Chemare

Jump to navigation Jump to search
Chemare
de George Topîrceanu


În zadar te ispitește visul vieții nestatornic!
Nu vezi tu că-n înțelesul strânsului de mână dornic,
Tremură belșugul unei dulci comori nerisipite
De dorinți, pe care ochii nu le lasă tăinuite?

Din pustiul păcii tale, tresărind fără să vrei,
Ai rămas așa, uimită, cu privirea-n ochii mei,
Dar un gând străin, deodată, ți-a înmărmurit avântul —
Și sfielnicele buze n-au putut șopti cuvântul...

Unde ți-ai lăsat podoaba sufletului de fecioară,
Ca să tremuri înaintea gândului ce te-nfioară?
Nu vezi tu că fără veste umbra serii te-a cuprins,
Când pe cerul tău văpaia dimineții nu s-a stins —
Și comoara ta de visuri vânturile-au risipit-o?...
O, -ți cunosc povestea toată, parcă însumi am trăit-o.

El ți-a fost ursit pe viață, — dar e-atâta de străin
Și de inima ta caldă, și de sufletul senin!
Cum să-i treacă lui prin minte
Să-ți cuprindă trupul tânăr și cu vorba să te-alinte?
Și așa, nedumerită, stai pe gânduri ziua-ntreagă,
Nici nu-ți mai aduci aminte de ți-a zis vrodată: dragă!...

Ci ridică-te și-ascultă, în a firii dimineață,
Glasul cântecului tânăr cum te cheamă la viață,
Tremurând te-așteapt-un suflet să te-alinte și să-ți spună
Că nu-i moartă pentru tine taina nopților cu lună!
Vin’ din umbra unde floarea tinereții tale moare,
Inima să ți-o-ncălzească focul razelor de soare,
Dă-mi-i mie ochii dornici de iubiri necunoscute,
Și te-oi săruta cum nimeni n-a știut să te sărute!
Că de n-am podoabe scumpe, fericit să te slăvesc,
Eu am numai o avere: știu să cânt și să iubesc!