Cocorii
Pe șesul peste care seara cade
Cenușa și pustiul se întind.
Tot mai lucește-n zare apă albă
De toamnă fumurie când, foșnind
Din aripi ridicate, se coboară
Cocorii cerului. Întregul stol
Se strânge să-și ia masul pentru noapte
Și, umbre din trecut, pe câmpul gol
Nostalgicul lor cârd și-oprește goana.
Dar călăuza veche, 'ntr'un picior
Veghează, somnul morții să nu-i prindă.
Spre stele țipă ea sfâșietor
Și cârdul speriat de glasul mare,
Cu freamăt lung de zbor se pierde-n neguri.
Tăcerea urcă. Se deschide-n zare,
Mijind a zori de zi, o apă albă.