Cenzurarea lui Andersen

Jump to navigation Jump to search
Cenzurarea lui Andersen
de Paul Zarifopol


Poveștile pastorului danez sunt parabole sentimentale, drese cu umanitarism și cu puțină satiră socială.

Aceste istorioare, fabricate de un predicator plin de bune intenții și creștine și, cum am zice, înaintate, încântau burghezimea liberală de acum jumătate veac. Părinții dăruiau copiilor cartea, plini de dulce împăcare în cugetul lor de oameni iubitori de progres moral și social. Citind-o, guvernantele și copiii se amuzau totdeauna cu profitabilă înduioșare. Prin haina cu pretenții de naivitate a povestei, mintea copilului descoperea cu dulce desfătare idei și simțiri înălțătoare. Copilului bogat i se înmuia inima de compătimire; inima celui sărac tresărea de speranță în bunătatea lui Dumnezeu, pe ici-pe colo chiar și în acea omenească.

Asta era pe atunci. Astăzi, între toate ideile comune cu care se împodobea sufletul burgheziei liberale și se îmbăta uneori și inima proletarului de pe vremuri, nici una nu-i atât de compromisă ca ideea umanitară. Clasele sociale dacă nu sunt în fiecare moment încăierate, își arată colții fără încetare, și, aproape indiferent de vârstă, indivizii sunt în stare de război perpetuu.

Săracii nu mai vor să știe de milostenie și bunăvoință. Ei vor să răpească și să stăpânească cu pumnul. Bogații, de groază, s-au făcut așpri; sunt furioși de ingratitudinea săracilor, care nu recunosc binefacerile și nu mai zic: Sărut mâna! Predicatorul umanitar nu mai are public. În cartea lui rămân doar două-trei povești, de inspirație adevărat populară, ca istoria lui Claus cel mare și a lui Claus cel mic, unde triumfă realistic istețimea practică și cruzimea cu sânge rece; acolo distrugerea dușmanului e o faptă absolut plăcută și humoristică. Istoria pe care am citat-o e, aproape în toată cartea, singura care nu sună fals. Ideile din poveștile lui Andersen sunt astăzi deopotrivă mincinoase pentru sărac și pentru bogat. Cred că, pentru oamenii foarte lucizi, tonul general și intenția cărții au fost totdeauna de o neplăcută dulcegărie. În sentimentalismul burghezesc care o inspirase, exista în fond o radicală strâmbătură, mai puțin vizibilă și poate mai puțin respingătoare decât în miile de povești de Crăciun ale scribilor tocmiți să facă, la sărbătorile de iarnă, umanitarism legat în marochin și muiat în poleială. Dar genul însuși era din capul locului mincinos.

Este folosul cel mare al crizelor sociale de a da pe față adevărul ascuns altfel în frazeologia debitanților literari de așa-numita armonie socială și naționalism trandafiriu.

Astăzi, piața lumii, lipsită ori săracă de multe lucruri plăcute, e cel puțin frumos încărcată cu marfă de adevăruri sociale. Foarte amară la gust, ea poate fi salutară, dacă ciocnirea violentă a acestor adevăruri nu va însemna cumva, în practică, întoarcere la stări primitive în care se vor naște adevărate povești populare, iar nicidecum idile și parabole pentru pomul de Crăciun al burgheziilor umanitare din vremea lui Andersen.

Dacă vremile sunt așa, trebuie să tragem concluziile și pentru literatura copiilor. Cred că totdeauna lecturile sentimentale au fost o literatură proastă din punct de vedere pedagogic. Proastă ca gust și ca intenție morală. E de prost-gust să inventezi oameni bogați, așpri la suflet, care se convertesc și devin umanitari-trandafirii la vederea unei rândunele moarte sau a unui fluture cu aripioarele sfârșiate. Și e faptă de prostie voită să fabrici literar paiațe cu figură de înger și să le arăți copiilor ca imagini adevărate ale vieții. S-a fabricat astfel o literatură proastă și de prisos.

Poveștile populare nu sunt sentimentale. Acolo personajele se bat și se trag pe sfoară frumos, așa cum cere viața în care trăia și pe care o vedea artistic povestitorul popular. Duplicitate sentimentală nu se pomenește în poveștile populare. Fabricantul de povești umanitare își strâmbă totdeauna un ochi spre așa-numite ideale. Rezultatul trebuie să fie strâmb; în privința literară ca și în cea morală. Și strâmbătura sentimentală nu poate fi mai inactuală decât e astăzi, când ciomagul, dinamita și închisoarea cu cazne sunt mijloacele de comunicare cele mai caracteristice între clasele sociale.

Adevărul suprem pe care îl dă pe față ceasul de astăzi este lupta fără preget și îndurare între popoare, clase și indivizi.

Poveștile construite pe acord de armonie între oameni și clase sunt acum complet caraghioase.

Dănilă Prepeleac și Soacra cu trei nurori sunt două povești exemplare: superbe de adevăr și strălucitoare de pitoresc. Îl rog pe cititor să le revază ca să înțeleagă cât mai bine cele ce i-am spus.