele lui urlă mult a pustiu.

Aice călăuzul se opri, și o lacrămă i se furișă pe sub geană.

— Să nu râzi, domnule, că eu, om bătrân, nu-mi pot stăpâni plânsul, dar vezi d-ta, când se prăpădește pentru niște minciuni femeiești o floare de flăcău ca dânsul, mă doare, zău, în suflet. El a săpat tocmai în locul unde ai văzut groapa cea fără fund, și, pre cât se înțelege, i s-a prăbușit deodată pământul sub picioare și l-a înghițit. Trei zile după aceea, un cioban a găsit cojocul lui și-a dat peste afurisita de groapă, care nu mai fusese până atunci. Ce s-a mai fi petrecut sus? Dumnezeu știe; decât părinții noștri povestesc că oricine s-a suit la Pietrele Doamnei, cu gând să sape comorile, înapoi nu s-a mai întors. Trei limbi de foc, se zice, că se ivesc din pământ îndată ce începi a săpa, ș-apoi s-arată știma comorii. Atunci urlete și vaiete s-aud în văzduh, și, de-i ziuă, soarele se întunecă, și, de-i noapte, stelele s-ascund și furtunile pornesc din câteșpatru colțuri ale ceriului, ș-apoi în praf și pulbere se prefac oasele nenorocitului ce-a cutezat să atingă odoarele domnești.

Astfel, domnule, s-a prăpădit Simion.

— Dar Catrina ce s-a făcut? întrebă Costin.

— Catrina a murit fată mare, căci arendașul a părăsit-o, auzind de moartea lui Simion, iar alt nebun nu s-a găsit care să alerge după comori pentru dânsa.

Furtuna încetase. Nu se mai auzea decât foarte slab voacea tunetului care gemea în loc depărtat. Soarele reapăru vesel dintre nori, și aburi calzi se ridicau din pământ pe urma torentelor; ambii călători părăsiră peștera, și după două oare de coborâș ajunseră în vale, unde se odihniră de ostenelile zilei. Costin însă avu în acea noapte un somn neliniștit, căci revăzu prin vis toate prăpăstiile prin care trecuse ziua și toate stafiile despre care îi povestise călăuzul. Ceea ce-i rămase mai puțin în minte fură sfaturile ce-i dăduse bătrânul său tovarăș de a se feri de amor. Astfel de sfaturi au totdeauna soarta de a rămâne neascultate.

(Convorbiri literare, anul II, nr. 6, 15 mai 1868.)

[1] Tabăra și Ieslele sunt două sate în drumul ce merge de la Mălini spre Dorna(n. a. ).