Cetatea Poenari

 

Fratele lui Vlad-vodă Țepeș îndrăgise o fată de boier. Aceasta fiind foarte înțeleaptă se făcea că nu bagă de seamă ceea ce voiește fratele măriei-sale. El i tot bătea capul și nu-i da pace. Fata-l spune tătîne-său, iară acesta-l dete tîrgului, făcîndu-l de rîs și de ocară. Tîrgoveți-l huiduiră ca pe o lichea de om ce era.

Vodă se scîrbi foarte mult de această faptă a tîrgoveților și hotărî să-și izbîndească asupra lor. Era în ziua de Paști. Ce frumoase erau vremurile acele bătrîne în care boierul și salahorul aveau aceleași datine, aceleași sărbători, aceleași petreceri. Erau toți o apă. La biserică mergeau cu toți. La veselie iarăși cu toții la un loc. În ziua de Paște, după ce ascultau slujba sîntei Învieri, se întorceau acasă și se puneau la masă. Apoi mergeau unir la alții și-și urau la mulți ani. După-amiază se căruțeau la dulap. Acolo mergeau mare și mic, tînăr și bătrîn, boier și salahor.

Aceste adunări de veselie pentru sîntele sărbători se făceau în niște livezi întinse. De o parte era dulapul, de alta leagănul și mai cît colo călușarul. Fiecare din acestea-și avea oamenii săi ce slujeau și mulțumea pofta fiecăruia pe un lucru de nimic.

Vedeai cete, cete, de oameni așezați pe iarba verde, cu mîncărică adusă de acasă. Boierii trimiteau înainte pe feciorii de acasă cu velința și cele spre mîncare. Ei așezau totul; iară boierii cu jupănesele și copiii, băieți și fete, veneau d-a gata și se puneau la masă. Fiecare ceată de boier avea și cîte-un tacîm de lăutari, ce trăgea de foc. După ce se chefuiau și boierii ajungeau a fi cam candrii, două sau mai multe cete de boieri se întrolocau și făceau petrecerea și mai veselitoare.

Negustorii, cu femeile și copiii, mergeau deodată cu ucenicii de prin prăvăliile lor, cari duceau bucate, ori mezele, ori miel fript, în șervete curate sau în coșnițe. Ajunși la fața locului și-alegeau loc ori sub cîte un copaci mare sau la cîte un colț mai adăpostit de ceva crîngulețe de trandafiri sau liliac. Atunci negustoreasa poruncea ucenicilor cum să așeze velința pe iarbă, să reguleze masa și să dea bucatele. Cei mai chiaburi puneau și ei lăutari și făceau ca și boierii.

Poporimea se aduna și ea: fiecare bărbat cu muierea și copii[i], ducînd fiecare cîte o legăturică, care cu ouă roșii, care cu colaci ori pîine, care cu pastramă ori mușchi, sau cu ceva legumă; și dacă ajungeau se puneau d-a dreptul pe iarbă verde și acolo, după ce trăgeau cîteva olcele cu vin, și uitau de nevoile și grijile vieții.

Vinul îl vindea stăpînul dulapului.

Cei ce nu-și aduceau de acasă de mîncărică găseau acolo ouă roșii ori albe, cîrnați și friptură de miel.

Pe lîngă dulap se afla de vînzare: roșcove, alune, năut, stafide și șerbet dulce pentru copii și pentru tinerime.

Fiecare virstă, fiecare tagmă-și găsea petrecerea ce i se cuvenea. Copiii, după ce zbenguiau, alergînd de nu-i încăpea grădina, apoi veneau și se dau în călușar. Tinerimea, după ce rîdea și-și spunea fel de fel de glume, se punea în dulap; iar cei mai în vîrstă se dedeau în leagăn.

Către seară se întindea cîte o horă mare unde se prindeau toți. Boieri, neguțători breslași și muncitori se luau de mînă și jucau cu voie bună și se veseleau pînă în amurgit.

Cei mai dibaci trăgeau cîte o chindie, cîte un brîu, ori cîte o bătută.

La aprinsul lumînărilor, cîrduri, cîrduri se înturnau acasă.

Vodă-și găsise ziua de pedeapsă. Slujitori de ai domniei coprinseră toate dulapurile, căci pe vremea aceea, în Tîrgoviște, erau mai multe asemenea grădini, puseseră mina pe toți cetățenii și-i legaseră cobză.

Poftise măria-sa vodă Țepeș să aibă o cetate pe culmea unui munte. Aceasta se făcu și i se dete numele de Poenari.

În ziua cînd se începu clădirea, slujitorii domnești aduceau cîrduri, cîrduri, pe toți oamenii prinși la dulapuri în ziua de Paște; și-i întrebuințară ca salahori la zidărie. Toți erau îmbrăcați cu haine noi și curate, ca la Paște. Vedeai alături cu un bătrîn o fată și lîngă o mătușe cîte un băiețandru; bărbații cu muierile și copii cărînd la var, la cărămidă, ori la pietroaie.

Slujitorii nu se uitau la dînșii și nu le cătau de ce le era cojocul. Pe toți‘i silea la lucru; pe toți‘i gîdila cu varga.

Mîncare le da cu ce abia să-și ție sufletul în oase. Nimeni nu scăpă de acolo pînă ce nu se isprăvi cetatea. Nimeni asemenea nu se primenise. Cînd le dete drumul, ți-era mai mare jalea să te uiți la dînșii. Li se hărtănise hainele, și toți se întoarseră pe acasă desvănuiți și jerpeliți, ca vai de capul lor: jumătate îmbrăcați, jumătate goi.

Vlad-vodă își sărase inima. Să mai poftească și altă dată, dacă le dă mîna, să mai huiduiască un frate de domn.