Cometa Falb

Jump to navigation Jump to search
[Cometa Falb]
de Ion Luca Caragiale
În Universul, 5 Noiembrie 1899, Notițe critice; semnat: Caragiale. Neretipărit.


Ziua de 1 noemvrie a trecut, din norocire, ca toate zilele.

Sinistra proorocire astronomică a renumitului geolog austriac nu s-a izbîndit: Falb propune și Dumnezeu dispune.

Atât mai bine!

Acu, că ni-i spiritul mai limpede și inima mai liniștită, aș putea face o prinsoare:

Dintre câți știau de spusa lui Falb, de la cel mai din urmă poltron până la cel mai hotărât disprețuitor al morții, nici un om în toate mințile n-a fost, la apropierea ceasului, cu desăvârșire lipsit de grije; dacă nu de grije, măcar de un neastâmpăr neplăcut; dacă nici de asta, măcar de o netălmăcită și furnicătoare nerăbdare.

*

Cam cu vreo săptămână înainte de ziua fatală, am citit cu sfințenie toate gazetele, urmărind numai și numai știrile despre sfârșitul lumii.

Notițele, reportajurile și interviewurile ziarelor în privința tristului sfârșit al planetei nu mi-erau însă de ajuns. Îmi trebuia ceva mai pe larg.

Să spun însă în treacăt ce lucru ciudat se petrecea în spiritul meu: pe de o parte căutam cu dinadinsul să găsesc păreri savante cari să tăgăduiască posibilitatea cataclismului; iar pe de altă parte, și mai cu dinadinsul dădeam crezământ părerilor cari înclinau a confirma prevederile lui Falb.

Îmi plăceau cele dintâi, dar cele de-al doilea mă stăpâneau.

Am zis că-mi trebuia ceva mai larg decât fugitivele note ale ziarelor. Am alergat dar la enciclopedii.

*

Înarmat cu date pozitive și cu nume în orice caz mai ilustre decât ale domnului Falb (Seneca, Newton, Kepler, Herschell, pater Secchi, Faye etc.), am pornit să îndeplinesc o nobilă misiune; am alergat să-mbărbătez sufletele clătinate, mințile aiurite de apropierea dezastrului haotic.

Credeam în ce spuneam? — Nu știu.

Credeau acei ce m-ascultau? — Nu crez.

Și cu toate astea, ce limpede expunere, ce argumentare fără greș!

Întâi, partea istorică...

Seneca cel dintâi expune într un chip magistral cunoștințele străvechilor chaldei asupra cometelor, și, din spusele lui, se vede că noi modernii nu știm, în privința acestor stele rătăcitoare, cu mult mai mult decât știau chaldeii.

Da, dar în orice caz știm mai mult.

*

De exemplu, știm că o cometă, este un corp care descrie împrejurul soarelui o elipsă extraordinar de lunguiață, a cărei linie o calculează astronomii exact, afară de cazurile când cometa își schimbă mersul, ceea ce se întâmplă foarte adesea.

Mai știm — și asta trebuie să ne umple de bucurie — că materia din care se compune o cometă, este de o consistență necunoscută pe globul nostru, și adică: pe pământ, materia se prezentă sensurilor noastre în trei moduri, solidă, lichidă și gazoasă; materia cometei nu este în nici unul din aceste trei moduri. Dacă ar fi măcar gazoasă, cum volumul ei este gigantic, n-ar putea fi așa de transparentă; în orice caz, prin volumul ei luminos, n-ar putea traversa nefrânte raze străine ei. Dar cu toate astea, se știe că chiar prin sâmburele cometei, darmite prin coada ei, se văd perfect și tot în poziția lor normală, stele cât de mici.

*

Iată ce spune celebrul Faye:

«În comete materia este subțiată până la un punct de care nici o substanță de pe pământ nu ne poate da vreo idee».

Apoi, în privința efectelor mecanice ale unei întâmplătoare ciocniri între pământ și o cometă, același mare savant spune:

«Cea mai slabă pânză de păianjen ar opune mai multă rezistență unui glonț de pușcă».

Adică, adăogam eu, glonțul de pușcă e pământul și cometa pânza cea mai slabă de păianjen.

Toți astronomii serioși afirmă că fiind dată micimea corpurilor cerești față cu nemărginirea, după toate calculele de probabilități, din 281 de milioane de ori numai o dată s-ar putea întâlni două dintre acele corpuri... și poate nici atunci, adăogam eu.

Dar alta, și mai și: eminentul astronom Lœwy spune că în ziua de 16 (28) iunie 1861, pământul a chiar trecut prin coada unei comete.

*

Dar un fenomen și mai îmbucurător!

S-a văzut o cometă care a mers câtva timp pe cer și deodată, într-o seară, astronomii și chiar oamenii comuni, cu ochii nearmați, au văzut-o despărțită în două: două comete la fel, cari au început să se desparță încet-încet, și tot așa și iar așa, până s-au depărtat una de alta ca de la pământ la cer, și au dispărut în haosul fără fund apucând fiecare pe deosebite cărări — așa că am putea zice aproape cu siguranță cum că n-au să se mai lipească la loc cât lumea.

Ei! cum ne putem explica fenomenul acesta?

Foarte lesne. Ușurateca stea cu coadă a trecut peste o planetă: aceasta n-a pățit nimic, și stând țeapănă a forțat pe cometă să se despartă-n două. Atât mai rău pentru cometă! De ce nu ia seama pe unde umblă!

...Vezi dumneata, cititorule, cum face omul de frică și glume!

*

Și pentru a sfârși, aveam argumentul zdrobitor — celebra afirmație a genialului Newton:

«Cea mai mare cometă, fie mare cât de la soare până la Saturn, dacă o strâng până a-i da consistența aerului nostru, o pot vârî într-un degetar!»

Iar nu mai puțin minunatul Herschell zice:

«Coada întreagă a unei comete poate că nu-i mai grea decât câteva dramuri».

Cu cât îmbărbătam pe alții, cu atâta, parcă, mă-mbărbătam și eu.

Într-o dimineață, însă, n-apucasem să arunc bine unui prieten îngrijat afirmațiile celor două genii, și pusei mâna pe „Universul”, să vedem ce mai nou în Africa...

Când colo, o depeșe din America:

Cometa!

Cometa... a apărut! Se vede cu ochii liberi în America de Sud!

Monstrul însărcinat cu executarea pământului osândit s-a arătat la poarta cerului nostru!

*

S-a isprăvit! S-a dus toată enciclopedia!

Într-o clipă am uitat pe toți savanții eminenți, iluștri, geniali, pe toți astronomii serioși, și mi-am adus aminte de uitatul cosmolog Maupertuis, care, gândindu-se la căldura ce trebuie să o capete cometele în apropiere de soare, zicea cu emfază:

«Căldura aceea ar preface pământul în cenușe ori într-un bulgăr de sticlă; numai coada cometei ar îneca globul nostru în valuri aprinse și ar nimici pe toți locuitorii lui. Tot așa vedem pierind un popor de furnici asupra cărora plugarul varsă apă fiartă în clocote.»

De la depeșa din Valparaiso, n-a mai fost chip să-mi continui misiunea mea: n-am mai putut îmbărbăta pe nimini, și nimini și nimic nu m-a mai putut îmbărbăta.

*

Lungă a fost ziua de l noiemvrie!

Dar în sfârșit… Sinistra proorocire nu s-a-ndeplinit.

Atât mai bine !

N-a fost voința Domnului să se prăpădească bunătate de planetă, care sufere, fără să geamă, greutatea atâtor păcate și atâtor prostii.

Tatăl ceresc n-a voit nici de astă dată pieirea noastră, a greșitei vecinic și vecinic nepocăitei omeniri.

Cum s-ar fi plecat ea să-și pună mintea cu niște nemernici ca noi?

Cum s-ar fi-ndurat el să lase o cometă vagabondă să răstoarne atâtea statornice și mărețe temple, pe cari omenirea cu trudă de veacuri le-a rădicat lui, spre a-l slăvi pre el? atâtea locașuri sfinte, unde adesea îl rugăm așa de frumos să ne ajute cu puterea lui nemărginită a-ndeplini fapte, ce el, anume sub pedeapsa pierzării sufletului nostru, ne-a oprit să săvârșim?

El a poruncit cometei uriașe, care venea valvârtej asupra piticului nostru glob, să se abată din cale, și cometa s-a supus, ba încă așa de ascultătoare, încât, pare-mi-se că nici n-o s-o mai vedem cât de departe.

S-a dus să sperie, de pe alte ceruri, pe muritorii altor planete; să le aducă de aproape aminte, cum ne-a adus și nouă, întâi de puterea și apoi de bunătatea celui întru toate fără de margini.

Ducă-se până dincolo de granițele stăpânirii soarelui, că slava Domnului! are loc destul.