Ciobanul și oglinda

 

De printre stei de piatră, de munte văgăună,

Ciobanul, ce trăise cu oile-mpreună,

Ieși să vază tîrgul. Nescos fiind la lume,

Nedus pe la icoane; chiabur însă cu nume

Căsca prin uliți gura. El nu-și putu da seamă

De ce-așa zgomot mare? Ce e și cum se cheamă

Păpușile spoite

Cu părul țurlu,

Burlu,

Cu fețe încrețite?

De ce-s multe ființe ce-ascund dorinți viclene?

De ce femei schiloade? De ce?… De ce? Las, nene

Cuvînt nu mai crîcni;

D-alde-astea nu stîrni…

Cînd, la o boltă vede în cui sus atîrnată

O lucie Oglindă, frumos stînd așezată

În cercevea de aur, și-n ea raza din soare

Jucînd cum saltă zîne, cînd sunt în scăldătoare.

Căci raze strevăzute sclipeau de schinteiere.

În bolt-atuncea intră, de prețul ei întreabă,

Plătește, își ia scula și pleacă apoi în grabă.

„Luat-am o comoară, își zise el în gînd,

Spre casa lui mergînd,

Cu ăst odor în iarnă nici cap n-o să mă doară!

Nu-mi voi trimite turma, precum odinioară,

În cîmp să pribegească… Am soarele cu mine

Și nu-mi pasă d-oricine.”

Dar crivățul sosește

Și geru-l întețește…

Atunci și el așează Oglinda într-un pom mare

Cu fața înspre tîrlă; ea însă raze n-are.

O schimbă ș-o atîrnă, în alt pom mai la vale;

O întoarce și-o sucește, puind-o mai în cale;

Cu nici un chip ea nu dă căldură nici oleacă,

Căci soarele nu-mi era

Să poată Oglinda raze de unde mai fura.

Simțindu-se-nșelat, el rușinea își îneacă,

Techer,

Mecher,

Își duce a turmă l-adăpost

Și vede-n urmă bine c-a fost un mare prost.